OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ateneu – Centru European de Creatie, Iasi
Evanghelistii de Alina Mungiu-Pippidi, premiera pe tara
Regia: Benoit Vitse
Scenografia: Gelu Risca
Cu: George Sfaiter (Cherintos), Genovel Alexa (Matei), Dumitru Rusu (Luca), Theodor Ivan (Marcu), Ovidiu Ivan (Ioan), Nicoleta Ciobanu (Elena), Matei Bogdan (Apostolul Pavel), Cosmin Maxim (Apostolul Petru), Emanuel Florentin (Povestitorul), Augustina Badarau, Lorena Condrut, Stefania Matei, Bogdan Matcaboja, Andrei Onofrei (personajele mute).

Un trasnet a tulburat, la inceput de decembrie, tihna ce caracterizeaza viata „dulcelui tirg“ iesean: la Ateneu, o institutie publica de cultura finantata de consiliul local, s-a montat piesa Alinei Mungiu-Pippidi, Evanghelistii. Scrisa la inceputul anilor ’90, lucrarea dramatica a fost recompensata cu Premiul UNITER pentru „Cea mai buna piesa a anului 1992“, a fost editata in volum, tradusa si tiparita si in SUA, de Modern International Drama New York, montata in Ungaria. Niciodata, insa, pe o scena autohtona.

- „Nici povestilor cu zei nu le strica putina logica“
Directorul Ateneului, regizorul Benoit Vitse, s-a incumetat sa o aduca la rampa. Neavind o trupa stabila, a apelat la o distributie formata din actori tineri, majoritatea studenti la teatru. La premiera, toate cele 250 de locuri ale salii erau ocupate. Ce a urmat a devenit un soi de „proces al maimutelor“, care a amestecat oameni ai bisericii, critici de teatru, scriitori, intelectuali, politicieni, oameni simpli.

S-au folosit cuvinte grele, inclusiv cenzura, intoleranta a lovit in stinga si-n dreapta, bigotismul s-a aratat in cele mai urite infatisari ale sale, rautatea si invidia au dat pe dinafara. Cei mai multi dintre combatanti s-au exprimat in necunostinta de cauza: nici nu citisera piesa, nici nu vazusera spectacolul. Au auzit ca... si s-au simtit datori sa... Biserica a stigmatizat textul, considerindu-l o blasfemie; Consiliul Local a dat cit a putut de tare cu bita in balta, initial cerind avizarea repertoriului, asa ca la Judeteana de partid de altadata, apoi, si mai rau, trimitind ministrului culturii un memoriu prin care sa li se spuna, de acolo, de la centru, daca textul e valoros si trebuia montat sau nu. Vehementii cereau destituirea directorului, care, in plus, mai e si francez. Multora li s-au aprins beculetele oportunismului si au si ochit scaunul directorial, numai bun, din punctul lor de vedere, pentru o sinecura.

Grotescul a continuat cu acuze la adresa autoarei, care, desi e ieseanca de-a noastra, n-ar avea voie (!) sa scrie piese de teatru; altii i-au scormonit in biografie, aruncind cu ocari si inventii prin gazete locale. Dupa ce au desfiintat dramaturgul, au luat in vizor regizorul: e un spectacol pornografic, fantasmele sexuale ale realizatorului sint urcate la rampa, e scandalos! Nu mai conta opera, nici piesa, nici spectacolul, calitatile sau imperfectiunile lor palind in fata atitor umori. Ca un bumerang, scandalul a devenit o eficienta strategie, neintentionata, de marketing: se joaca cu casa inchisa! Dar arata si cit de fragila este inca in Romania libertatea de expresie.

- „Uneori trebuie sa-i minti pe oameni, daca vrei sa-i salvezi“
Regele Lear a lui Shakespeare a fost interzisa de cenzura lordului sambelan; Tartuffe a lui Molière a asteptat doi ani pentru a putea fi reprezentata; Barbierul din Sevilla a lui Beaumarchais a stat sub lacat nu mai putin de noua sezoane. Pastrind proportiile si pasind in 2005, Evanghelistii Alinei Mungiu-Pippidi a ramas treisprezece ani intre copertile unui volum. Textul a panicat Biserica, desi nu se vrea o scriere apocrifa, iar critica lui trebuie facuta cu mijloace profane. Evanghelistii e o fictiune literara: in Antiohia, la Academia filozofului sofist Cherintos, in care invata patru discipoli (Matei, Luca, Marcu si Ioan), soseste Pavel din Taurus, cetatean roman, care plateste sa se scrie „o relatare apologetica a vietii si mortii unui proroc evreu“; Pavel e insotit de un Povestitor, un personaj misterios, care se dovedeste mai apoi a fi Iisus, un Iisus. Discipolii se pun pe treaba, ii asculta spusele, dar mai ridica ochii de prin pergamente si mai dau glas ratiunii, caci, zice Ioan, „nici povestilor cu zei nu le strica putina logica“.

Asa le trece prin minte ca era absurd ca prorocul sa fie celibatar, ca Maria Magdalena putea fi sotia sa, ca, de fapt, Baraba fusese cel rastignit de Pilat. Apologiile odata incheiate, la o „cina de taina“, Pavel ii otraveste pe toti, pentru a impiedica aflarea adevarului despre felul in care s-au nascut aceste apologii.
Piesa Alinei Mungiu-Pippidi e densa in idei, bogata in semnificatii filozofice, impecabila sub aspectul structurii dramatice, ranforsata cu trimiteri la teoriile moderne ale psihologiei sociale si istoriei. Tema ei reala este evaluarea modului in care se consemneaza trecutul, intrebarea pe care o ridica fiind cit adevar cuprind lucrarile istoriografice. „Adevarul e al aceluia care plateste“; „istoria este aceea care s-a scris, nu aceea care a fost“; „singurele religii care triumfa sint cele imbratisate de oamenii bogati“, zice Cherintos.

Lumea care se duce la teatru stie ca tot ce se petrece acolo e conventie, ca piesa e un travaliu al imaginatiei, o lucrare scriitoriceasca. Un text literar nu trebuie judecat cu unitatile de masura ale cartilor sfinte. Replicile Alinei Mungiu-Pippidi nu sint, si nici nu aspira sa devina, „litera de evanghelie“. Piesa aceasta nu e o „blasfemie“; e un text cu certe calitati teatrale, o re-interpretare, un joc de-a „ce-ar fi daca...“. Practica e curenta, vezi doar Codul lui Da Vinci, si consta in schimbarea perspectivei asupra unor evenimente. Fie ele chiar fondatoare.
In privinta sugestiilor de natura erotica, ele fac parte din profilul decadent al timpurilor in care este localizata actiunea (deceniul sapte al erei noastre, Antiohia, un „oras de prostituate si camatari“, aflat sub stapinire bizantina). Si sa ne mai amintim si de celebrele banchete si orgii sexuale ale lumii romane, o lume pentru care homosexualitatea si incestul, spre exemplu, erau ingaduite.

Spectacolul lui Benoit Vitse e unul in slujba textului pe care il pune in scena. Cuminte din punct de vedere regizoral, mizanscena respecta, cu sfintenie, didascaliile. Gaselnita pe care Benoit Vitse si-a permis-o a fost realizarea, in planul secund al spatiului de joc, a unui comentariu non-verbal, vizual-coregrafic, al succesiunii de intimplari scenice, comentariu sustinut de citeva personaje mute. Vizualitatea de tip pictural individualizeaza viziunea lui Vitse. Frame-uri care condenseaza sensuri fac trimiteri, dinamizeaza un text caracterizat printr-o teatralitate de tip preponderent discursiv. Placuta privirii este imaginea cu ospatul final, o „poza“ gen Cina cea de taina, speculind ideea, lansata de best-seller-ul lui Dan Brown deja amintit, ca printre apostoli exista si o femeie. Costumele eclectice, unele de epoca, altele contemporane, doresc sa spuna ca povestile, indiferent de cronologia lor, se scriu mereu in acelasi fel.

Distributia a reunit o echipa de interpreti aflati la inceput de cariera, a caror lipsa de experienta a fost suplinita de entuziasm. Ca nivel general, reprezentatia se plaseaza la o cota valorica de mijloc.
Evanghelistii Alinei Mungiu-Pippidi nu-si propune sa ilustreze Scriptura. Lucrarea e una artistica, nu una de Dogmatica, si aprecierea ei trebuie facuta dupa canoane estetice. Fundamentalismul e pagubos, indiferent in numele carei idei e purtat. „Cazul“ Evanghelistii arata cit de dificil este exercitiul tolerantei si cit de sub centura se poarta polemicile in Romania. Cit priveste cenzura, ea trebuie sa ramina definitiv in cartile de istorie.

––––––––––––
* Titlul si subtitlurile sint replici din piesa Evanghelistii.