OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Nimic nu este atit de original la un batrin ca faptul de a fi inca un contemporan si de a fi intilnit cu toate acestea personal niste barbati ca Gerhart Hauptmann si Stefan George, Paul Natorp si Rabindranath Tagore, Husserl si Scheler, Ortega y Gasset si Cassirer“, observa Hans-Georg Gadamer in Misiunea filosofiei, un text cu tenta de autobiografie spirituala cu care se incheie volumul Mostenirea Europei. Remarcabila in discursul gadamerian este tocmai vocatia contemporaneitatii, ca si naturaletea cu care autorul dialogheaza, peste timp, cu Platon si Aristotel, cu Kant si Hegel, cu Schleiermacher sau Dilthey. Convins ca sintem parteneri intr-un neintrerupt dialog, Gadamer subliniaza in repetate rinduri rolul major al limbajului in medierea relatiei noastre cu traditia si, in egala masura, cu ceilalti. Limba este de altfel punctul de incidenta in care literatura si filozofia se intilnesc, preocuparea lui Gadamer de a pune in evidenta continuitatea celor doua demersuri regasindu-se in mod constant in intreaga sa opera. Interesul lui pentru opera poetica a lui Paul Celan este determinat, printre altele, si de atitudinea acestuia fata de limba, exprimata pregnant in celebrul discurs tinut de Celan la Bremen, in 1958: „Un poem, fiind o ipostaza a limbii, si deci in mod esential dialog (und damit seinem Wesen dialogische ist), este ca o scrisoare intr-o sticla aruncata in mare, cu speranta – desigur nu intotdeauna puternica – de a fi azvirlita de valuri undeva, probabil pe tarmul unei inimi. In acest fel si poeziile sint in drum (unterwegs): ele sint indreptate catre.

Catre ce? Catre ceva deschis, ceva ce poate fi locuit, un Tu ce poate fi abordat (auf ein ansprechbares Du), probabil, o realitate ce poate fi abordata“. Gadamer se intilneste cu Celan in pasiunea lor comuna pentru limba vie, al carui mod de existenta este dialogul. Marturisindu-se egal interesat de Platon si de arta, filosoful german se declara „mereu prada tentatiei de a explica texte poetice, fara neglijarea mestesugului filologic si a cunostintelor breslei respective, dar cu pretentia, totusi, ca dupa toate ocolisurile instructive, de a ma intoarce la singura cale ce duce la ascultarea cuvintului poetic insusi“. Nu intimplator, una dintre componentele fundamentale ale modelului intelegerii dialogice elaborat de filozoful de la Marburg este constiinta hermeneutica apta, simultan, de distantare si de intelegere, de discurs si de contradiscurs, intr-o infinita conversatie in care alteritatea si identitatea se lumineaza reciproc. Premisa de la care porneste Gadamer, formulata explicit in Sfirsitul artei?, este ca orice opera izbutita sau, cu o sintagma care revine frecvent intr-un interviu realizat de Richard Kearney in 1994, orice „text eminent“, este „asemenea unui dialog autentic“ care provoaca si pune intrebari. In aceste conditii, „actul intelegerii nu intentioneaza sa recunoasca ceea ce a gindit cineva“, neavind asadar o structura repetitiva, ci presupune participarea activa a receptorului care, pe masura ce citeste, umple golurile textului si completeaza universul artistic cu propria sa lume privat-subiectiva.

Pornind de la principiul central al liricii moderniste, potrivit caruia poezia este alcatuita din cuvinte si nu din imagini sau semnificatii, Gadamer incearca sa ofere o motivatie filozofica optiunii moderniste, recurgind adeseori la argumentele lui Paul Valéry. Decaderea societatii educationale si a culturii sale estetice, din ce in ce mai pronuntata in era artelor reproductive, analizata de Walter Benjamin inca din anii ’60, reprezinta pentru Gadamer un prilej de reflectie asupra sensului artei la sfirsitul unui secol marcat de succesive contestari. In masura in care „experimentul a sfarimat toate limitele“, intrebarea despre sfirsitul artei revine frecvent in paginile acestui autor pentru care a intelege – lumea si textul, prezentul si trecutul deopotriva – a devenit o a doua natura. Luciditatea cu care raspunde la aceasta intrebare, la care multi filosofi, teoreticieni sau artisti s-au grabit sa dea un raspuns afirmativ, pune in lumina avantajul conferit de sansa de a fi fost martorul atitor rasturnari spectaculoase petrecute de-a lungul ultimului secol. „Orice pretins sfirsit al artei – scrie Gadamer – va fi inceputul alteia noi“, concluzie fireasca, formulata de un atent si pasionat comentator al fenomenului artistic – in special al poeziei, dar si de un filozof care denunta sistematic iluzia retragerii in turnul de fildes, preferind sa traiasca in agora, dupa modelul filozofilor greci pe care ii invoca atit de des.
Preluind de la Husserl termenul de Lebenswelt (lume a vietii), Gadamer insista asupra faptului ca tot ceea ce tine de existenta umana – arta, politica, filosofia, stiinta – se desfasoara „in cadrul unei lumi a vietii, predeterminata cu mult inainte“, „fluxul vital“ fiind elementul care determina si influenteaza decisiv evolutia societatii. In acest context, desi teoria implica distanta fata de tine insuti si fata de lucruri, ea nu este incompatibila cu concretul existentei cotidiene. Atitudinea teoretica presupune si cunoasterea pura, dar aceasta nu se confunda cu detasarea.

Cel mai bun argument in favoarea implicarii teoretice in lume il ofera chiar demersul hermeneutic gadamerian care, sensibil la alteritatea cu care convietuim – fie ea a naturii sau a unui „celalalt“ cu fata umana –, articuleaza o serie de concluzii ce au o relevanta politica si sociala evidenta. Toate problemele majore ale contemporaneitatii isi gasesc ecou in paginile volumului pus la dispozitia cititorului roman de Editura Polirom. Criza ecologica, dezechilibrul dintre progresul economic si cel social-uman, contradictia dintre tendinta de globalizare in plan economic si politic pe de o parte si, pe de alta parte, eforturile care se fac in vederea obtinerii autonomiei culturale, contradictie majora ce defineste lumea in care traim, precum si obsesia sfirsiturilor de orice natura ce isi are sursa in filozofia hegeliana si care, de doua secole, bintuie periodic mentalul colectiv, toate acestea fac obiectul consideratiilor lui Gadamer. Constient de avantajul diversitatii lingvistice a Europei, autorul Elogiului teoriei pune accentul pe contributia substantiala pe care alteritatea o are in intilnirea cu sine insasi si in intilnirea cu Celalalt, si, implicit, in constituirea trasaturilor comune ale tarilor europene. Unitatea spirituala a Europei este nu doar o certitudine, ci si o obligatie, ceea ce face din toleranta un concept-cheie, cu consecinte politice imediate. In viziunea lui Gadamer, misiunea filozofiei nu este desprinsa de concret, ea confundindu-se cu misiunea coexistentei umane.

Dintr-o atare perspectiva sint de remarcat nuantele pe care le dobindeste toleranta in discursul gadamerian, caci exista o limita pina la care extinderea civilizatiei mondiale actuale este posibila si aceasta consta in prezenta „fortelor inertiale din viata culturala a omului“, forte inertiale ce isi au originea in limba naturala si in traditiile culturale ale fiecarui stat in parte. A nu tine cont de aceasta realitate ar insemna compromiterea oricarui efort de integrare, de vreme ce toleranta – asa cum este definita de Gadamer – nu inseamna renuntarea la sine, ci „mobilizarea propriei fiinte pentru cunoasterea si recunoasterea celuilalt“. Eseurile lui Gadamer pot fi citite si ca prelegeri de conduita politica, luciditatea si impartialitatea analizei, realizate cu instrumentele hermeneuticii, fiind elementul care le singularizeaza in mod vadit. Problema consecintelor pe care le au in realitatea imediata actiunile omului de stiinta si ale filozofului – chiar daca a actiona inseamna, in cazul acestora, a cerceta si a cunoaste – nu-l lasa indiferent pe autorul celebrului tratat Adevar si metoda, concluziile la care ajunge putind fi circumscrise principiului conform caruia „stiinta fara constiinta este un pericol real“.

In insistenta cu care sustine necesitatea eticului ca fundament al oricarei tentative de cunoastere si modelare a lumii, precum si in preocuparea constanta pentru problemele societatii, Gadamer se intilneste cu un alt „monstru sacru“ al filozofiei acestui veac, Karl R. Popper, si el un adept al ideii ca „in ciuda failibilitatii sale, cunoasterea stiintifica este una dintre cele mai importante realizari ale rationalitatii umane si ca, prin folosirea libera a acestei ratiuni vesnic failibile sintem in stare nu mai putin sa intelegem ceva despre lume si, poate, chiar s-o imbunatatim“ (Karl R. Popper, Mitul contextului. In apararea stiintei si a rationalitatii). Filozofia hermeneutica promovata de Gadamer presupune renuntarea la dihotomia subiectiv/obiectiv – superficiala si generatoare de confuzii, in viziunea lui. De altfel, idealul filozofiei practice, analizat pe larg de Gadamer in cele doua volume reunite in versiunea romaneasca, priveste subordonarea fata de o serie de scopuri colective, subordonare pusa sub semnul rationalitatii. Dincolo de antagonismul dintre pragmatism si idealism, dintre practica si teorie, autorul acestui elogiu lucid adus puterii de judecata si bunului-simt descopera in cele doua atitudini un substrat antropologic comun. Cu atit mai mult cu cit notiunea insasi de praxis se refera, in filozofia gadameriana, la situarea originara a omului in mediul sau natural si social si nu vizeaza aplicarea teoriei la practica, cum gresit s-ar putea trage concluzia din sintagma „filozofie practica“, frecvent utilizata de Gadamer.
Chiar si atunci cind reproseaza reprezentantilor Iluminismului eroarea de a fi persistat in „prejudecata impotriva prejudecatii“ si de a fi ratat astfel, orbiti de increderea deplina in ratiune, semnificatia situarii omului in traditie, Gadamer nu respinge stiinta si rationalitatea, ci atrage doar atentia asupra limitelor acestora, asupra failibilitatii lor, pentru a utiliza termenul lui Popper.

Un alt punct in care cei doi filozofi se intilnesc este pledoaria lor pentru intemeierea unei ordini politice bazate pe libertate, inteleasa „ca libertate politica precum si ca minte libera si deschisa„ (Popper), pentru ca „numai atunci cind vom gindi si vom judeca noi insine in legatura cu problemele sociale, cu problemele politice, ca si in toate deciziile propriilor noastre experiente de viata, vom putea spera ca si reprezentantii alesi ai puterii politice, parlamentarii si guvernele instalate de ei vor fi in stare sa judece cu adevarat“ (Gadamer). Libertatea de gindire si spiritul critic devin astfel premise necesare si indispensabile ale edificarii unei societati deschise, dar si ale fundamentarii unei Europe in acelasi timp unitare si diverse. Pentru ca acest scop sa poata fi atins, Gadamer articuleaza liniile de forta ale unui sistem paideic, pe care critica sistemului universitar intreprinsa in Omul si mina in procesul de civilizatie actual le scoate in evidenta. Este vorba, in primul rind, despre prapastia intre vocatia formativa a procesului didactic autentic, care dezvolta capacitatea de judecata, si dresaj, care consta in incurajarea „simplei indeminari si a purei memorari“, taxate prompt de Gadamer drept contrariul pregatirii universitare. A privi lucrurile si cu ochii celuilalt, a dobindi deprinderea de a lua, macar din cindin cind, distanta fata de tine insuti – caracteristica definitorie a omului cultivat, in opinia lui Gadamer – si a fi capabil sa formulezi propria ta judecata despre ceea ce te inconjoara reprezinta conditiile sine qua non ale unei autentice insusiri a culturii. Unul dintre motivele care determina fascinatia exercitata de arta asupra acestui hermeneut pentru care sagesse oblige e o deviza permanenta este si faptul ca „arta si frumosul ne obliga sa formulam propria noastra judecata“, atenuind totodata sentimentul instrainarii de sine, atit de frecvent la omul acestui veac, fie el modern sau postmodern. Disparitia familiaritatii, senzatia ca nu te mai simti acasa „pe micul nostru continent„, ca nu ai, de fapt, unde te intoarce este amplificata de lipsa generala de libertate si de „constiinta dependentei impenetrabile si a incomprehensibilitatii, incit munca nu numai ca pare sa nu mai aiba nici un sens, ci serveste unui sens strain, incomprehensibil“. Recursul la operele de arta, revenirea la greci si eliberarea de dogma inaccesibilitatii modelului clasic, ca si implicarea deplina in problematica prezentului, intr-un efort continuu de intelegere – iata doar citeva dintre elementele care definesc misiunea filozofiei. Si, pentru a incheia acest excurs in universul ideatic al celui mai batrin filozof contemporan care, dupa pilda celor vechi, dovedeste o acuitate extraordinara in perceperea prezentului, sa spunem ca el pledeaza pentru necesitatea ca „intr-o perspectiva mai indelungata, sa se desprinda constiinta istorica de presiunea idealului de obiectivitate al stiintei moderne si sa se dezvolte, intr-un mod personal, ca o constiinta hermeneutica s…t capabila in acelasi timp de distantare si intelegere. Istoria nu mai este atunci chiar atit de mult obiectul unei stiinte. Mai curind stiinta este o parte a destinului nostru“.