Actualitatea provocării

Autor: Iulian COSTACHE | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Secolul al XIX-lea, resimţit pentru multă vreme drept sinonim al modernităţii noastre, a continuat să funcţioneze şi în secolul al XX-lea ca însemn al unei identităţi consubstanţiale, cu care am păstrat o relaţie ombilicală, în ciuda diferenţelor care deveneau din mers tot mai vizibile, marcînd trecerea către un „altceva“. Treptat, spre sfîrşitul secolului al XX-lea, percepţia asupra actualităţii „secolului romantic“ începuse să se istoricizeze, modernitatea al cărei debut fusese legat de anul 1830 devenind tot mai mult „istorie“. Astfel, în condiţiile emergenţei paradigmei post moderne, a apărut necesitatea reevaluării şi a reeşalonării vîrstelor modernităţii, situaţie în care modernitatea secolului al XIX-lea a ajuns să desemneze segmentul „primei modernităţi“, ca efect al unei sesizabile pierderi de viteză.

Ca atare, discursul istoriei literare asupra secolului al XIX-lea începe să se reformuleze, reconfigurîndu-se tot mai mult ca un discurs asupra unei alterităţi, după ce, vreme îndelungată, „secolul romantic“ a fost resimţit ca o imagine răsfrîntă a propriei sineităţi.

Chiar şi aşa, din punctul de vedere al sensibilităţii şi al difuziunii ideilor, secolul al XIX-lea a fost chiar „mai lung“ decît altele, prelungindu-se cu lejeritate la nivelul mentalităţilor în interiorul secolului următor, conform logicii „duratei lungi“. Ba chiar, în anumite privinţe, aşa cum sublinia istoria literară (vezi studiul lui Mihai Zamfir, Din secolul romantic), nici către sfîrşitul secolului al XX-lea cultura română nu se desprinsese cu totul de imaginarul şi de formele mentale ale secolului anterior, recomandînd astfel cel mai lung „secol“ al culturii noastre. Însă pentru o remodelare structurală a hărţilor simbolice ale secolului al XIX-lea, ar fi fost nevoie de ceva mai mult decît de conştientizarea unei distanţe de sensibilitate, redesenarea hărţilor solicitînd apariţia unor mutaţii mai adînci, de tip ideologic sau epistemic. O astfel de diferenţă de viziune şi de abordare a început să fie tot mai evidentă în contextul istoriei recente a Europei, cînd în zona central-est europeană au început să apară o serie de severe derapaje ale naţionalismului. Devenea, ca atare, inevitabilă apariţia unei mefienţe faţă de (in)compatibilitatea paradigmei „secolului naţiunilor“ cu trama ideologică a noului proiect european, temere construită pe suspiciunea deţinerii unei „gene“ de identitate iraţională, greu de gestionat într-un context eminamente raţional, precum cel al actualei construcţii europene. Se crea, astfel, premisa unui obligatoriu ecart epistemologic în raport cu orizontul de aşteptare al „secolului naţiunilor“.

În cîmp ideologic, viziunea procurată de analiza „bătăliei canonice“ din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ce a dus la o reaşezare a plăcilor tectonice ale paradigmei paşoptiste (cu prelungirile sale postpaşoptiste) şi a celei junimiste, inducea o relativizare a canonului şi a „brandurilor“ culturale consacrate încă de la finalul secolului respectiv.

Într-un astfel de context, la începutul anilor ’90, începe să îşi facă loc tema distanţării (epistemologice şi ideologice) de secolul al XIX-lea. Virgil Nemoianu, analizînd posteritatea politică a ideilor eminesciene, aşa cum a fost ea actualizată în imediatul unor contexte istorice, scria despre necesitatea unei „despărţiri de eminescianism“ (nu de opera lui Eminescu!), pentru a evita riscul derapajului în antiistorism, în naţionalisme resentimentare, idolatrii vulgare sau reducţionisme intelectuale.

Alimentată de acelaşi instinct al diferenţierii faţă de o epistemă deja în curs de istoricizare, polemica lansată către sfîrşitul anilor ’90 de un număr al revistei Dilema, în legătură cu figura unui scriitor supracanonic, aparţinător secolului al XIX-lea, precum Eminescu, reprezenta mai curînd un semnal al necesităţii unei relecturi, care să racordeze principalul exponent al secolului romantic la un orizont de aşteptare nou. Era, în fond, un semn că nu doar opera lui Eminescu, cît întreaga literatură legată de epistema secolului romantic avea nevoie urgentă de a fi recitită, cu onestitate, în acord cu noile aşteptări ale publicului.

Cu un alt unghi de lectură şi cu altă argumentaţie, volumul recent al lui Horia-Roman Patapievici, Despre idei şi blocaje (2007), pledează şi el tot pentru o depăşire a unor impasuri determinate de prelungirea unui model de structurare a pieţii culturale, moştenit din secolul al XIX-lea.

Astfel, plasată la umbra paradigmei secolului al XIX-lea, ba mai mult chiar, în siajul canonului junimist, paradigma scriitorilor paşoptişti nu pare să mai reprezinte o garanţie în faţa gustului de lectură al publicului tînăr (oare cît se mai citeşte în mod real, fie chiar şi sub spectrul obligaţiilor didactice?), care pare să se orienteze spre alte tipuri de oferte. Ca atare, a-i mai preda astăzi pe paşoptişti sau a-i aduce în centrul unei dezbateri pare un gest temerar, dacă nu chiar o sfidare.

Personal, îmi vine să percep aici sensul unei provocări hermeneutice, căci, de cîte ori se pune cu acuitate şi cu onestitate problema necesităţii relecturii unor scriitori sau a unei epoci, mi se pare că, de fapt, chestiunea vizată este aceea a unei relegitimări active a însuşi demersului istoriei literare. Or, în ultimii ani, domeniul istoriei literare s-a remarcat printr-o interesantă „nelinişte“ datorată apariţiei unor istorii diferite ca ofertă de viziune şi abordare (Dumitru Micu, Marin Mincu, Ion Negoiţescu, Marian Popa, Ion Rotaru, Alex Ştefănescu, toată lumea literară aşteptînd apariţia Istoriei critice a lui Nicolae Manolescu), instrumente (DSR şi DGLR alăturîndu-se deja clasicului Dicţionar al literaturii române pînă la 1900 şi învecinîndu-se cu Dicţionarul analitic de opere literare româneşti sau cu Dicţionarul cronologic al romanului românesc) ori chiar studii ce au permis afirmarea tuturor generaţiilor literare. Totodată, interesul crescut al generaţiilor mai noi pentru fundamentarea teoretică a unor abordări venite din zona studiilor culturale, a istoriei mentalităţilor etc. arată că discursul istoriei literare este pregătit să depăşească pozitivismul sau neopozitivismul cu care eram obişnuiţi. În acest context, mi-ar plăcea să cred că vor putea să apară, într-o bună zi, viziuni noi sau relecturi asupra paradigmei paşoptiste, căci, în definitiv, actualitatea operei este dată de actualitatea lecturii, cea care face diferenţa fiind, de fiecare dată, prospeţimea actului hermeneutic.

Expresivitate documentară şi rafinament teoretic

Tot astfel, „inactualitatea“ clasicilor, fie aceştia „mari“ (junimişti) sau „ordinari“ (paşoptişti ori postpaşoptişti) nu este dată ca o fatalitate de opera lor. În fond, în materie de istorie literară „totul“ este, de principiu, vetust, dar astfel de opere, atinse de mîna unui Midas al interpretării, dobîndesc şansa de a deveni vetusteţi... eterne.

Îmi place, de aceea, să revin ca la un reper al nonconformismului critic la opiniile lui Camil Petrescu despre literatura paşoptistă din articolul „Amintirile colonelului Grigore Lăcusteanu şi amărăciunile colofilismului“, unde găsim o evaluare deosebit de precisă a impactului Junimii în epocă: „Sufocată de verbozitatea metisă (bonjurism, chiriţism, epoca «Titircă imimă rea» şi Rică Venturiano), intelectualitatea românească s-a recules în ordinea preconizată de Junimea ca într-un refugiu de frumuseţe şi, avînd de ales între tulburarea de mahalagism cultural a timpului, de o parte, şi seninătatea stilistică a lui Maiorescu, de alta, n-a stat decît două decenii la îndoială“, pentru a adăuga apoi: „Momentul era obligatoriu, dar abia azi înţelegem că s-a făcut cu o sacrificare a autenticului, a pateticului, a străfundurilor psihologice, aproape dureroasă. S-a supraevaluat o caligrafie stilistică al cărei farmec stăpîneşte astăzi toată intelectualitatea ieşită din şcoala românească, sugestionată, cucerită de imperativele ei literare“. [s.m.].

Cred că avem aici un punct de sprijin valid pentru o relectură a perioadei paşoptiste şi a prelungirilor sale postpaşoptiste, din care nu pot lipsi pagini delicioase, precum Catastihul amorului, romanul sentimental şi de mistere ce reprezenta lectura Ziţei lui I.L. Caragiale, Micuţa sau Ursita lui Hasdeu ş.a.m.d.

Pe de altă parte, dacă tot e să amintim despre plăcerile lecturii şi despre opera de corupţie angajată de aceasta, atunci poţi să te reîntorci la scriitorii optzecişti şi să vezi ce face textualismul din paşoptism, atunci cînd Cristian Teodorescu se ocupă de Tainele inimii sau cînd Gh. Crăciun sau M. Nedelciu se apropie de literatura acestei perioade, fie pentru a o folosi în interes literar, fie cu gînduri bîntuite de scenarii teoreticale. Iar dacă tot e vorba de plăcere, să ne reamintim serialul ţinut de Marin Sorescu, sub genericul „minorii sînt majoritari!“, în RITL, prin anii ’90, dedicat bibliotecii de poezie veche românească.

Desigur, nu pot uita faptul că actualitatea acestei literaturi este dată de bucuria relecturii oferite de clasicii istoriei literare, încît mărturisesc faptul că deschid cu plăcere studiile unor Dimitrie Popovici, Ş. Cioculescu, Al. Piru, Z. Ornea sau Z. Dumitrescu-Buşulenga, pentru a nu începe, ritualic, cu veşnic tînărul G. Călinescu. Alături de ei, se cuvine a fi citaţi deopotrivă Al. Călinescu, I. Negoiţescu, Al. Zub, Dan Mănucă, Fl. Faifer, E. Sorohan, G. Dimisianu, Dan C. Mihăilescu, N. Mecu, iar dintre universitarii bucureşteni, M. Zamfir, M. Anghelescu, E. Negrici, Florin Manolescu, dimpreună cu mai tinerii Ioana Pîrvulescu, Liviu Papadima sau Mircea Vasilescu, care se adaugă altor nume deosebit de interesante precum Andrei Bodiu, Ioana Bot, Caius Dobrescu ş.a.

Nu am menţionat pînă aici numele profesorului Paul Cornea, ce reprezintă referinţa prin excelenţă în domeniul paradigmei paşoptiste, dar nu numai (!), el fiind acela despre care, de exemplu, Nicolae Manolescu îşi aminteşte cu plăcere în legătură cu o dispută din anii studenţiei, legată de o interpretare mai „personală“ referitoare la Pastelurile lui Alecsandri. Tot aşa, Ştefan Cazimir a păstrat vie amintirea profesorului din studenţia de odinioară, graţie notiţelor de curs, pe care le păstrează în continuare. Profesorul Cornea a predat cursul de literatură paşoptistă şi postpaşoptistă şi în vremea studenţiei mele, susţinîndu-l cu o distincţie rară şi agrementîndu-l cu abordări teoretice din domeniul sociologiei literare şi al teoriei formelor textuale sau ale receptării. Ca şi ceilalţi studenţi ai profesorului, am păstrat şi eu notiţele cursului respectiv, care probează în continuare actualitatea viziunii. Cam în aceeaşi perioadă, profesorul Cornea a lansat un curs opţional dedicat teoriilor lecturii, care a devenit mai apoi cunoscuta Introducere în teoria lecturii, cu o primă ediţie în 1988 şi care mai apoi l-a condus la panoramarea teoretică din Interpretare şi raţionalitate (2006). Iar în acest an, reeditarea Originilor romantismului românesc, de la Cartea Românească, într-un format deosebit de elegant, îşi găseşte un pandant teoretic în apariţia unei antologii de conferinţe susţinute în străinătate, reunite sub titlul Delimitări şi ipoteze (2008), la Editura Polirom. Nu am menţionat alte studii de referinţă în bibliografiile universitare, de la monografia despre Anton Pann (1964) sau De la Alecsandrescu la Eminescu (1966) şi Oamenii începutului de drum (1974), pînă la Semnele vremii (1995), trecînd prin Conceptul de istorie literară în cultura românească (1978), Itinerar printre clasici (1984) ori Regula jocului (1980) sau Aproapele şi departele (1990), dar o fac tocmai pentru a sublinia tripla vocaţie pe care personalitatea sa o evidenţiază: aceea a unei exhaustivităţi documentare, a impecabilei abordări teoretice şi a unei fragranţe stilistice ce face şarmul necontestat al profesorului.

Imprevizibila coliziune stilistică a neologismelor teoretice cu limbajul documentelor vechi dă seama, de fapt, de o viziune mai adîncă asupra literaturii ca parteneriat dialogic, lansat de operă lecturii creatoare. Deplin racordate la discuţiile teoretice actuale, asumînd întotdeauna distanţe pertinente faţă de exagerările pripite, studiile profesorului au rămas deschise celor mai noi provocări ale istoriei şi teoriei literare, constituind un veritabil model în cadrul studiilor umaniste din România. La toate acestea, venind din aceeaşi viziune a parteneriatului bazat pe respectul principiului dialogic, s-a adăugat, şi nu în ultimul rînd, rolul profesorului de creator de climat, bazat pe fericitul talent de a recunoaşte şi de a stimula alteritatea, fapt care a permis crearea unei adevărate şcoli în rîndul mai tinerilor săi colaboratori, într-un deplin regim al firescului şi al lipsei de ostentaţie. Astfel încît credem că studiile legate de secolul al XIX-lea au temei a spera în continuarea aventurii intelectuale.

Dacă, în cuplul dintre critică şi istorie literară, lui Don Quijote îi revine, în chip tradiţional, rolul spectaculos al criticului, este de înţeles de ce rolul discretului Sancho, care asumă rolul istoricului, pare să nu prea facă rating. Istoria literară va rămîne să deţină o poziţie recesivă în raport cu critica actualităţii literare. Şi va continua să se ocupe nu doar cu ceea ce pare a-şi păstra actualitatea în cadrul unui memorial cultural, ci şi cu ceea ce este părelnic inactual. Pariurile mari tocmai aici se fac. Chiar şi aşa, pare să fie valabil deopotrivă în cultură ceea ce era oricum deja ştiut din fotbal: apărarea cîştigă partida, chiar dacă atacul aduce publicul la meci. Construcţia unei echipe cîştigătoare în cultură va trebui să mizeze pe spectaculoasele intervenţii ale lui Don Quijote, ca şi pe capacitatea lui Sancho de a gestiona succesul.