OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Kang CHOL-HWAN &Pierre RIGOULOT
The Aquariums of Pyongyang. Ten years
in the North Korean Gulag
Atlantic Books, London, 2006, 256 p.

I se spune „Regatul Pustnicului“. E condus de prima dinastie comunista din istorie. Are un „Mare Conducator“, declarat post-mortem „Presedinte Etern“, care si-a lasat din 1994 mantia „Revolutiei Vesnice“ pe umerii „Iubitului Conducator“ – inegalabilul sau fiu. La scurt timp dupa succesiune a izbucnit o foamete cumplita, soldata cu pina la trei milioane de morti. Iarba si scoarta de copac au devenit baza alimentatiei oamenilor muncii. Ciinii, sobolanii, serpii, salamandrele, gindacii, rimele si orice alte surse „alternative“ de proteine si grasimi se epuizasera.

Concomitent, tara a devenit putere nucleara si un mare producator de rachete, exportate cu succes in Iran si Siria, bunaoara. Se estimeaza ca in curind va fi gata si versiunea intercontinentala, capabila sa zvirle incarcaturi atomice peste jumatate de planeta. Un alt export de prestigiu sint drogurile – in principal, metamfetamina. In prezent, foametea face iar ravagii, desi nici un alt stat din lume nu primeste mai multe ajutoare alimentare (care ajung la Partid, armata si securitate). Populatie: 22 de milioane de locuitori. Venit mediu real: 2 dolari pe luna. Inca un detaliu: cam 10 la suta din cetateni trec prin lagare si puscarii. Multi acolo ramin. Tara se numeste Republica Populara Democrata Coreeana si e descrisa in general in Occident drept „o enigma“. Un tarim misterios, unde Stalinismul supravietuieste, fara sa se stie prea bine cum.

- ziaristii liberi
l-au atacat in haita
Ce infernala minciuna! Nu numai ca se stie, dar n-a fost niciodata un secret. Doar ca marturiile ajunse in Occident sint in continuare ignorate, respinse, ridiculizate, anihilate. Unul dintre cele mai monstruoase regimuri din istorie a fost nu doar tolerat, ci ajutat sa-si impinga tot mai adinc supusii in haurile iadului. De ce? Elementar, draga Watson. Ca sa nu moara „Ideea“. „Visul de Aur“. Comunismul. Intr-un cuvint – Tirania.
Dar nu e prudent sa spui asa ceva. Risti sa deranjezi Elitele Progresiste. Ziaristi, universitari, Hollywood, intregul „Comentariat“. Te trezesti legat la stilpul infamiei si acolo ramii. Asa ca, draga Watson, de bon ton e sa zici asa: In numele Pacii, Destinderii, Fratiei, Dialogului Intre Popoare si al Cooperarii Internationale. Asa e corect, asa e politic. Asa e corect-politic de pe vremea Tatucului si pina azi.
Kang Chol-hwan e nepotul unor importanti nomenclaturisti nord-coreeni. A intrat in lagar la 9 ani, impreuna cu familia. Li s-a spus doar ca sint „dusmani ai poporului“.

Fara judecata, fara sentinta, fara sa afle citi ani vor sta la „reeducare“. Adica la munca fortata. Au stat zece. Ritmul mediu al inmormintarilor in lagar: una la trei zile. S-a intimplat sa nu crape. Dupa eliberare, Kang a fost denuntat de un bun prieten ca asculta posturi de radio interzise. A reusit sa fuga din tara in 1992. A ajuns cu greu in Coreea de Sud. La prima conferinta de presa, ziaristii liberi l-au atacat in haita, acuzindu-l ca recita un scenariu fictiv, scris de securitatea sud-coreeana, spre a denigra regimul comunist de la Phenian. Socul era sa-l doboare. Intre timp a facut o facultate si e ziarist la marele cotidian sud-coreean Chosun Ilbo.
Pierre Rigoulot e francez, istoric si ziarist. A fost unul dintre redactorii Cartii negre a comunismului (Editura Laffont, 1997), monumentalul volum coordonat de Stephane Courtois. Cartea a fost aspru criticata de „Comentariatul“ progresist. Pe de o parte, pentru ca a pus semnul egalitatii intre nazism si comunism – in ideea ca totalitarismul, indiferent de nume, ramine totalitarism si trebuie demascat. Pe de alta parte, celalalt „pacat capital“ al Cartii negre a comunismului: a estimat numarul victimelor comunismului in intreaga lume la peste 71 de milioane de oameni, facind astfel din comunism cea mai ucigasa tiranie din toate timpurile.

Pierre Rigoulot si Kang Chol-hwan s-au intilnit in 1999. Francezul l-a convins pe fostul detinut politic sa-si scrie memoriile. N-a fost, insa, usor. Nu mai credea ca experienta lui intereseaza pe cineva. Scria metodic despre tragedia nord-coreeana, consemna marturiile altor evadati din infern, dar avea impresia ca vorbeste la pereti. Coreea de Sud e o tara democratica, libera – si, totusi, bestiala dictatura a lui Kim Ir Sen si Kim Jong Il are uluitor de multi simpatizanti, in special in universitati. Fiindca adevarata fata a regimului de la Phenian nu e prezentata decit foarte rar. Guvernul sud-coreean joaca totul pe speranta, oricit de firava, a „reunificarii pasnice“. Cind Kim Jong Il umple luni de-a rindul giganticele stadioane si piete din Phenian cu delirante spectacole omagiale, trebuie aplaudat, nu „perturbat“. Ce mai conteaza ca milioane de oameni mor de foame si cel putin un nord-coreean dintr-o suta risca sa moara intr-un lagar de exterminare? Ce mai conteaza bombele atomice si rachetele? Important e Dialogul, chiar daca nu exista nici azi un tratat de pace dupa Razboiul din Coreea (1950-1953). Un razboi declansat de Kim Ir Sen, ajutat de armele lui Stalin si soldatii lui Mao, si soldat cu un milion de morti. Armistitiul e mentinut doar de prezenta neintrerupta a peste 40.000 de soldati americani la granita cu Nordul comunist.

- O invitatie la Casa Alba
Dar Pierre Rigoulot a reusit sa-l convinga pe Kang Chol-hwan. Din discutiile lor, purtate la Seul, a iesit o carte fara precedent: Acvariile de la Phenian. Zece ani in gulagul nord-coreean. Mai intii, a fost publicata in Franta, la Editura Laffont, in 2000. A trecut aproape neobservata. Nici editia americana nu a intrat „pe radar“. In iunie 2005, Kang s-a trezit, insa, din senin cu o invitatie la Casa Alba. George Bush ii citise cartea si o recomandase cu insistenta colaboratorilor. N-ar fi trebuit sa fie un avantaj, tinind cont de ostilitatea presei si a extrem de influentelor „elite de stinga“ fata de presedintele Americii. Discutia de 40 de minute din Biroul Oval a schimbat destinul cartii. Au devenit curiosi si cei ce nu s-ar fi gindit in ruptul capului s-o citeasca. Acum, a ajuns un titlu de referinta: „Va implor sa cititi aceasta marturie“ – exclama Christopher Hitchens, ziarist (de stinga) la Vanity Fair. „E un triumf impotriva tacerii“ – a scris Financial Times, dupa recenta publicare a editiei brita-nice. Acvariile de la Phenian aduna, in doar 250 de pagini, atita suferinta, atita oroare, atita disperare, atita absurditate, incit numai „triumf“ nu-ti vine sa pui alaturi. Dar e cuceritor de bine scrisa. Simplu, firesc, cu o pace si un echilibru aproape de necrezut. Le-ar fi fost atit de usor autorilor sa blesteme si sa sfisie! Si nu i-ar fi condamnat nimeni, caci macar odata la doua pagini simti ca iti fierbe singele de la ce afli. Dar ei se multumesc sa povesteasca.

- Tovarasul Kang,
multimilionarul, isi doneaza averea Partidului
Bunicii lui Kang au ajuns in Japonia ca adolescenti, in pragul celui de-al Doilea Razboi Mondial, fugind de saracie si de spaima casatoriilor aranjate de clanurile lor. Coreea era de o generatie colonie japoneza, jugul ocupatiei era crincen. Si totusi... Bunica ajunge muncitoare la o filatura. Merge si la scoala. Acolo, citeva profesoare ii aduc Lumina: marxism-leninismul. Devine in scurt timp una din cele mai importante organizatoare ale Partidului Comunist. Bunicul intra ucenic la un bijutier. Isi deschide propriul atelier. Apoi o sala de jocuri de noroc.

Ajunge sa aiba o retea de cazinouri. Milionar in dolari. Pe parcurs, se indragosteste nebuneste de tinara comunista din industria textila. Ea raspunde la fel, desi flacaul era exponentul clasic al putreziciunii capitaliste. Fac copii. Locuiesc intr-o vila cu patru etaje, in cel mai bogat cartier din Kyoto. Organizatia emigrantilor coreeni din Japonia, ghidonata de Phenian, fusese lasata sa controleze numeroasa comunitate. In numele democratiei, al pluralismului si al libertatii politice. Din Japonia, desigur. La mijlocul anilor ’60, Partidul o cheama pe tovarasa Kang la vatra, cu familia. Ca pe multi altii, de altfel. Sotul zice ca e o nebunie. Dar o iubeste prea mult pe tovarasa Kang. Se lasa convins. Copiii nu vor nici ei sa plece. Dar la coreeni, peste cuvintul parintilor nu poti trece. Fiul cel mare fuge de acasa. Este adus de vecini. Inainte de urcarea pe vapor e intrebat insistent de autoritatile japoneze daca pleaca de bunavoie. Sub privirea aspra a mamei, spune ca da. La Phenian, tovarasa Kang e unsa in prezidiul organizatiei nationale a femeilor si deputata in parlament. Tovarasul Kang, multimilionarul, isi doneaza intreaga avere Partidului si e numit Seful retelei de distributie a bunurilor de larg consum. Copiii merg la facultate. Fiul cel mare se casatoreste cu fata unui vechi ilegalist, impuscat in Japonia, dupa razboi, ca spion. Pardon, erou.

- Bunica isi cere scuze pentru orbirea care i-a dus pe toti la catastrofa
Vine pe lume primul nepot: povestitorul. E drept, bunicii ar fi vrut sa se intoarca in Japonia, dupa prima luna petrecuta la Phenian. Dar le era interzis. Definitiv. Asa ca ii dau inainte cu Revolutia. Rudele ramase in strainatate le tri-mit pachete, bani, televizoare color, masini de spalat. Au limuzina Volvo (o „doneaza“ apoi securitatii).

Micutul Kang isi descopera pasiunea pentru pesti exotici. Are destul loc in camera LUI pentru vreo zece acvarii. In 1977, bunicul dispare de la serviciu. Autoritatile spun ca e „in delegatie“. Atit. Peste citeva zile, restul familiei primeste vizita securistilor. Confisca aproape tot – prada e pentru ei, nu pentru Partid –, ii urca intr-un camion si ii trimit in lagarul de „reeducare“ Yodok. Fara explicatii, fara nimic. Ca fiica de erou, mama copiilor e tinuta cu forta la Phenian si obligata sa divorteze. Urmeaza, pret de vreo 200 de pagini, cosmarul lagarului. Foametea. Dezumanizarea. Torturile. Moartea. Oroarea, in formele ei cele mai scabroase. Solidaritate? Gesturi de omenie? Da, citeva. Rare. In rest, descindere lenta in bestialitate. Supravietuire, cu disperare. De-abia dupa multi ani, in pragul nebuniei, bunica isi cere scuze pentru orbirea care i-a dus pe toti la catastrofa. Lagarul domina naratiunea; insa e remarcabil cum cartea reuseste sa disece si sa explice intregul sistem comunist nord-coreean. Iar ca roman, te cutremuri, cind realizezi ca acesta era drumul sortit si noua. Fara umbra de indoiala.
Printre „marile surprize“ ale cartii e si aceea ca in RPD Coreeana nimeni nu crede in comunism, dar toata lumea mimeaza credinta fanatica, de spaima torturii si a mortii. Altfel, o societate incredibil de corupta. Totul e o lupta pentru supravietuire.

Dupa eliberare, gratie cadourilor primite de la rudele din Japonia, tinarul Kang intra in gratiile secretarului judetean de partid si e impins sa se apuce de bisnita, pe scara larga si cu acte in regula. E denuntat ca asculta posturi de radio straine, dupa ce, in decembrie ’89, nu poate tine pentru el vestea ca Nicolae Ceausescu a fost impuscat si Romania a scapat de comunism. Ceausescu era aproape nelipsit din telejurnalele nord-coreene, dar peste moartea lui „s-a trecut“. Kang afla de denunt abia in ’92, de la un sef al securitatii pe care il mituise. Nu-l arestasera pentru ca asteptau cu rabdare sa se extinda „reteaua tradatorilor“ care asculta radio pe ascuns. Ca sa fie captura mai grasa. Nu doar el, ci intreaga familie ar fi ajuns iarasi in lagar. Mituieste in stinga si-n dreapta si fuge peste granita, in China, cu un prieten. Nu isi ia ramas-bun de la nimeni, ca sa nu ii puna in pericol. Nici de la mama, nici de la sora lui, nici de la iubita, de la nimeni. Ajunge in final in Coreea de Sud. Din 1992, nu mai stie aproape nimic despre ai lui.

„Intoarcerile la vatra“ din Japonia continua si azi. Daca nu de bunavoie, atunci cu forta. Organizatia diasporei coreene e controlata de Kim Jong Il mai ferm ca oricind. O aberatie tolerata de democratia japoneza in numele Pacii, Dialogului etc. Fara banii trimisi rudelor de sutele de mii de emigranti din Japonia, comunismul nord-coreean probabil ca s-ar prabusi. La fel ca si regimul lui Castro, care traieste din banii exilatilor cubanezi din Florida. Si din ajutoare internationale, evident. Cind marile televiziuni occidentale transmit programe despre Coreea comunista, de regula uita sa spuna ca reporterii au fost insotiti permanent de cel putin trei securisti – la fel cum uitau corespondentii de la Bagdad sa ne informeze ca nu miscau fara securistii lui Saddam. Ni se „prezinta“, asadar, Phenianul: monumente grotesti, stadioane, spectacole delirante. Asa, ca „o enigma“. Restul, adica adevarul, mai apare in cite un articol. Cind se indura cineva sa publice si lucruri „deranjante“ pentru climatul de Pace, Dialog, bla, bla. De pilda, despre lagarele in care e o inmormintare la trei zile.
Daca aveti ocazia, cititi Acvariile de la Phenian de Kang Chol-hwan si Pierre Rigoulot. Ca sa va fie clar de ce-am scapat. Macar pentru o vreme. (Se gaseste pe amazon.co.uk. Costa 8 Euro, dar nu vor fi bani aruncati).