In cea de-a doua editie a eseului Ce facem cu strainii (Pluralism vs multiculturalism), Giovanni Sartori adauga un pretios capitol dedicat islamismului, o problema actuala, mai ales in contextul pluriculturalismului pe care-l vineaza, utopic, cele mai democratice natiuni. El face o distinctie esentiala pe care n-o iau in considerare multi dintre cei care vorbesc despre Islam si despre teroarea pe care Jihadul o imprastie in lumea occidentala: „Musulman inseamna «adept al Islamului».
Chiar si asa, se cuvine sa facem distinctia intre state musulmane si state islamice. Primele «adera» mai putin la Islam – si mai putin rigid – decit celelalte. Si astazi este la fel de adevarat ca statele musulmane nu sint toate islamice. De altfel, «stat musulman» poate insemna pur si simplu un stat a carui populatie este de religie musulmana. Si-n acest caz nu exista nici o interdictie ca un stat de musulmani sa fie in acelasi timp un stat laic“.
De aici ar trebui sa porneasca discutia: de la cit de mult stiu despre Islam si despre islamism cei care se pronunta asupra acestor doua variabile in ecuatia actualitatii. Nimeni nu poate nega ca, in umbra atentatelor teroriste revendicate de gruparile islamiste in ultimii ani, „mitul Islamului“ a fost gonflat, piperat cu minciuni si exagerari exotice si transformat intr-un obiect al urii Occidentului. Politica de segregatie a populatiei islamice a ajuns sa se manifeste indistinct in contexte si in medii cu pretentii liberale, civilizate si chiar educate1. intr-un fel, dincolo de suferinta si furia provocate de pierderile umane, lumea occidentala si-a redescoperit masca urii pe care o ingropase de citeva decenii bune. Sau, cel putin, n-o mai purta in miezul zilei, in piata publica.
Un scandal universitar si implicatiile lui
Nu orice scandal universitar marunt isi poate permite sa aspire la onoarea de a confisca primele pagini ale cotidienelor britanice de anvergura. Doi distinsi profesori, colegi la Manchester University, au reusit performanta de a tine cu nervii intinsi o intreaga natiune, si inca una cu o considerabila traditie democratica. Terry Eagleton e profesor de cultural theory, dupa ce a predat multa vreme la Oxford, fiind una dintre figurile cele mai pregnante ale stingii engleze (e irlandez prin nastere, crescut intr-un regim conservator romano-catolic, pe care l-a abandonat in anii ’70 in favoarea marxismului).
Contributiile sale, desi atinse ocazional de aripa reductionismului marxist, ramin niste repere fixe si valoroase in critica si teoria literara a ultimelor decenii. Martin Amis e unul dintre scriitorii-vedeta ai Marii Britanii, macar ca vine dintr-o familie literara (tatal sau, Kingsley Amis, e si el un scriitor popular in Anglia) si a crescut de mic in cercurile literare. Romanele sale, Money sau Time’s Arrow (traduse si in limba romana), i-au adus celebritatea internationala si l-au confirmat drept una dintre vocile puternice ale fictiunii britanice contemporane. in prezent, preda un curs de creative writing la Manchester University, unde le vorbeste studentilor sai despre Saul Bellow si Nabokov, doi dintre scriitorii lui preferati. in septembrie 2006, la celebrarea indoliata a cinci ani de la bombardarea Turnurilor Gemene, prozatorul a publicat in cotidianul Observer un eseu intitulat „The Age of Horrorism“, in care afirma ca Islamul moderat a pierdut un razboi civil din interiorul credintei. inainte de acest episod, intr-un interviu acordat in vara lui 2006, scriitorul spunea: „Exista o nevoie precisa – voi n-o simtiti? – de a spune: comunitatea musulmana va trebui sa sufere pina isi va face ordine in casa. in ce fel sa sufere? Sa nu fie lasati sa calatoreasca. Sa fie apoi deportati. Sa le fie ingradite libertatile. Sa fie perchezitionati sever cei care arata ca si cum ar fi din Orientul Mijlociu sau din Pakistan…
Masuri discriminatorii pina cind va suferi intreaga comunitate si vor incepe astfel sa fie mai duri cu propriii lor copii“. Afirmatiile lui Amis au trecut neobservate pina cind au fost citate de Terry Eagleton, in The Guardian (cotidian la care scrie de mai multi ani), insotite de comentarii acide: „Amis nu recomanda aceste tactici doar pentru suspecti. Le propunea ca masuri punitive impotriva tuturor musulmanilor, vinovati sau nu. Ideea era ca vinindu-i si umilindu-i in bloc, ei se vor intoarce acasa si isi vor invata copiii sa asculte de legea Omului Alb. Mi se pare ceva anormal in aceasta logica“. in prefata editiei din 2007 a cartii sale Ideology: An Introduction din 1991, profesorul Eagleton calificase atitudinea lui Amis ca fiind cu nimic mai buna decit aceea a unui „bataus din Partidul National Britanic“, numindu-l, de asemenea, pe Kingsley Amis, tatal lui Martin, „un taranoi rasist si antisemit, un detractor superficial si imbibat de alcool al femeilor, homosexualilor si al liberalilor“.
„E limpede – adauga Eagleton – ca Amis-fiul a invatat de la el mai mult decit cum sa croiasca o fraza eleganta“. Pina in acest punct, teoreticianul cu simpatii marxiste e pasibil de acuze de calomnie (aparatorii lui Amis-senior nu se lasa asteptati) si ii scapa un detaliu, pe care nici cei de la The Guardian nu-l corecteaza: textul din care citeaza nu apare, cum scrie el, in eseul „The Age of Horrorism“, ci intr-un interviu. Argumentatia teoreticianului englez, altfel impecabila (conturind, macar timid, liniile unei rezistente eroice la „conservatorismul“ englez, celebrul Blitcom, destul de aproape de neoconservatorismul american), incepe sa scirtiie spre final: „Acesti kamikaze trebuie opriti cu forta din traseele lor ca sa-i protejam pe cei nevinovati. Dar ti se intoarce stomacul pe dos cind ii vezi pe cei ca Amis sau aliatii lui politici, campioni ai unei civilizatii care, de secole bune, a dat friu liber in lume unui masacru colosal, tipind dupa masuri ilegale cind se regasesc si ei, pentru prima data, in oala incriminata“. Alunecam in aluziv, in apropouri fara argumente precise si in tendentios fara colac de salvare. Eagleton, desi din furcile caudine ale presei britanice a iesit mai sifonat, pina la urma, greseste indepartindu-se de particular si generalizind problema intr-o filipica oarecare.
Amis se apara
Prozatorul britanic sare ca ars auzind acuzele colegului sau de la Manchester si trimite o scrisoare-replica la The Guardian, in care il face cu ou si cu otet pe Eagleton. il acuza ca a citat trunchiat, pasajul scandalos fiind precedat de urmatoarele cuvinte, pe care T.E. le omite: „Exista o nevoie precisa – voi n-o simtiti? – de a spune“, cuvinte care, chipurile, ar schimba complet lucrurile, plasind totul in regimul fictiunii, al fantasmelor (rele!) pe care le are orice scriitor! Prostii! Sa fim seriosi, apararea nu tine, desi Amis reuseste sa convinga (habar n-am cum!) toata lumea buna ca el e victima. Telegraph titreaza: „Unde ti-e simtul umorului, camarade?“, in timp ce Jasper Gerard de la Observer spune ca „Eagleton, si nu Amis e problema“, intrebindu-se de ce „continuam sa angajam universitari a caror principala competenta e marxismul lor“, iar cei de la The Mail il descriu ca pe „un lacheu marxist cu capsa pusa“.
Altfel spus, intre unul care indeamna la discriminare si deportare in masa (si atitudinea asta nu e mai buna decit fanatismul celor din Al-Qaida), intr-o tara cu o comunitate musulmana semnificativa, si un marxist care-l denunta public (si, cu el, un intreg pattern de gindire defectuoasa, care functioneaza si in State, pe fondul unui nationalism prost inteles), e cazul sa-l lapidam pe stingist, care trebuie sa incaseze musai toate injuraturile legate de Stalin&co. Marturisesc ca nu pot intelege o asemenea polarizare inegala a opiniei publice britanice. Amis pretinde ca Eagleton manifesta o „indiferenta aproape nevrotica fata de adevar“, pretindu-se la „o combinatie josnica de venin si trindavie“, si il numeste „o fosila ideologica prolixa, nevrotica si jenanta“. Singura reactie de bun-simt a avut-o o jurnalista de la Independent, Yasmin Alibhai-Brown, care a cerut comunitatii musulmane moderate sa reactioneze fata de afirmatiile reductioniste si ofensatoare facute de Martin Amis: „il vad (pe Amis, n.a.) ca pe o altfel de amenintare la adresa societatii pentru care eu lupt. E cu fiarele... cu cei care-i haituiesc si ii urasc in prezent pe musulmani“.
Poate ca nu e cazul sa ridicam primii piatra; pesemne, Terry Eagleton ar fi trebuit sa urmeze sfatul lui Amis, care-i cerea, „in termeni colegiali, sa taca din gura“. Daca nu ni se pare ingrijorator ca unul dintre cei mai mari scriitori ai Angliei face afirmatii publice grave, chiar izvorite din umori scriitoricesti, atunci ar trebui sa incuiem bine usa si sa ne izolam, cu dopuri in urechi, in singuratatea bibliotecilor.
______________
1. Recent, laburistul Ken Livingstone, primarul Londrei, a atacat un ziarist evreu, comparindu-l cu un gardian al unui lagar de concentrare, in timp ce fostul campion la crichet Ian Botham le-a declarat celor de la The Guardian ca iubeste atit de mult monarhia incit i-ar spinzura pe republicani. Ca sa incheiem acolada, James Watson, geneticianul care a cistigat Nobelul, le-a spus celor de la Sunday Times ca „africanii nu sint chiar atit de inteligenti ca noi“.

