OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Monica LOVINESCU
Jurnal 1990-1993
Editura Humanitas,
Colectia „Memorii/ Jurnale/
Convorbiri“,
Bucuresti, 2003,
432 p., f.p.


Dupa cele doua volume memorialistice din La apa Vavilonului si dupa jurnalele anilor 1981-1988, Jurnalul 1990-1993 al Monicai Lovinescu a stirnit – asa cum era de asteptat – reactii mai numeroase si mai acute. Mult celebrat si premiat dintr-o fireasca nostalgie a „spiritului de corp“ („unitatea de breasla“ a intelectualitatii „bune“), el readuce in atentie o lume mai familiara decit precedentele (perioada intens mitologizata a romantismului civic postdecembrist), redeschizind rani ce pareau cicatrizate si – totodata – luminind radacinile unor conflicte ideologice aflate la ordinea zilei. Caci daca cele doua prime volume sint deja istorie, prezentul volum tine de „post-istorie“, majoritatea „personajelor“ sale fiind si azi prezente publice – e drept, au trecut peste ele zece ani...


„Prioritatile“ secretizarii

Am mai spus-o: absenta anului 1989 din seria diaristica a Monicai Lovinescu ridica importante semne de intrebare. Nu e vorba atit de optiunea autoarei (legitima, desi disputabila), cit mai ales de faptul ca editura nu precizeaza nicaieri acest „detaliu“. Nu e deloc clar cui ii va fi apartinut initiativa: autoarei? editurii? Fapt siderant: nici unul dintre comentatori nu a parut sa observe absenta in cauza. Unii se vor fi facut, poate, ca nu o observa – de ce? Cui foloseste? Si cind oare vom afla restul? Cumva peste 40 de ani, ca in cazul „informatiilor de interes national“ trecute la „strict secret“? Absenta este totusi stridenta: avem de-a face cu lipsa unui an – de fapt: a anului – decisiv in caderea regimurilor comuniste est-europene si, in particular, a regimului Ceausescu...
S-ar putea specula mult – presupun... – pe marginea unor chestiuni legate de pregatirea „la nivel international“ a „loviturii de stat“ din decembrie 1989; sau pe marginea unor eventuale amanunte „delicate“ privind activitatea anumitor figuri de prim-plan ale exilului si ale lumii noastre culturale din tara. De-o fi una, de-o fi alta, de-or fi amindoua sau de-o fi altceva, pina la proba contrarie toate speculatiile – „conspirationiste“ sau nu – ramin plauzibile.

In fapt, scrierile memorialistice publicate pina in prezent de Monica Lovinescu contin o poetica a secretizarii; asupra ei a atras deja atentia Dan Petrescu (v. Exilarhii, in Deconstructii populare, Polirom, 2002), cu exemple extrase din La apa Vavilonului. Din volumul de fata rezulta ca procesul a atins si editarea unor pagini prea „intime“ din Agendele lui E. Lovinescu, eliminate in pofida protestelor editoarei Gabriela Omat (p. 160). Atitudine filiala legitima, singura problema – esentiala si poate insolubila – care se pune in asemenea cazuri fiind aceea daca datoria afectiva fata de persoane apropiate poate sa oculteze adevarul istoric. Trecind din sfera privata in zona politicului, lucrurile capata o alta semnificatie: pentru Monica Lovinescu despre anumite lucruri e bine sa nu vorbim acum, pentru ca... „altele sint prioritatile“. Avem de-a face cu un efect pervers al „razboiului rece“, o logica de front in care oponentii comunismului preiau in negativ „armele“ simbolice ale adversarului; atit regimul comunist, cit si adversarii sai evita „strategic“ sa vorbeasca despre anumite probleme inconfortabile pe motiv ca... „acum nu e momentul“.

Nu era momentul, de pilda, sa aducem in discutie, la inceputul anilor ’90, adeziunea legionara a lui Eliade, Cioran &Co; prioritatea era lupta anticomunista, or, cei mentionati au fost dintotdeauna anticomunisti, pusi la index de catre nu tocmai defunctul regim etc... Legionarismul lor se manifestase intr-o societate (inca) libera; in plus, devenisera intre timp figuri de prestigiu ale exilului romanesc („de partea buna“ a baricadei), erau cvasi-interzisi in tara, „primatul spiritual“ al operei lor intra in contradictie cu stupiditatea dogmatica a culturnicilor de partid, iar procesul comunismului (spre deosebire de cel al nazismului) nu avusese loc...
Atari socoteli erau valabile si operante intr-o lume nelibera, cum era cea de pina in 1989; dupa 1989 insa, aceasta „ordine a prioritatilor“ a cazut in desuetudine, normala devenind acum exprimarea libera a tuturor punctelor de vedere, inclusiv – sau mai ales – a celor ocultate inainte vreme. Ne putem intreba insa cit de liberi eram, cu adevarat, in Romania anilor 1990-1993, cit de pregatiti eram sa acceptam anumite adevaruri incomode.

Combatind vehement incriminarea legionarismului „tinerei generatii“ interbelice de catre Norman Manea (pe care il justifica, totusi, prin „traumatismul personal“) si de catre altii, autoarea se situa intr-o logica discriminativa, vizibila si in indispozitia cauzata de denuntarea „primejdiei fasciste“ – si nu a celei comuniste – de catre intelectuali precum Matei Calinescu, Virgil Nemoianu s.a. De fapt, ceea ce trebuia asumat critic era inregimentarea totalitara (fie ea legionara sau comunista); nu eufemizarea uneia sau alteia dintre cele doua tipuri de adeziuni ar fi trebuit sa fie „prioritara“, ci analiza neconcesiva, simultana, a amindurora, in virtutea numitorului lor comun: totalitarismul si a diferentelor semnificative dintre ele. De altfel, cele scrise in altminteri moderatul articol Felix culpa (despre care citim ca ar fi fost „comandat“ din SUA) au sfirsit astazi prin a fi, de bine de rau, recunoscute ca evidente de toata lumea. E adevarat ca „batalia“ – meritorie – dusa de Monica Lovinescu a fost (si) de a nu lasa ca figurile lui Eliade &Co sa fie „confiscate“ si instrumentalizate de nationalismul ceausist fara pedigree, tip Romania Mare.

O demonstreaza inclusiv lupta dusa de sotii Ierunca in anii ’70-’80 pentru un Eliade care, altminteri, cocheta ambiguu cu emisari ceausisti de felul „gnosticului“ Virgil Candea. Asta, ca sa nu mai vorbim de „cazul“ Constantin Noica... Pe de alta parte insa, aceasta tactica a contribuit la ocultarea prelungita a dramelor istoriei noastre intelectuale si a servit drept alibi perpetuarii unui nu intotdeauna benign „nationalism spiritualist“ de sorginte interbelica in interiorul unei parti a intelighentiei noastre anticomuniste. Atitudinea excesiv de minimalizatoare a Monicai Lovinescu fata de Ioan Petru Culianu (in a carui asasinare ezita sa vada implicatiile politice) si caricaturizarea logodnicei acestuia, Hillary Wiesner, rimeaza cu iritarea mai veche a autoarei fata de antiortodoxismul „excesiv“ al discipolului tot mai eretic fata de Mircea Eliade. In aceeasi ordine se inscrie si tonul usor bagatelizant cu care este inregistrata legionarizarea efectiva a conducerii „romanticei“ Ligi a Studentilor (sesizata prompt de catre Gabriela Adamesteanu)...


Iesirea din iluzie

La inceputul anilor ’90, prestigiul scriitorului/intelectualului in societate era inca foarte mare, sperantele – cvasi-intacte, maximale, iar entuziasmele angajarii civico-politice veneau sa compenseze tacerile acomodante si/sau lasitatile civice antedecembriste, transformind „rezistenta prin cultura“ in prestigiu simbolic si capital politic. Influenta sotilor Ierunca se manifesta acum intr-un context „neo-comunist“ (v. mineriadele, reprimarea brutala a opozitiei si celelalte abuzuri ale puterii), iar „pelerinajele“ scriitorilor romani la Paris si nevoia lor de a fi protejati/legitimati/innobilati de catre instantele morale ale Europei Libere pentru „cruciada anticomunista“ sint inca la ordinea zilei... „A fi intelectual“ capatase un sens purificator – sensul politico-spiritual al angajarii intru libertate; ca multi dintre acesti intelectuali romani s-au dovedit a fi, in cele din urma, niste naive, fragile substitute „de tranzitie“ ale politicienilor se va vedea – dureros – abia mai tirziu. Culisele pregatirii alegerilor din 1992 si ale disputelor din Partidul Aliantei Civice sint doar inceputul. Or, tocmai aceasta iluzie a purificarii (a metanoiei) post-decembriste prin refularea si punerea intre paranteze a aspectelor neconvenabile din trecut s-a dovedit, ulterior, nociva. Dar aceasta e deja o alta discutie...


Melancolia destramarii

Un alt aspect meritind o atentie speciala il constituie clarificarile ideologice intervenite, destul de repede dupa 1990, in rindul „taberei bune“, anti-neocomuniste. Ele au ramas discrete, cvasi-inaparente pina in urma cu citiva ani (cind a iesit la suprafata vietii publice clivajul ideologic si cultural dintre neo-conservatori si neo-liberalii „postmoderni“): Jurnalul inregistreaza deplasarea majoritatii optzecistilor din jurul revistei Contrapunct catre forme mai moderate de anticomunism, interpretate de catre autoare drept „concesii“ fata de colaborationismele notorii ale unor mentori precum Ov.S. Crohmalniceanu.

Ar fi insa nedrept sa omitem faptul ca in Contrapunct au fost sanctionate dur atit colaborationismele fascizante, cit si cele comunizante ale intelectualilor romani (de la Eliade, Cioran si Noica la Arghezi, Calinescu si Sadoveanu). „Cazul Dilema“ – obsedant de la un punct incolo al Jurnalului – este o alta fateta a aceleiasi probleme. Ar fi vorba – considera, intransigent, Monica Lovinescu – de un neo-colaborationism „rafinat“ cu puterea fesenist-iliesciana; unul mai putin deranjant decit „apolitismul“ proiliescian al lui E. Simion, Marin Sorescu &Co, mai subtil insa, mai seducator si mai eficient (crede autoarea). „Demisia“ multor intelectuali din tabara „buna“ prin... colaborarea lor la Dilema o exaspereaza pe diarista. Astazi insa ne putem da seama ca Monica Lovinescu nu a avut decit in mica masura dreptate: nevoia de nuante si de „spirit dilematic“, relativizant (nu neaparat relativist), non-maniheist, echilibrat si deschis a fost reala si pozitiva, mai eficienta, poate, in ordine democratica decit anticomunismul pur si dur si cu adevarat generatoare de gindire libera in conditii de libertate a expresiei.

Cit de realista a fost insa pe termen lung obtinerea unei independente intelectuale autentice sub patronajul unei institutii precum Fundatia Culturala Romana – asta, da, ramine de discutat: ceea ce s-a intimplat saptaminile trecute cu Dilema (si cu suplimentul ei Vineri, acum patru ani) demonstreaza incompatibilitatea de facto dintre independenta intelectuala si dependenta financiara fata de structurile puterii de stat din Romania atunci cind – din ratiuni electoral-clientelare – „despotul“ inceteaza a mai fi „luminat“.
Un aspect semnificativ inregistrat de Jurnalul Monicai Lovinescu – si sesizat ca atare de comentatori – este destramarea. Nu numai prabusirea „vechii lumi“ interbelice (ca in anii ’80), ci si o disolutie pluralista a iluziei unitatii lumii literare, tacit coalizate inainte vreme impotriva dictaturii. „Unitatea nationala“ a intelectualilor – inca o frumoasa iluzie... melancolica. Retrospectiv privind lucrurile, se vede limpede ca Monica Lovinescu a ramas consecventa cu sine: liberal-conservatoare, antirelativista, intransigenta moral pina la inflexibilitate.

Perceptia celorlalti s-a schimbat... Preluind formula Ilenei Malancioiu, as spune ca acest Jurnal este (si) o foarte pregnanta „cronica a melancoliei“. Valoarea sa, nu in ultimul rind literara, trebuie cautata mai ales aici, dincolo de cazuistica disputelor conjuncturale de genul „cine/de ce a avut dreptate“. Monica Lovinescu ne ofera, in aceste pagini, „seismogramele“ unei constiinte morale de exceptie si ale dramelor sale profund umane. Nu intimplator, cele mai pregnante insemnari sint acelea in care vulnerabilitatea autoarei iese la suprafata, in care autocenzura afectiva, politica sau „estetica“ a personajului public elibereaza trairile personale. Paginile despre „calatoria in Romania“ din toamna lui 1993 (p. 364-385, in care „datarea“ diaristica e abandonata, insemnarile curgind in flux continuu) emotioneaza intens prin entuziasmul revederii, entuziasm pe care nici un contact cu „realitatea brutala“ a tarii natale mutilate de comunism nu-l poate diminua.

La fel de intens-expresive sint insemnarile privind batrinetea si destramarea lui Eugen Ionescu si (mai ales) a lui Emil Cioran, boala atroce si moartea Ellei Negruzzi sau a lui Ion Negoitescu, relatiile – din nou – afective cu rudele ramase in tara, simpaticele ciudatenii ale acestora – dar si cele despre nostalgiile tineretii, despre angoasele imbatrinirii, despre micile mizerii sau bucurii zilnice, despre spaima din preajma operatiei la ochi a lui Virgil Ierunca sau despre bucuria revederii acestuia cu vechiul sau prieten, acum bolnav, Geo Dumitrescu...
Exista in Jurnalul 1990-1993 al Monicai Lovinescu doua paliere distincte, desi inseparabile: un jurnal al personalitatii publice si un jurnal intim, impins in penumbra. Ar fi cel putin naiv – si impropriu! – sa parcurgem acest volum pornind de la ideea ca in el vom gasi Adevarul, o reconstituire fidela a unui segment istoric tulbure s.a.m.d. Las la o parte faptul ca „adevarul nu se confunda intotdeauna cu dreptatea“. Multe informatii existente aici pot fi oricind completate sau infirmate, dupa cum multi se vor fi regasit, total sau partial, in acele consemnari ce ii implica direct.

S-ar putea glosa mult si asupra captivitatii iluziilor si intoxicarilor carora sotii Ierunca si multi dintre cei ramasi in tara le-au platit tribut (chiar daca Monica Lovinescu taxeaza, repetat, iluziile celorlalti...). Fapt este ca avem de-a face, inainte de orice, cu un document subiectiv al unei instante morale a culturii romane postbelice (poate chiar cu o fresca subiectiva), iar ceea ce conteaza cu adevarat este calitatea acestei subiectivitati. Pe de alta parte, datoria de constiinta si recunostinta (personal, datorez emisiunilor Monicai Lovinescu mult din formarea mea literara din adolescenta) n-ar trebui sa ne impiedice sa ne declaram astazi eventualele deosebiri de opinii. Jurnalul merita ceva mai mult decit „exercitii de admiratie“ hagiografice sau solidarizari mai mult sau mai putin profitabile: el merita o dezbatere rationala, onesta si neconcesiva. Sper – imi fac oare iluzii? – ca, dincolo de subiectivitati si partizanate, am devenit destul de maturi pentru a asuma lucid si (auto)critic temele delicate ale trecutului recent. Desi... „cita luciditate, atita drama“.