La 1 iulie, Polonia a preluat pentru șase luni
președinția Consiliului Uniunii Europene. Donald Franciszek Tusk, premierul
polonez, a pledat în alocuțiunea pe care a ținut-o în fața Parlamentului
European pentru o Europă unită în fața crizei. Solidaritatea este soluția în
fața crizei. „Solidaritatea nu înseamnă să-ți faci pomană, ci să lucrăm
împreună pentru interesul comun. Unii trebuie să dea puțin mai mult pentru a-i
ajuta pe cei care au nevoie, astfel încît, atunci cînd aceștia se vor pune pe
picioare, să-i poată ajuta la rîndul lor pe alții.“ Printre prioritățile
președinției se numără ieșirea din criză, întărirea zonei euro, precum și a
securității spațiului european, libera circulație a persoanelor, extinderea
Uniunii Europene, unificarea Europei, dezvoltarea pieței interne. Solidaritate
și optimism, acesta a fost mesajul președintelui Donald Franciszek Tusk, reluat
de ambasadorul Poloniei în România, domnul Marek Szczygiel, într-o conferință
de presă ținută la reprezentanța Comisiei Europene din București.
Fain-frumos și încurajator, așa a sunat. Dar sînt doar
discursuri. Strategii concrete n-au fost oferite, iar un discurs optimist îți
poate da o euforie de moment și atît. Poate că un optimism ceva mai pragmatic
n-ar strica.
Solidaritatea există și trebuie să existe, dar ea nu
trebuie să devină o povară, nici un dezechilibru pentru întreaga uniune.
Situația din Grecia a fost salvată cu investiții financiare imense. Multe țări
au deficite bugetare interne mari, probleme de corupție, de imigrație. În aceste
condiții, extinderea Uniunii Europene tinde să aducă în interiorul ei țări cu
alte probleme interne. Uniunea este o casă mare, cu greutăți și probleme.
Lărgirea Spațiului Schengen a generat reacții negative, dacă ne gîndim că
Danemarca și-a reintrodus controalele vamale, iar reacțiile sociale în fața
valului de imigranți tind să ia forme virulente sau de respingere (evacuarea
rromilor din Franța). Sînt români care refuză să vorbească românește în
străinătate, în Spania sau Italia, pentru că sînt asimilați cu tot felul de
infractori. Un bucătar român stabilit în Spania, apoi plecat cu un contract de
muncă în Norvegia, mi-a povestit, într-un tren care a făcut aproape 11 ore de
la Cluj la București, despre reacțiile de ostilitate sau de neîncredere față de
români, despre atenționările publice făcute în trenuri, în momentul în care, de
la o anumită stație, urcau români, despre reacțiile doamnelor care-și trăgeau
poșetele în față. Sînt manifestări sociale care n-ar trebui să le scape celor
care iau decizii.
O altă problemă este cea a fondurilor care fie nu sînt
absorbite, fie dispar în buzunarele demnitarilor corupți. Pentru
infrastructură, în România, au venit fonduri mari, totuși drumurile și cările
ferate sînt, fără nici o exagerare, la pămînt. Fonduri pentru agricultură sînt,
dar nu sînt proiecte. Boc a amenințat cu sancționări, dar tot n-a primit
rapoarte asupra proiectelor pentru absorbția fondurilor. Declarațiile doamnei
Udrea, care se laudă cu cel mai mare grad de absorbție a fondurilor, nu sînt
susținute concret de nimic. Litoralul a rămas, de exemplu, la fel de părăginit.
Dezinteresul și corupția internă nu sînt controlabile în nici un fel.
Mecanismele și instituțiile europene nu sînt destul de eficiente. Amenințările
cu sancțiuni n-au dat roade. Dosarul lui Adrian Severin, cu dovezi cu tot, s-a
rătăcit în meandrele birocrației.
Mita sau șpaga s-a împămîntenit într-atît încît a devenit
un soi de lege nescrisă, de lege a naturii. M-am dus cu sora, mama și nepoata
mea la o piscină. „Căldură mare, nu mai sînt locuri.“ La 30 de secunde, un
cuplu de tineri primește același răspuns. Doar că, de după prosopul ținut în
brațe, apare o bancnotă de 100 de lei, gest însoțit de pretextul că au prieteni
care-i așteaptă la piscină. Brusc, s-au ivit locurile. M-am indignat și am spus
că este inadmisibil, atîta timp cît plătesc o taxă de intrare. Am plecat și am
căutat o altă piscină. Discuțiile din taxi, pot fi sintetizate astfel: „Dacă nu
dai șpagă, nu se rezolvă nimic“. Și mama a dat șpagă din pensia ei la oftalmolog,
și taximetristul a dat șpagă să rezolve o problemă, pentru că nu se putea
întoarce acasă să le spună copiilor că nu a rezolvat nimic. Asta-i lumea în
care trăim. Brusc, am spus că nu vreau să dau șpagă și că nimeni n-ar trebui să
dea ceva pentru serviciile plătite deja sau pentru care plătești. Nu este
normal. Taximetristul m-a întrebat dacă sînt din România. Iar nepoata mea de
opt ani a spus că asta-i democrația. Lecția de viață care i s-a dat la opt ani
a fost destul de dură. Cum să-i explici unui copil de opt ani că ți-ai păstrat
demnitatea refuzînd să dai șpagă, cînd ea a văzut că se plimbă prin soare în
căutarea altei piscine? Greu. Și va trebui să-i spun multe povestioare despre
democrație, alegere și libertate. I-am spus doar că am refuzat să dau spagă
pentru ca ea să nu mai trăiască într-o astfel de lume. S-a uitat la mine cu
neîncredere și cu oarecare milă. În momentul ăla, m-am simțit ca naiba. I-am
mai spus totuși că, dacă mai sînt cinci ca mine, lucrurile s-ar putea schimba.
Discursul meu cădea în gol, pentru că experiența concretă era mai puternică.
Solidaritatea atît de clamată s-a dovedit, într-o situație concretă,
neputincioasă. Eram singura care nu a dat șpagă și a pierdut. N-am știut să mă
descurc, eram un looser. Mentalitatea se schimbă greu, la toate nivelurile, dar
a nu face nimic împotriva ei ar însemna un dezastru. Pe termen lung, refuzul de
a da șpagă ar putea da roade. Astăzi sîntem cinci, mîine, zece, apoi tot mai
mulți, iar copiii nu vor mai fi nevoiți să treacă prin astfel de experiențe. Un
mic sacrificiu personal și de moment ar putea duce la un cîștig pe termen lung.
Dar cu discursul ăsta despre solidaritate în refuzul de a da șpagă n-am avut
succes. Trebuie umblat serios la mecanismul mentalităților și al educației.
Și tot vorbind despre solidaritate, dezvoltarea pieței
comune europene e de dorit. Dar ideea de solidaritate, în momentul acesta, este
ca țările deja puternice să aibă o piață de desfacere în țările mai mici.
Adică, merele și roșiile mele tratate să ajungă în supermarketurile voastre.
Roșiile și merele țăranilor români nu mai răzbat decît în piețe de cartier.
Pepenii sînt aduși din Turcia, dar se spune că-s de Dăbuleni. Cum să le ceri
oamenilor să facă agricultură, cînd ei văd că pierd? Unde sînt fondurile? Unde
sînt proiectele? De ce nu sînt oamenii instruiți să facă proiecte? În Olanda,
legumele biologice (super termen!) sînt căutate și scumpe, undeva în Anglia, un
stejar e tăiat pentru că nu corespunde normelor europene.
Și tot despre solidaritate e vorba cînd Polonia (a cărei
industrie este încă bazată pe folosirea cărbunelui) s-a opus înăspririi legii
privind reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră.
România este interesată de aderarea la Spațiul Schengen,
lucru firesc. Dar nu știu cît de firesc este să auzi aproape numai asta la o
conferință de presă sau întrebarea: „Dar noi cînd preluăm președinția
Consiliului Europei“ (adică: „Nouă cînd ne vine rîndul?“). Halal solidaritate!
Cred că, în acest moment, discursurile trebuie să aibă și
acoperire, și luciditate, și pragmatism. Dacă ne pierdem într-un hățiș de vorbe
frumoase sau luăm hotărîri entuziast-generoase, fără a vedea problemele reale,
efectele pe termen lung ar putea viza chiar stabilitatea generală.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters