OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

S-a scris mult si adesea cu neascunsa patima despre implicarea multor scriitori americani de frunte in razboiul civil spaniol, despre sustinerea neconditionata pe care au acordat-o armatei Frontului Popular, venit la putere in urma scrutinului din 1936, in lupta sa impotriva rebeliunii conduse de generalul Franco, sprijinit de Hitler si Mussolini, ca si despre dezamagirea pe care a produs-o infringerea fara drept de apel a fortelor republicane, dupa aproape trei ani de conflict violent si lupte singeroase.

Comentariile contemporanilor subliniau idealismul inalt, spiritul umanist si plin de compasiune fata de soarta cruda a „poporului spaniol“ (o entitate intotdeauna usor de invocat in momente critice), care au animat actiunile si luarile de pozitie ale grupului de scriitori americani ce ii avea in frunte pe Ernest Hemingway, John Dos Passos, Archibald MacLeish si Lillian Hellman, grup care se adauga unei pleiade de nume celebre din alte culturi, precum Pablo Picasso sau André Malraux.
Documentele si marturiile ulterioare au dezvaluit insa motivatii noi, neasteptate ale initiativelor celor de mai sus, precum si un paienjenis de interese cu ramificatii ce se intindeau de la resorturile psihologiei individuale a scriitorului la jocurile de putere pe plan local si, mai ales, international, in care manevrele viclene si cinice ale lui Stalin, contrapunindu-se intentiilor expansioniste ale lui Hitler, jucau un rol primordial.

In martie 1995, la Al’s National Theatre din Los Angeles a fost lansata cu succes piesa Razboiul Hemingway – Dos Passos, scrisa de tinarul dramaturg american Ben Pleasants, un autor care se declara din punct de vedere ideologic nu atit un liberal clasic, cit „un anarhist“: „Sint totalmente impotriva statului“, deoarece „nici un guvern nu ar sprijini financiar o piesa ca aceasta“, spunea el cu referire la o alta productie a sa, Spirite artagoase: Afacerea Mary McCarthy/Lillian Hellman, jucata in 2002 la Lillian Theatre din Los Angeles, care, prin tema si viziune, se apropie mult de piesa din 1995. Intotdeauna preocupat de imixtiunea Puterii in lumea creatiei si a artei, Pleasants a fost socat sa afle ca faimosul Comitet pentru Activitatile Anti-Americane al Camerei Reprezentantilor, condus la inceputul deceniului sase de senatorul Joe McCarthy (un inversunat anti-comunist si anti-sovietic), fusese de fapt infiintat de Congres in anii treizeci pentru a-i supune anchetei pe americanii pro-nazisti si se bucurase de sprijinul declarat al unor scriitori pro-stalinisti notorii, precum Lillian Hellman, care ulterior aveau sa denunte vehement existenta si activitatea Comitetului.

- Lectura textului lui Pleasants despre Hemingway si Dos Passos stirneste intrebari incomode
Asemenea realitati inconfortabile, trecute apoi sub tacere de cei implicati, il fac pe Pleasants sa declare ca acum este „preocupat sa afle de ce asemenea lucruri nu sint cunoscute. Arta sprijinita de guvern altereaza sufletul artistului. Ea se transforma intr-un mesaj al plutocratiei“. Lectura textului dramatic privitor la Hemingway si Dos Passos indeamna la o reflectie innoita in privinta raportului dintre realitate si fictiune, sau a semnificatiilor adevarului in opera de arta, si stirneste intrebari incomode de natura etica si literar-istorica, cum ar fi, de pilda, in ce mod se construieste platforma unei cariere de scriitor major, cum poate fi manipulat publicul cititor, ce inseamna a minti inconstient sau cu buna stiinta, ca autor al unui text literar, care poate fi reactia interioara, intima a scriitorului in fata violentei si a terorii dezlantuite, indiferent de motivatiile lor ideologice.

Piesa Razboiul Hemingway – Dos Passos face parte din acea categorie liminala de scrieri care se afla la confluenta dintre fictional si non-fictional si in care aportul imaginatiei auctoriale este cenzurat de greutatea elementelor preluate din realitate (inclusiv numele din viata reala ale tuturor personajelor).
Se stie ca orice interpretare a faptelor, precum si a textelor, este un act de violenta, destructiv si creator in acelasi timp. Chiar daca acceptam ca fiecare interpretare isi creeaza prin chiar violenta ei constitutiva propriul sau adevar, ca astfel iau nastere un Shakespeare johnsonian, un altul hazzlitean, un altul coleridgean, etc., pina la cel greenblattian si altii din zilele noastre, sau un Hemingway al lui Philip Young, un altul al lui Carlos Baker si, recent, un Hemingway al lui Pleasants, si ca fiecare din acestia are propriul sau raport cu un iluzoriu adevar absolut al faptelor istorice si al intentiilor discursive, ramine un singur lucru despre care ne imaginam cu greu cum ar putea fi contestat.

Testul suprem al veracitatii oricarei opere literare, dincolo de orice indoiala si scepticism, doar aparent failibil pentru ca nu are la dispozitie o metodologie perfect structurata, verifica existenta unei corespondente totale, fara fisura, intre adevarul sesizabil in subtextul scrierii si ceea ce s-ar numi adevarul unic interior, localizat in fibra cea mai intima a autorului. In lipsa acestei corespondente, opera literara se destrama, se macina in timp ca minata de o boala ascunsa. Acesta este testul la care autorul Hemingway nascut din piesa lui Pleasants cade, din pacate.
De fapt, in textura de sensuri ale piesei – aparent simpla, chiar frivola uneori – adevarul se manifesta proteic, ca un ideal polimorf, pe care fiecare personaj, ba chiar si autorul, si-l imagineaza in felul sau, de la corespondenta totala, la contra-imaginea sa cea mai cinica, sau la reflectia sceptica asupra veracitatii in arta.

In prologul piesei, John Dos Passos, jurnalist si romancier de notorietate, enunta in fond tema centrala a textului – misterul raportului dintre ceea ce este fapt autentic in orice scriere si ceea ce este fabricat, inventat: „Uneori lucrurile cele mai importante pe care le cunoaste scriitorul... sint lasate pe dinafara. Intentionat. Lasate pe dinafara pentru ca pot aduce necazuri. Pentru ca sint neconvenabile, scapa de sub control. Iar adevarul adevarat se pierde adesea cind omiti anumite lucruri“. Din reflectie meta-fictionala, aceasta afirmatie devine in piesa lui Pleasants adevarul constitutiv al identitatii personajului Dos Passos, pe care l-am putea numi adevarul corespondentei absolute, indiferent ca autorul scrie un reportaj jurnalistic sau textul unui roman: „(Vreau sa fiu) doar scriitor. Jurnalist sau romancier. Unul care incearca sa spuna adevarul. La verdad“ ii spune el prietenului sau spaniol José Robles intr-un dialog ce are loc cu multi ani inaintea timpului prezent al piesei.

Aceasta verdad este lucrul cel mai greu de exprimat si cel mai plin de consecinte, cum ii sugereaza profetic Robles lui Dos Passos. Intr-adevar, pentru Dos Passos nici situatia sa financiara dezastruoasa, nici umilinta de a accepta un cec de la trufasul sau amic Hemingway, care ii cheltuie fara remuscari banii socrului sau putred de bogat, nu inseamna foarte mult in comparatie cu indoielile din ce in ce mai chinuitoare privitoare la justetea cauzei pentru care luptase pina in acest moment, devenind un fel de campion al stingii americane: acum, in 1936, cinismul si cruzimea fara seaman ale politicii lui Stalin fata de fostii tovarasi erau tot mai frecvent dezvaluite in discutiile aprinse din mediile new-yorkeze. Drama propriu-zisa incepe atunci cind Dos Passos primeste o telegrama de la sotia lui Robles, in care este instiintat ca prietenul sau a disparut fara urma.

Grupul de scriitori americani care intentioneaza sa participe la turnarea unui film documentar, intitulat Pamintul spaniol, regizat de un comunist olandez, Joris Ivens, si sa contribuie astfel la stringerea de fonduri pentru guvernul republican din Spania, a ajuns deja la Madrid si este cazat la Hotelul Florida. Spre deosebire de companionii sai, pentru care prezenta in tara unde se desfasoara lupte pustiitoare pare a semana mai mult cu o palpitanta ocazie mondena, Dos Passos este agitat si nelinistit, neizbutind sa afle nimic despre soarta prietenului la care tine atit de mult. De acum inainte conflictul sau latent cu „Hem“ se acutizeaza: la insistentele lui Dos ca amicul sau, care are acces in multe cercuri influente, sa incerce sa afle ceva despre soarta lui Robles, Ernest raspunde evaziv sau sarcastic. In fine, intr-o zi ii spune ceea ce el stia demult si ceea ce Dos Passos incepuse sa banuiasca: Robles a fost executat, fiind „spion fascist“; „Asta patesti daca esti trilingv“, adauga el. Intelegem ca Robles a fost traducatorul oficial al unui general sovietic ce conducea armata „loialista“ spaniola, iar cind acesta a cazut in dizgratia lui Stalin, agentii sovietici l-au executat nu numai pe el, ci si pe colaboratorul sau apropiat, fara vina si fara judecata.

Aici apare in piesa lui Pleasants o diferenta notabila fata de informatia istorica potrivit careia cinismul lui Hemingway s-a consumat nu doar in particular, intre el si fostul lui prieten, ci si in public: la un dineu in cinstea Brigadei Internationale Sovieto-Spaniole si a liderului comunist german Ernst Thälmann, a fost pusa in scena umilirea publica a lui Dos Passos, pe care Hemingway l-a anuntat cu cinism, in auzul tuturor, ca prietenul sau José Robles a fost executat, fiind spion fascist. In conditiile in care in Madrid domnea o adevarata stare de isterie legata de teama de „spionii fascisti“ infiltrati peste tot, Dos Passos a fost astfel discreditat pentru mult timp, iar Hemingway a aparut ca un adevarat erou al cauzei republicane. Motivul pentru care Pleasants, care altminteri isi bazeaza textul piesei pe documente si marturii ale epocii, precum si pe lucrarea sintetica a prof. Stephen Koch, Double Lives, atenueaza realitatea conflictului dintre Hemingway si Dos Passos in acele momente cruciale, este probabil intentia de a evita sa para excesiv in caracterizarea moralitatii lui Hemingway.

- „Crima e tot crima, indiferent ca-i vorba de cei de dreapta sau cei de stinga“
In fata unor asemenea ignominii, Dos Passos isi pastreaza credinta sa in suprematia adevarului: „Esti aici ca jurnalist pentru a scrie adevarul“, ii spune el fostului sau prieten Hem. „Nu fanteziile staliniste despre adevar. Nu despre procesele inscenate. Doar ce s-a intimplat. (foarte calm) Doar ce s-a intimplat... Crima e tot crima, indiferent ca-i vorba de cei de dreapta sau cei de stinga“.

Iar teroarea ce se instaureaza in Spania ii va atinge in cele din urma si pe prietenii lui Hem: „Spun ca atunci cind se vor sfirsi toate astea o sa-ti gasesti prietenii in gropi comune. Fara nici un proces. Fara anunturi in ziare. O sa-i ridice si o sa le dea glontul ca lui José Robles fiindca au stiut prea multe. Si ce-o sa spui atunci, Hem, cind o sa-ti ceara cineva parerea ta de jurnalist? Ca ti-a fost frica sa vorbesti ca sa nu distrugi viitorul socialismului? Socialismo? (ridica paharul in semn de salut)“
Refugiat la Paris dupa confruntarea cu violenta dezlantuita a apparat-ului sovietic in Spania, dupa ce, de asemenea, aflase de la Eric Blair, alias Orwell, de crimele teribile de la Barcelona, Dos Passos ii descrie lui Katie, sotia sa, cum arata adevarul in care crezuse odinioara, dar care acum nu mai este adevarul lui: comunistii ii ucid pe anarhisti, trotkistii se revolta, a inceput un razboi civil in interiorul celuilalt razboi civil, rusii au preluat controlul total, iar Robles a fost omorit de cei pe care Dos ii aparase inainte. „Am iesit in fata si am spus ca nu e nici o foamete in Ucraina... Au facut din mine un papagal... un complice la crimele in masa“.

Spre deosebire de adevarul integrator al lui Dos Passos, in care coerenta gindirii si corespondenta cu realul trait tind sa se intrepatrunda, adevarul lui Hemingway, pe care l-am numi un adevar egotist, este scindat si de fapt acomodant, ceea ce explica faptul ca personajul lui Pleasants se impaca foarte bine cu el, cel putin cit timp dureaza evenimentele din Spania. Hemingway, un adevarat leu al literaturii americane din acea vreme, se lasa mai tot timpul ironizat de ceilalti, fara sa-i pese, pentru ca este obsedat, ca un macho incorigibil, de actiunea violenta, de sexul intempestiv, de situatiile extreme. Jurnalismul lui Dos Passos, interesat de soarta omului de rind, de modul in care razboiul anuleaza sensul vietii si il inlocuieste cu teroarea, i se pare a fi doar patetic lui Hem, care il indeamna pe prietenul sau sa mearga pe front ca sa simta energia luptei, oamenii inclestindu-se, uciderea, actiunea. „Asta este adevaratul jurnalism!“, sustine el. Lui Hem nu ii pasa insa citusi de putin de spaniolii ucisi: el doreste doar razboiul in care ei sint angrenati, iar in general teroarea si razboiul il excita sexual. Hem recunoaste ca Dos are dreptate cind ii spune ca pentru fiecare nou roman ii trebuie o noua femeie: „Am nevoie de o noua femeie sau de un nou razboi. E acelasi lucru“.

Uneori cinismul sau devine explicit, ca atunci cind, oarecum incoerent, il indeamna pe Dos sa inteleaga ca „acesta este un razboi civil. Nu razboiul nostru civil. Nu-mi pasa daca ei il ucid pe Largo Caballero.1 Nu e povestea noastra. Povestea noastra e suferinta poporului spaniol“. Moartea lui Robles, pe care il porecleste in deridere el ruiseñor, privighetoarea „trilingva“, nu il afecteaza defel pe Hem. Nici pledoaria lui Dos Passos despre teroarea dezlantuita si crimele comise de oamenii lui Stalin si Yagoda la Barcelona, despre care Dos aflase de la Eric Blair, nu reusesc sa-l miste pe Hemingway: ele ii provoaca doar o replica batjocoritoare la adresa englezilor: „Nu dau nici un ban pe Eric Blair sau pe prapaditii aia de englezi. Toti sint homo“. Cu un sarut batjocoritor pe gura, „sarutul mortii“, Hem il santajeaza pe Dos, amenintindu-l ca il va da pe mina criticilor new-yorkezi daca va scrie in reportajele sale despre uciderea lui Robles. Sfirsitul piesei, apoteotic-ironic, il infatiseaza pe Hemingway in chip de prezentator la lansarea filmului Pamintul spaniol la Carnegie Hall in iunie 1937.

Putin incomodat de costumul sau de toreador si prezentat de Lillian Hellman publicului drept „rostitorul adevarului“ (ce ironie!), el peroreaza pe scena despre victoria poporului spaniol, aclamind Spania, Republica si, intr-un climax suprarealist, pe jurnalisti, sacii de dormit2, asasinatele, la libertad si la verdad... Si totusi, personajul Hemingway al lui Ben Pleasants, egotistul Hem, erou si bufon totodata, cunoaste si un alt adevar decit cel pe care il afiseaza, un alt adevar pe care insa il tine ascuns, refulindu-l intr-o zona de umbra a constiintei: el stie ca Stalin a ucis un mare numar de ucrainieni, dar nu crede ca ar putea intentiona sa-l asasineze si pe Trotki, simte uneori o indoiala, gindindu-se ca „poate Dos a avut dreptate“, dar „adevarul“ sau egotist va ramine scindat pina la sfirsit. Pina si sinuciderea si-a supralicitat-o, preferind o arma de vinatoare revolverului, ne spune Dos Passos in epilogul piesei.

- Diminuarea succesului de critica al lui Hemingway
Daca acceptam ca personajul Hemingway din piesa nu difera radical de scriitorul Hemingway din istoria literaturii (si sint suficiente documente in acest sens), care sint consecintele pentru operele scrise de el dupa controversata participare la turnarea filmului despre razboiul civil spaniol? O abordare atenta de ordin biografic-psihanalitic ne arata ca scaderea constanta a impactului scrierilor sale si diminuarea treptata a succesului de critica (in ciuda Nobel-ului) sint legate in buna masura de deteriorarea raportului dintre eul sau creator si adevarul interior de care vorbeam mai sus.

De pilda, romanul Pentru cine bat clopotele, dedicat evenimentelor din Spania, sufera in mare masura din pricina artificialitatii intrigii, a incoerentei caracterologice, a verbozitatii dialogului, care uneori devine de-a dreptul absurd (lucru cu atit mai surprinzator, cu cit avem de-a face cu un maestru si un inovator al stilului dialogic). Mina marelui scriitor se vede tocmai acolo unde ideologia este uitata si violenta pura a faptelor irumpe in plin plan, ca de exemplu in povestea uciderii de catre oamenii lui Pablo a unor lideri locali nationalisti dintr-un mic orasel, scena puternica, plina de un naturalism autentic, infatisind un ritual salbatic, orgiac, de sfisiere a tapului ispasitor de catre multimea excitata de alcool si de gustul omorului, la fel povestea umilirii Mariei, fiica unui primar republican, prin taierea parului si apoi violarea ei de catre soldatii nationalisti. Ori in monologul interior al unui francez paranoic ajuns comisar sef al Brigazilor Internationale, obsedat de tradare si deviationism, care il executa pe loc, fara ezitare, pe orice camarad asupra caruia are o urma de banuiala.

Mai exista si un al treilea tip de adevar in piesa lui Pleasants, coerent in felul sau – adevarul non-adevarului absolut, al ignorarii totale a realitatii evidente, fara urme de ezitare sau indoiala, ignorare care, de aceea, nici macar nu se poate numi cinica. Este „adevarul“ intruchipat in gindirea personajului Lillian Hellman, autoare a unor cunoscute piese de teatru, care pe de-o parte este factorul catalizator al activitatilor grupului de scriitori si jurnalisti americani pro-republicani veniti in Spania, cunoscuti
ca „istoricii contemporani“, iar pe de alta este obsedata de ultima moda in imbracaminte, afisind un lux extravagant si incercind tot timpul palarii noi, rochii noi, culori noi. „Este datoria unui revolutionar adevarat sa popularizeze haute couture in rindul maselor“, spune ea in fata oglinzii, decizindu-se sa poarte cu ocazia urmatorului dineu o rochie rosie, care o va arata ca pe o femme de feu, mai ales ca „tovarasul Stalin are atit de mult gust, cu cizmele sale mari si moi, cu sapca lui rustica. Si atit de mult simt al istoriei“.

Si moda per se poate fi o forma a violentei – violenta taieturii si a culorilor aprinse, dar in acest caz mai ales violenta contrastului cu evenimentele singeroase de pe strazile Madridului, unde bombardamentele si impuscaturile nu contenesc, in timp ce oaspetii americani isi continua pentru o vreme viata sterilizata din Hotelul Florida, ca intr-o lume suprarealista. Cind, in fine, peretii incep sa se prabuseasca in jurul lor sub tirul artileriei inamice, Hemingway, noua lui prietena si Lillian Hellman, hotariti acum sa plece inapoi in America, inchina un pahar la propunerea celei din urma pentru Hotelul Plaza din New York, „unde triumfa dragostea si vinul“, unde nu cad bombe si unde vor putea sa se ocupe de montajul filmului despre... tragedia prin care trece poporul spaniol.

Trei tipuri de adevar se contureaza asadar proeminent in Razboiul Hemingway/ Dos Passos – adevarul unic, interior, adevarul scindat, oscilant si o categorie ce inseamna insasi ignorarea totala a adevarului, a problemei existentei sale, iar aceste tipuri sint intruchipate in trei personaje profund diferite, dar apartinind toate lumii scriitorilor. Personaje fictionale ce reprezinta, toate, persoane cu existenta reala, figuri de frunte ale istoriei literare americane.
Desigur, separat se poate discuta insasi credibilitatea piesei lui Ben Pleasants, intrind intr-un joc abisal al interpretarii raportului dintre adevar si fictiune. In ce-i priveste insa pe autorii Dos Passos, Hemingway si Hellman, si felul in care ies ei din scena experientei spaniole, nu putem decit sa observam inca o data rolul de hirtie de turnesol pe care actele de cruzime, violenta dezlantuita, ipocrizia si perfidia aparatelor de stat totalitare, in cazul acesta apparat-ul sovietic stalinist, il joaca in dezvaluirea naturii umane si a relatiei sale cu adevarul. In mod ironic, semnificatia experientelor extreme si a mortii violente este chiar una din preocuparile fundamentale ale filozofiei scriitorului Ernest Hemingway.

1. Conducator al Frontului Popular, debarcat de sovietici in mai 1937 pentru a-l inlocui cu acolitul lor Juan Negrín.
2. Posibila aluzie ironica a lui Pleasants la sacul de dormit in care se petrec scenele de dragoste dintre Robert Jordan si Maria, in romanul Pentru cine bat clopotele.