Dintre prozatorii care au debutat şi
s-au afirmat în ultimul deceniu, Doina Ruşti are probabil cea
mai mare mobilitate de formulă, asociată cu o productivitate pe
măsură. Venită mai tîrziu la masa generaţiei 2000,
ambiţioasa autoare a dat unul dintre cele mai bune romane ale
perioadei (Fantoma din moară, 2008), ce nu avea totuşi
semnalmentele de autenticism şi jemanfişism din ego-proza mai
tinerilor congeneri. Dacă aceasta acoperă, predilect, anii ’80 şi
pubertatea erotică din interval a autorului-narator-personaj, cu
incursiuni în viaţa de student şi de cămin postrevoluţionar,
romanul Doinei Ruşti traversa şi asimila epic întreaga epocă
a comunismului românesc, cu distrugerea completă a satului
românesc tradiţional.
Complet diferite sînt celelalte
volume, de mai scurtă respiraţie, publicate de prozatoare în
numai cîţiva ani: de la debutul editorial cu Omuleţul roşu
(2004) şi pînă la acest lejer Patru bărbaţi plus Aurelius.
Fiecare este scris în alt registru, dar cu o aceeaşi poftă
vizibilă de a imagina întîmplări neobişnuite şi a
broda scenarii non-realiste pornind de la una dintre ele. Un alt
element de legătură, pe deasupra diferenţelor locale, este dat de
varierea şi modularea perspectivei narative: aceasta e fie
împrumutată de la un personaj la altul, fie schimbată sub
unghiul de acţiune al unui protagonist. La senzaţionalul
întîmplărilor (adesea, căutat cu dinadinsul şi
exhibat) se adaugă astfel o bună ştiinţă în a stîrni
şi a menţine interesul cititorului. În Patru bărbaţi plus
Aurelius, acesta va încerca în primul rînd o
explicare a titlului jucăuş, dar într-o cheie ce urmează a
fi descoperită. Personajul principal feminin, care poartă numele
Licia fiindcă, la naştere, i s-a greşit cu o literă cel real,
vorbeşte întruna de un enigmatic Aurelius: o referinţă pe
care deocamdată o gestionează de una singură. Vrînd-nevrînd,
o să intru în categoria antipatică a spoiler-ilor şi o să
arăt că Aurelius cel des invocat e un motan: unul din copilăria
Liciei, pe care a torturat-o îndeajuns ca eroina noastră să-l
urască pentru şapte vieţi. Arma cea mai redutabilă a numitului
Aurelius e nu atît aroganţa felină, cît dispreţul
constant pe care i-l poartă (şi i-l arată) Liciei. Profitînd
la maximum de dragostea uşor maladivă a unui bunic mai atent la
binele motanului decît la cel al nepoatei aflate în
grijă, Aurelius i-a făcut multe zile fripte celei care, acum, şi-l
reaminteşte abundent şi nevrotic.
Ea va vorbi despre o „marcă
Aurelius“, proiectînd-o obsesiv asupra tuturor bărbaţilor
cărora n-a putut să le reziste ca femeie. Faţa lui Aurelius devine
omniprezentă, iar „otrava“ lui e diseminată în mai toate
relaţiile pe care a încercat să şi le facă biata Licia. Nu
doar bunicul dus la cei drepţi pare, retrospectiv, puţin sonat; şi
eroina noastră e atît de apăsată de această moştenire cu
mustăţi, gheare şi ochi reci-dispreţuitori, încît
bărbaţii pe care îi întîlneşte se împart,
pentru ea, în două clase: clasa inşilor obişnuiţi,
cumsecade, cu care se poate sta de vorbă (Robi, de pildă, colegul
de la Action Film), şi cea a fatalilor, „inevitabililor“
amintindu-i de scîrbosul Aurelius. Acei masculi cărora le-ar
ceda din prima clipă, cu condiţia ca ei s-o şi vrea.
Motanul Aurelius şi diagrama unei
obsesii
Această schemă de tragicomică
distribuţie a filmului ce va urma nu se poate susţine decît
în măsura în care episoadele lui au puţină carne
realistă şi se pliază pe un cotidian uşor de recunoscut.
Experimentata prozatoare va proceda în consecinţă, segmentînd
obsesia Aurelius prin secvenţe din viaţa tinerei care încearcă
s-o depăşească. În mod vădit, Doina Ruşti şi-a propus
aici un roman fără „mize mari“, de citit însă cu
plăcere. Pe alocuri, Patru bărbaţi plus Aurelius cade în
configuraţia produselor din gama chick-lit: problemele de zi cu zi
ale unei tipe de gaşcă, dar fără noroc, sînt înşirate
într-o scriitură agreabilă. Dar compoziţia este mult mai
elaborată la Doina Ruşti. Aparent fără pretenţii, romanul le
are.
Pe lîngă diagrama unei obsesii,
de rîsu’-plînsu’, cartea evoluează şi în
sfera policier-ului, mizînd pe suspansul specific. În
urma Liciei stau cîteva cadavre de cuceritori care au murit
accidental (sau nu?) exact în timpul unei întîlniri
cu ea. Fratele unuia şi, respectiv, colegul de Poliţie al altuia
tot încearcă să reconstituie faptele, strîngînd-o
cu lanţul anchetei pe eroina plină de probleme. Dar ancheta e
amatoristică, pentru ca miza romanului să nu devină gravă şi
stilul relatării să rămînă dezinhibat. Într-un story
în care motanul Aurelius reprezintă obsesia titulară, cei
patru bărbaţi lichidaţi sînt un fel de victime colaterale,
cu tot aerul lor de „inevitabili“ macho.
Al treilea roman – şi ultimul –
dintr-o paginare aparent liberă („cîrpeală fără sfîrşit“
e diagnosticul, greşit, al lui Alex. Goldiş în cronica din
Cultura) mi se pare şi cel mai interesant. Vehicolul lui e un alt
personaj destul de bizar, apărut într-o bună zi în
birourile Action Film parcă din realitatea pixelată a computerului.
George Cal, a cărui imagine se vede mai întîi la o
banală căutare pe Google, intră în scenă cu un tupeu din
clasa Aurelius, înfrîngînd instantaneu orice
posibilă rezistenţă a Liciei. Tot ceea ce va voi de la aceasta, va
obţine. Pentru moment, n-ar vrea decît să evalueze scenarii,
întrucît a mai colaborat şi cu alte case de film şi i
s-a spus că are ochi bun. Poate se va ocupa şi de „un proiect de
dezvoltare, ceva nou, cu sprijinul unor organizaţii pe care le avea
la degetul lui mic“. Pînă atunci, George Cal va primi de la
tînăra deja topită din faţă un scenariu pe care trebuie
să-l rezume şi să-l evalueze pe o pagină-două. Un point-of-view,
cum fac atîţia studenţi ce vor să ajungă scenarişti şi
care „cu cît sînt mai inculţi, cu atît sînt
mai necruţători“. Solicitantul solicitat se conformează; şi, în
cîteva zile, începe nebunia. Debutul ei e
fals-liniştitor: George Cal n-a citit scenariul pe care l-a rezumat.
Asta se întîmplă des, la noi. O spune Robi, care citeşte
tot şi nu face niciodată rabat de la calitatea lecturii. Dar
specialistul en titre de la marele-micul studio Action Film, cum va
dovedi el că George Cal chiar nu a parcurs scenariul primit spre
rezumare şi evaluare? Cum îl va prinde? „În contractul
meu – se oţărăşte la el proaspătul colaborator – nu scrie că
trebuie să marchez paragrafele! Am citit scenariul şi am făcut
rezumatul în modul cel mai scrupulos, iar dacă ţi se pare că
nu e aşa, va trebui s-o dovedeşti“ (p. 25). Licia şi cu Leo,
care sînt obligaţi să arbitreze disputa profesională, ar
trebui să citească la rîndul lor scenariul buclucaş. Două
zile, acesta tot e plimbat de la unul la altul. „După prima pagină
urmau nişte dialoguri pe care adormeam instant“, rezumă Licia, în
stilul ei chick-lit, situaţia.
Şi pe această lipsă de chef de
lectură a pragmaticilor „consumatori“ din industria filmului,
silueta lui Cal va deveni tot mai impozantă. A citit sau n-a citit
ce i s-a dat pentru rezumat? Aceasta-i întrebarea. Dar nimeni
(cu excepţia „invidiosului“ Robi) nu poate răspunde la ea,
pentru că nimeni, în realitate, nu mai citeşte nimic. Doina
Ruşti scoate bune efecte de burlesc dintr-un lanţ al competenţelor
ce se sprijină una pe alta şi cad toate, pe rînd, ca într-un
joc de domino. Colega de cămin a Liciei are o mătuşă, la Catedra
de Comparată, „specialistă pe realismul balzacian“. Sigur a
citit şi ştie pe de rost Madame Bovary, rezumat extravagant de
George Cal. Se va apela, aşadar, la mătuşa comparatistă,
poreclită Bucătăreasa; şi ea va furniza (contra cost) un rezumat
profesionist, dar care, hélas!, e aproape identic cu cel al
lui Cal. Rezultă că acesta a citit într-adevăr tot şi a
rezumat ireproşabil romanul. Însă mai tîrziu, asistînd
din întîmplare la o discuţie între două studente
(la coadă la toaletă), Licia descoperă că nu Bucătăreasa de la
Comparată a făcut rezumatul, ci una dintre cele două studioase.
„Şi l-ai făcut?“ o întreabă mirată cealaltă. „Ei,
măi, nici chiar aşa! L-am luat de pe net, ce, eram tîmpită!“,
răspunde aproape ofensată autoarea (descărcării) rezumatului. Că
l-a luat chiar de pe blogul lui Cal, aceasta e, fireşte, o
coincidenţă neverosimilă în ordine realistă. Dar foarte
semnificativă, pentru miezul romanului scris de Doina Ruşti,
deoarece lanţul slăbiciunilor ajunge astfel să-şi lege capetele,
transformîndu-se în cerc vicios.
Tendinţa de a exagera
Incompetenţa „specialiştilor“ şi
ignoranţa masivă a publicului larg fac casă bună cu un apetit
deosebit, perfect simulat, pentru cultură. Mai toţi au gesturile,
tipicul, ceremonialul actului cultural, sub raportul producţiei
artistice şi sub cel al consumului ei. Dar văzute mai îndeaproape,
şi producţia, şi consumul se dovedesc fantasmatice, forme şi
gesturi acoperind un conţinut incert. George Cal a publicat o carte
bine primită şi se tot laudă cu cronicile scrise despre ea. Dar
nimeni n-a văzut un exemplar din cartea cu pricina – cam ca în
realitatea românească a editurilor fantomatice, de apartament,
şi a revistelor „ştiinţifice“ din fundul provinciei acreditate
CNCSIS şi cu coeficient ISI... Fantasticul apariţiei şi evoluţiei
lui Cal se completează deci prin fundalul de regim burlesc al unei
vieţi culturale în care unii pretind că scriu şi alţii se
fac că citesc; şi unde, de la un capăt la celălalt al lanţului,
fiecare verigă se ţine de precedenta.
Cal, pe care nimeni nu poate să-l
prindă în delict de nelectură, este un speculator remarcabil
al acestei stări de fapt. Succesul lui de marketing va fi un
adevărat triumf. Devine directorul artistic al Action Film şi îşi
impune, de-acum, fără efort cele mai stupide idei, automat
transformate în lovituri de imagine. Pisicul lui, Saşa (un
urmaş al lui Aurelius, în ochii obsedatei Licia), „scrie”
la computer un roman; iar povestea poveştii motanului ce scrie un
roman va fi un must pentru „cititorii” împătimiţi şi
pentru „iubitorii” de cultură. Fan-Club Saşa, cont pe Facebook,
preluări pe bloguri... Cal şi pisicul lui se servesc, tacticoşi,
de tot tacîmul trending-ului. Din nou, comèdia acoperă
o realitate familiară: „Curios este că nimeni nu părea
scandalizat de poveste. Zeci de bloggeri preluaseră ştirea care li
se părea foarte trendy, iar cineva pusese temelia unui fan-club
Saşa. Facebookul era la curent cu întîmplarea
extraordinară, iar Cal primise peste o sută de mesaje doar în
primele ore după postarea articolului. Unii îi scriau direct
lui Saşa, o sumă de inşi fără treabă, înfricoşaţi să
nu rămînă în afara evenimentelor importante“ (p.
185).
Încercînd să facă multe
(prea multe) într-un roman, totuşi, de dimensiuni medii spre
mici, Doina Ruşti nu va exploata pînă la capăt planul acesta
de îngroşare satirică. Dar chiar şi aşa, acesta va da, în
ansamblu, paginile cele mai bune ale cărţii. La pasivul romanului e
de trecut în schimb tendinţa irepresibilă a prozatoarei de a
exagera şi a forţa uşi deja deschise (făcînd de pildă din
Cal un cuceritor şi al mamei, şi al fiului cu putere de decizie la
Action Film). Şi exprimarea este uneori stridentă, derapînd
ba în direcţia unui registru „primar“ utilizat prost („îmi
dădeam seama că vocea îmi suna ca un căcat“), ba în
cea a unor neologisme rizibile în context („îmi intrase
în gît o jenă fină“).
Ca întreg, însă, romanul
se ţine şi se citeşte cu plăcere, inclusiv într-un vagon de
RER în care călătorii din jur nu mai citesc nimic, fiindcă
au deja rezumatul.
Doina RUŞTI
Patru bărbaţi plus Aurelius
Editura Polirom, Iaşi, 2011, 224 p.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters