OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Hans-Georg GADAMER
Elogiul teoriei. Mostenirea Europei
Traducere de Octavian Nicolae si Val. Panaitescu. Cuvint inainte de Stefan Afloroaiei.
Editura Polirom, Iasi, 1999, colectia Plural M, 224 p., 56.000 lei.


Hans-Georg Gadamer, care a implinit anul acesta, in februarie, 100 de ani, este una dintre cele mai interesante personalitati ale secolului al XX-lea. Cunoscut mai cu seama in ipostaza sa de filosof, Gadamer este, in egala masura, un „critic“ si un „teoretician al literaturii“ sui generis, multe dintre eseurile sale, redactate inainte de 1960 – anul publicarii scrierii sale fundamentale, Adevar si metoda – avind ca subiect operele unor importanti poeti germani, cum sint Goethe, Hölderlin, Heinrich von Kleist sau Rainer Maria Rilke. Ca interesul pentru literatura nu l-a parasit pe filosoful de la Heidelberg nici dupa 1960, o dovedeste amplul comentariu pe marginea ciclului de poezii Atemkristal de Paul Celan, Wer bin Ich und wer bist Du? (Cine sint eu si cine esti tu?, 1973), considerat cel mai important proiect filosofic intreprins de autor dupa aparitia volumului care a marcat evolutia hermeneuticii moderne. Chiar daca hermeneutica filosofica, elaborata in replica la adresa unor autori precum Dilthey, Edmund Husserl sau Martin Heidegger (al carui doctorand si asistent la Catedra de filosofie din Marburg a fost), este domeniul care l-a impus, Gadamer a subliniat intotdeauna relatia privilegiata dintre arta si stiintele interpretative (verstehenden): „Pe masura ce incercam sa elaborez o hermeneutica filosofica, a reiesit, din intreaga istorie a hermeneuticii de pina atunci, ca stiintele interpretative constituie punctul meu de plecare. La toate acestea s-a adaugat un element suplimentar, neglijat pina atunci. Ma refer la experienta artei. Deoarece arta si stiintele istorice deopotriva sint moduri de a experimenta, in care capacitatea noastra de intelegere a existentei intra direct in joc“ scria filosoful in lucrarea cu caracter autobiografic, Philosophische Lehrjahre (Anii de ucenicie filosofica, 1977).

Plasind limba in centrul intelegerii, definind-o ca „interpretare a lumii“, Gadamer considera ca intelegerea, ca proces de mediere intre orizontul interpretului si cel al emitentului, este dependenta de istorie, inscrisa in istorie, marcata, altfel spus, nu doar de „prejudecatile“ individuale, ci si de cele ale epocii. Pentru Gadamer, idealul obiectivitatii interpretative, al intelegerii stiintifice este unul lipsit de relevanta. In ceea ce priveste rolul demersului hermeneutic, teoria fuziunii orizonturilor distinge perspectiva gadameriana de cea promovata de Schleiermacher si Dilthey deopotriva. In vreme ce pentru ei scopul hermeneuticii este de a reconstitui intentia autorului, identificata cu sensul operei, pentru Gadamer mai important decit acest proces unilateral, de apropiere de text, este dialogul care se stabileste intre opera si interpret, dialog ce face posibila apropierea de opera si aproprierea operei, aducerea ei in prezent.

Insemnatatea pe care conceptul de dialog il are in intreaga opera a lui Hans-Georg Gadamer reiese si din eseurile care intra in componenta volumului aparut in 1983, Elogiul teoriei, publicat anul trecut in limba romana, impreuna cu Mostenirea Europei (1989), la Editura Polirom. Preocupat de toate aspectele existentei umane, Gadamer incearca sa ofere raspunsuri la o serie de intrebari care vizeaza sensul evolutiei umane in era progresului tehnologic. Nimic din ceea ce ne inconjoara nu-i este strain acestui filosof care, de la distanta celor 83 de ani ai sai (la data aparitiei cartii), „putind sa vada si vazind multe lucruri din trecut“ isi pune intrebari asupra posibilitatii reconcilierii teoriei cu practica, asupra slabiciunilor ratiunii, asupra responsabilitatii publice a stiintei, asupra capacitatii noastre de a fi toleranti, asupra cauzelor care determina pierderea libertatii si insingurarea fiintei umane, precum si asupra lacunelor sistemului universitar si posibilitatii intemeierii unei ordini politice bazate pe libertate.

Elogiul teoriei este, in fond, un elogiu adus vietii active, implicarii totale, la modul critic insa, in problematica epocii tale, de vreme ce teoria „nu este doar actul individual, punctual, ci o atitudine, o stare in care te afli“. Gadamer nu impartaseste ideea conform careia disponibilitatea pentru teorie este conditionata de satisfacerea prealabila completa a tuturor necesitatilor omenesti, el denuntind, foarte transant, utopia „bunastarii crescinde, a rafinarii confortului si a egalizarii generale“. Predispozitia de a vedea ceea ce este, de a observa realitatea inconjuratoare in toata complexitatea si diversitatea ei, precum si disponibilitatea de a te distanta de tine insuti, exersindu-ti capacitatea de a gindi si din perspectiva Celuilalt – premisa obligatorie daca intr-adevar crezi in forta dialogului si in toleranta –, toate acestea sint marci indiscutabile nu doar ale omului cultivat, ci si ale teoriei, definite de Gadamer ca „un dat antropologic la fel de originar ca si comportamentul politic“. Dincolo de antagonismul aparent dintre pragmatism si idealism, dintre practica si teorie, exista un substrat antropologic comun care face ca puterea de judecata si bunul simt sa se afle, la cei cu vocatie teoretica, in autentic echilibru. Caracterizata prin ceea ce Gadamer numeste „mania scopurilor“, pasiunea politica se afla la antipodul vocatiei teoretice care inseamna detasarea de orice scop.
Pentru ca echilibrul fragil al celor doua atitudini sa nu fie pus in pericol, este nevoie in primul rind de libertate, de renuntarea la constringerile de orice fel, si mai cu seama la cele impuse de fenomenul din ce in ce mai puternic al respingerii culturii. Tot mai dependenti de mass-media, izolati de forfota vietii reale in fata ecranelor TV, noi, cei cufundati inca din secolul al XVIII-lea intr-un iluzoriu „vis tehnologic“ al carui final nu poate fi altul decit autodistrugerea, sintem nevoiti (somati chiar) de a ne scutura de povara unor prejudecati pe care le purtam in spate de trei secole incoace: utopia nebuniei emancipatoare, de sorginte luminista – cum altfel!, este amplificata de mania repetitiei, de „trauma birocratica a administrarii unei lumi lipsite de libertate“. Si, daca „visu-acesta cu moarte se sfirseste“, intrebarea fireasca pe care o pune Gadamer este in ce consta luminarea promisa atit de entuziast de stiinta, de-a lungul timpului?! Raspunsul este formulat de autor laconic si ferm: constientizarea „limitelor“ progresului si a faptului ca traim intr-o lume cu resurse limitate, ce trebuie rationalizate. Concluzia – consecinta si a respingerii culturii semnalate mai sus – este una singura: soarta noastra este economia, la care s-ar putea adauga birocratizarea crescinda.

O ipoteza incitanta propune Gadamer in eseul Stiinta ca instrument al luminismului, unde, pornind de la expunerea lui Kant pe tema „ce sint luminile“, distinge trei tipuri de luminism: unul antic, grecesc, caracterizat prin critica religiei si pasiunea pentru cunoastere, un al doilea luminism – cel istoric, al secolului al XVIII-lea, cind stiinta incepe sa dobindeasca un rol central si, in fine, cel de-al treilea luminism, al epocii noastre in care se inregistreaza triumful absolut al stiintei. Dar, daca „Antichitatea se ridica, in cele din urma, si, impotriva stiintei“, Gadamer opineaza ca epoca moderna se caracterizeaza printr-o totala aderenta la stiinta, ceea ce duce la modificarea structurala a tuturor raporturilor naturale. In tendinta omului de a stapini prin intermediul unei tehnici tot mai sofisticate toate procesele din natura, Gadamer vede si slabiciunea esentiala a stiintei moderne. Punind sub semnul intrebarii conceptele-cheie ale iluminismului – adevarul obiectiv, ratiunea si rationalitatea –, Gadamer insista pe ideea consubstantialitatii dintre gindire si limbaj, opera lui constituind, din acest punct de vedere, alaturi de cele ale lui Nietzsche, Heidegger, Richard Rorty sau Derrida un reper pentru discursul filosofic poststructuralist. Mesajul noii stiinte, asa cum este el descifrat de Gadamer, consta in constientizarea limitelor umane si a necesitatii rationalizarii resurselor. Aceasta certitudine il determina pe filosoful german sa formuleze, in Omul si mina in procesul de civilizatie actual, o convingatoare pledoarie in favoarea intemeierii unei ordini politice fundamentate pe libertatea de a gindi pe cont propriu, responsabil si pe termen lung. Adevarata forta si adevarata libertate a fiintei umane constau tocmai in capacitatea de a se distanta de „propriul comportament bazat pe prejudecati“, teoria oferindu-i omului posibilitatea de a actiona in virtutea unui scop rational. De altfel, Gadamer este convins ca existenta umana se defineste ca echilibru intre mania scopurilor reprezentata de politica si independenta fata de scopuri, caracteristica pentru comportamentul teoretic.