Dragă Alexa Visarion, exceptîndu-l
pe Tudor Giurgiu, preşedintele fondator, activ şi ipso facto
omniprezent la TIFF, eşti, pare-mi-se, singurul regizor român
aflat la faţa locului din prima pînă în ultima zi a
festivalului, deşi n-ai nici un film cu titlul înscris în
programul vreunei secţiuni a ediţiei a VIII-a, şi – mai mult! –
te-am surprins plătindu-ţi din buzunarul propriu sejurul, dincolo
de cele două zile oferite de organizatori.
Cred că e foarte important să nu
ajungi în situaţia de a vorbi despre ceva fără să ştii,
fără să vezi. Multă lume comentează festivaluri, premii, filme,
autori, dar unii ori vorbesc „după ureche“ – fiindcă „au
auzit că...“ – ori fac deducţii din propriile prejudecăţi. Eu
vreau să văd, să ştiu. Şi se leagă această prezenţă a mea la
TIFF de faptul că urmeză să revin pe ecrane cu un film în
premieră, în toamna acestui an, după o lungă absenţă,
încît e important pentru mine să văd „ce se întîmplă“
aici, la nivel naţional şi internaţional.
Pe mine mă interesează tinerii
regizori. M-au interesat totdeauna şi tinerii regizori din teatru,
şi plasticienii tineri, şi compozitorii tineri. M-au interesat
vocile noi, vocile distincte din generaţia tînără. Iar în
privinţa cinematografiei româneşti actuale, probabil numai
din orgoliu, dintr-o vanitate extremă, se poate să nu te intereseze
această generaţie, să nu vrei să vezi, să nu-ţi placă filmele
ei reprezentative. Văzîndu-le, eu descopăr multe lucruri pe
care le visam, ca regizor, în diferite perioade, lucruri pe
care nu le-am realizat – din diferite motive, unul fiind poate şi
incapacitatea mea de a ajunge la propriul vis –, iar acum acele
lucruri visate există şi se impun.
„Foarte simplu, despre lucrurile
foarte profunde“
Au trecut, cred, vreo 30 de ani de
cînd, pornind de la un dialog ca acesta, am scris un articol
intitulat „Cînd filmele compun o operă“, referitor la
primele pelicule pe care le-ai semnat: Înainte de tăcere şi
Înghiţitorul de săbii. Ce ai constatat, acum, la TIFF 8, că
„s-a întîmplat“ între timp, cu cinemaul
românesc şi universal ?
Filmul depinde foarte mult – poate
mai mult decît teatrul – de factorul timp. Depinde foarte
mult de ceea ce timpul aduce totdeauna ca noutate. Uneori poate fi o
noutate formală, întîmplătoare, perisabilă în
imediata vecinătate a premierei. Dar poate fi şi noutatea care
creează un anumit tip de deschidere. Filmul românesc de azi
aduce această deschidere. E tipul de cinema care aduce în
discuţie, foarte simplu – şi aici e marele talent al filmului
românesc tînăr –, lucrurile foarte profunde, din
imediat. Nu e însă cazul să uniformizăm cînd vorbim de
„generaţia regizorilor tineri“. E vorba de cîteva
personalităţi distincte, sînt cîţiva regizori care au
parcurs o etapă de formare în şcoala românească de
film, dar şi-au dat seama foarte repede, în timp ce învăţau,
că nu trebuie să înveţe fără atitudine critică, nu
trebuie învăţate drumurile bătătorite. E via negativă a
unei şcoli unde studentul vine nu ca să fie învăţat, ci ca
să poată experimenta singur, să se înveţe să caute.
E foarte important să observăm, în
filmele româneşti prezentate la TIFF 8 şi în unele din
anii imediat anteriori, că autorii lor sînt nişte creatori în
care funcţionează un anumit tip de obiectivare. Vorbesc de filmele
excelente, cum au fost Moartea domnului Lăzărescu şi 4, 3, 2, sau
Poliţist, adjectiv, ca să dau doar trei titluri. Autorii lor,
Cristi Puiu, Cristian Mungiu şi Corneliu Porumboiu reuşesc foarte
bine, foarte profund, să vorbească fără a se arăta. Generaţia
anilor ’70, din care fac şi eu parte, făcea filme, uneori
excelente, care vorbeau prin ego-ul regizorului. Era şi din cauza
cenzurii: cum „nu puteai vorbi“ despre realitate, vorbeai prin
talent despre ce vezi tu din realitate. Personalitatea era
evidenţiată de film. Personalitatea regizorului de azi e asumată
şi asimilată în film.
Fosta „codaşă“, vedetă a zonei
şi nu numai
Aceste mutaţii explică, oare, noua
poziţie a filmului românesc în lume şi, în primul
rînd, inversarea locului său faţă de cinematografiile
proxime? Fără a-i uita din anii ’50-’80 pe Pintilie, Ciulei,
Tatos, pe un Alexa Visarion cu cele două titluri citate şi pe alţi
cîţiva, cinematograful românesc ca şcoală a fost mai
degrabă codaş, faţă de şcoala cehă sau poloneză, faţă de
multe filmografii din Ungaria sau din fosta URSS. Cum îţi
explici misterul că, de ani buni, tocmai codaşa fostului Est
socialist a devenit vedeta zonei, şi nu numai?
În primul rînd, noi n-am
spus atunci ceea ce ceilalţi spuneau. Cu unele excepţii, fie că
„n-am avut voie“, fie că n-am ştiut să spunem, fie şi una, şi
alta, fie că, la un moment dat, am fost influenţaţi de mişcările
filmice din jur, sub forma unor preluări. Făceam cîte un film
à la şcoala cehă, à la Forman sau, mai tîrziu,
după şcoala rusă disidentă, à la Tarkovski. Chiar dacă le
făceam bine, erau filme făcute după. Or, calitatea de bază a
acestui nou val al filmului românesc este prospeţimea. Există
şi o epuizare a mişcărilor cinematografice. Alţii şi-au dat
capodoperele „atunci“, iar capodoperele nu apar în fiecare
trimestru, în fiecare an. Şi există şi regrese. Teatrul
românesc a fost, ani în şir, unul dintre cele mai
importante din lume, iar acum e într-un moment de stagnare,
cînd teatrul românesc e sub filmul românesc, care,
la ora actuală, e mult mai important, mult mai viu, mult mai
adevărat. Şi are rigoare, dar rigoarea nu e la modul didactic, e în
simbioză cu o fantezie esenţializată.
„Noi n-am avut o cinematografie
validă“
Am pus prima dată întrebarea de
mai sus, aici, la TIFF 8, la conferinţa de presă a cineaştilor din
Ungaria. Şi n-am obţinut un răspuns la obiect, poate fiindcă
alţii nu ştiu cum era la faţa locului filmul românesc din
trecut şi nu-şi dau seama din ce combustie a ieşit Noul Cinema. La
Praga, Budapesta sau Varşovia, aflai de la cineaşti prestigioşi,
acum 30 de ani, că cele mai reprezentative producţii româneşti
ar fi cele cu haiduci şi cele epopeice. Nu ne vindecăm abia acum de
unele păcate, continuate în anii ’90, prin unele filme
gongorice? N-a intervenit o ruptură din 2001 încoace?
Rupturile fac parte din continuitate. A
nega, din punct de vedere creator, înseamnă a continua
direcţiile fertile. Dar ruptura este evidentă. O ruptură de
mentalitatea dominantă, dar şi de structurile construcţiei filmice
moştenite. „Cei buni“ erau asimilaţi de mediocritate, fiindcă,
în cinematograful românesc, mediocritatea era cea care
stăpînea, era „la ea acasă“. Din cînd în
cînd, cei buni, cei talentaţi, cei autorizaţi legitim în
naşterea şi edificarea unei şcoli proprii de artă erau şi ei
acceptaţi, dar numai pentru că „trebuia să fie şi...“ aşa
ceva. Filmul oficial românesc era prost. De la tematica lui,
dirijată spre „epopeea naţională“ şi „actualitatea
socialistă“, pînă la stereotipiile formale, de care foarte
puţini aveau curajul să se detaşeze. Dar a nu te înregimenta
nu însemna a da capodopere, însemna pur şi simplu a
exista, a respira puţin... Am avut filme bune, dar n-am avut o
cinematografie validă. În schimb, noua generaţie din anii
2000 a venit, pe de o parte, liberă de ce a fost înainte, iar
pe de altă parte, cu personalităţi care s-au format nu imitînd,
ci inventînd, avînd curajul propriului destin. Pînă
acum, cinematograful românesc n-a avut un destin. A avut filme
multe, a avut public, dar şi aici era o problemă: nu cumva o
mediocritate a publicului a impus o mediocrizare a cinematografiei şi
filmele mediocre au chemat un public al lor? A fost – îmi
permit un termen mai dur – un fel de cîrdăşie a nimicului.
Aceşti oameni tineri nu mai fac cîrdăşie cu nimicul şi,
poate de aceea, uneori, atitudinea lor e atît de tranşantă,
în comparaţie cu ce a fost înainte. Eu respect această
atitudine, deşi n-o înţeleg tot timpul. Fiindcă mi se pare
sub inteligenţa acestor tineri o negare globală. Cineaştii de azi
sînt mai inteligenţi decît cei din generaţia mea, care
spun că „ăştia nu mă interesează, ăştia nu fac nimic“,
deci nu trebuie imitată negaţia de acest tip.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters