OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Fara sa fi fost un miracol, anul meu la NEC, in 1995-1996, a avut totul dintr-un miracol. Generozitatea si simplitatea primirii (mi-l amintesc pe Andrei Plesu, in vestibulul apartamentului din str. Take Ionescu, primul sediu al Colegiului, tinindu-mi haina, cu boiereasca ospitalitate), intilnirea unor oameni pe care ii admiram indefinit (Horia Patapievici venind intr-una din zilele de miercuri si spunindu-mi simplu: „eu ma numesc Horia, iti propun sa ne spunem pe nume“), bucuria intelectuala a unui efort comun si a feed-back-ului pe care amfitrionul nostru ni-l oferea intr-un amestec unic de inteligenta si incredere.

De citiva dintre colegii de acolo, in acele luni care, dupa mai multi ani de absenta din tara, insemnau pentru mine dificila reinnodare cu firescul relatiei unor oameni ce pot in sfirsit crede si spera in lucruri comune, ma lega o complicitate adinca, ce a trecut, pentru mine, mult dincolo de sociabilitatea academica a unui institut de studii avansate. Mihai-Razvan Ungureanu era cel de care m-am atasat cel mai mult, spiritul afin, occidental, inteligent si mereu prezent, mobil si dedicat, cu care am impartasit temeri si asteptari, entuziasme si angoase. A fost si aparitia, intr-un dublu orizont, monden si spiritual, a lui André Scrima, pe care, in prelungirea seminariilor saptaminale si a interventiilor lui, care aveau amplitudinea unei simfonii si disciplina unui contrapunct, il insoteam adesea catre casa, dezvoltind vaste subiecte hermeneutice sau numai parantezele unor biografii.

In definitiv, de fiecare dintre acestia ma leaga o istorie comuna, care este dubla, si care se impleteste oarecum cu istoria ulterioara a Colegiului. Pe Andrei Plesu l-am socotit mereu o cheie a reformei intelectuale din Romania si l-am investit cu atita incredere, incit pina la urma n-am izbutit sa nu-l supar (orice paternitate isi are istoria ei!). Mi-a iertat-o, cu generozitatea si increderea lui obisnuite, dar am ramas cu impresia ca, pe drumul intoarcerii, fiul risipitor va trebui sa mai rataceasca. Pe André Scrima am invatat cu adevarat sa-l cunosc doi ani mai tirziu, dupa ce si-a revenit spectaculos dintr-un accident cerebral, si m-a acompaniat cu indrumarea si discretia lui pina la sfirsit, oferindu-mi pretioasa lui asistenta in citeva dintre proiectele mele cele mai dragi. Prin disparitia lui, in august 2000, a sfisiat legatura dintre noi, lasindu-mi doar citeva dintre marturiile pretioase ale trecerii lui. Le mai adun inca si astazi, cu sentimentul ca inteleg tot mai adinc sensul intilnirii noastre si traditia pe care mi-a transmis-o („ce-ti trece cel care trece?“).

Cu Horia Patapievici am pastrat o legatura vie si puternica, trecuta prin focul ultimilor zece ani. In falsa polemica generata de aparitia Omului recent, am fost printre putinii care au incercat o evaluare a orizontului spiritual al cartii, adica acela din care se tese toata substanta ei. Cred si acum ca, indiferent de crisparile pe care constat ca le genereaza la semenii nostri, Horia este unul dintre cei care, in jurul nostru, rostesc cel mai bine ideile.
De Mihai-Razvan Ungureanu, André Scrima mi-a lasat sfatul sa nu ma despart: proximitatea, imi spunea el, este singura marca adevarata a iubirii, indiferent de incertitudinile prezentului. L-am inteles atunci cind mi-o spunea, dar il inteleg si mai bine azi, dupa zece ani, cind s-au schimbat atitea in jurul meu. Anul meu, la Colegiul Noua Europa, a avut totul dintr-un miracol.