OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Marii dezbracatori de suflete: Socrate, Marc Aureliu, Augustin, Kierkegaard, Dostoievski, Cioran“. Lista, de buna seama subiectiva, deci interesanta, este alcatuita de Gabriel Liiceanu in Usa interzisa. De cind am citit-o, ma tot cert cu ea. Cum adica, nici un poet? Toata literatura universala si romana n-a dat un singur vers la citirea caruia sa ne simtim dezbracati pina-n maduva sufletului, daca pot sa ma exprim astfel? Dar ma cert si pentru ca Liiceanu este, cum sa spun, subiectiv in contra subiectivitatii sale: el, care scrie una dintre cele mai frumoase pagini din cartea sa despre Moartea lui Ivan Ilici, nu-l include pe Tolstoi? Chiar el, chiar pe Tolstoi?

Dar n-am glumit, nici n-am epatat deloc atunci cind am zis ca lista e subiectiva, deci interesanta. Fara „greseala“, fara amprenta subiectivitatii extreme, nici o pagina, nici un rind nu este, nu poate fi, personal(a) si prin chiar acest fapt, universal(a). Un istoric literar maghiar pe care l-am citat vorbind despre Mateiu Caragiale, Antal Szerb, a scris despre Villon: „Niciodata n-a vrut sa exprime altceva decit pe el insusi, de aceea e mai mult decit un poet oarecare datorita caruia ne amintim de o epoca bolnava“. Problemele personale asumate cu un fel de masochism sufletesc sint cumva mult mai universale decit oricare dintre problemele numite sus si tare ale „umanitatii“.

Talent, constiinta, moralitate
Dac-as scrie o lista asemanatoare, Tudor Arghezi n-ar lipsi nicidecum. El, inclus in Usa interzisa intre „eroii negativi“, scriitori talentati care s-au compromis. Vlad Zografi, cu care Liiceanu dezbate problema, spune: „Talentul e o conditie. s…t Numai ca un scriitor e mare daca, dincolo de talent, reprezinta o constiinta. Atentie, «constiinta» nu inseamna «moralitate», ci putinta de a trai pina la capat pe firul netraficat al interioritatii tale. s…t Nici unul dintre cei de care ai pomenit nu reprezinta o constiinta si de-asta, pina la urma, ei nu sint mari, indiferent de cit talent au“. Nu am un masurator foarte fin al constiintei si al sublimului; pe de alta parte, inteleg nevoia de a face ordine in noi insine. Totusi, cred ca este vorba despre o problema mult mai incilcita si niciodata nu m-am indoit de faptul ca Arghezi este unul dintre cei mai mari poeti.
Mare mai ales datorita Psalmilor. intr-unul din Jurnalele lui Sándor Márai am citit o remarca taioasa a lui Gide despre Claudel cum ca acesta din urma crede ca poate calatori in rai in cuseta. Nu ne intereseaza aici „adevarul“ faptic al enuntului care se datoreaza, fireste, in mare masura unui concurs in ale credintei dintre cei doi scriitori francezi; ne intereseaza mai ales adevarul spiritual al acestuia, adevar pe care putem sa-l vedem cu ochii zi de zi, de la credinta televizata a profetilor de maidan si pina la lacrimile de doi bani ale miliardarilor ahtiati de vizibilitate. Acest adevar ne avertizeaza ca nu vom deveni crestini „pe gratis“, fara sa ne luptam crincen cu demonii nostri teribili, cu sufletul nostru; nu putem scapa de inteligentul si tenebrosul Ivan atit de usor si sa accedem cuminte la sfintenia lui Aleosa.

„Nu am talent, am o tulburare“
Arghezi n-a cazut niciodata in aceasta greseala – l-a ocrotit, cum e si firesc, structura lui. „Nu am talent, am o tulburare. Cuvintul imi vine greu in condei. il sterg de zece ori si tot nu l-am gasit. Ma singera fraza, ma doare. Sint bolnav de ceva, bolnav de nedeslusit si dorm neintrerupt. Un singur lucru le cer oamenilor care ma iubesc, sa nu ma cheme. Ca daca sint in stare sa fac ceva, nu pot izbuti in ropot si alarma: imi trebuie linistea de la inceput, aceea in care plutea peste ape cuvintul. Dumneata crezi ca lucrez ca o masina de tipar, ca pui hirtia, invirtesc de roata si iese scris. Nu, dragul meu! Nu m-am nascut inzestrat cu facilitatile pe care mi le-as dori. Capul ma apasa ca o piatra. Am ajuns la simburele tarinii pe dedesubt, pe unde trebuie sa sfredelesti si sa deschizi o galerie, pas cu pas, palma cu palma. s…t Ma lupt de moarte cu ogorul meu, din care tisneste rar o vina de argint: ma duc pina la ea cu lopata. Cita fortare imi cere mie, ca nimanuia, orice bob de nisip, e de neinchipuit. Lasati-ma singur, le spun prietenilor mei, si nu va suparati“.

„Te dramuiesc in zgomot si-n tacere“
Stim cu totii care am scris vreun text ca observatiile autorului despre opera sa pot fi discutate ca ale oricarui alt exeget; scriind despre versurile lui, poetul devine unul dintre analisti. Dar confesiunea lui Arghezi este cit se poate de pertinenta. E mai mult decit evident ca are nevoie de liniste totala pentru ca in sinea lui urla tulburarea. Rasfoind Psalmii, cititorul simte de la bun inceput lupta cu tarina, simte cit de anevoios se deschid galeriile. „Te dramuiesc in zgomot si-n tacere…“ – mai e nevoie de alte comentarii, nu sint ele de prisos? Mai e nevoie sa vorbim despre lupta, cind acest „dramuiesc“ o semnaleaza atit de viu, atit de fara echivoc? Cind finalul acestei extraordinare poezii spune inca si mai explicit: „Singuri, acum, in marea ta poveste,/Ramin cu tine sa ma mai masor,/Fara sa vreau sa ies biruitor,/ Vreau sa te pipai si sa urlu: «Este!»“
Versurile argheziene nu sint pasnice nicicind. Vorbesc despre o „suferinta necautata“, despre „vitejii si biruinti“ si la capatul unei alte capodopere despre dureri: „Nu lua in seama cintecele grele/Cu care turbur linistea de-apòi./Sint leacuri vechi pentru dureri mai noi/Si cinta moartea-n trimbitele mele.“

Credinta circotasa
Nimic nu este usor, nimic nu este neted; totul este greu si crud, totul se petrece pe un teren accidentat. Si pentru ca intilnim simptomele acestei viziuni in intreaga opera a lui Arghezi, sintem indreptatiti sa spunem ca pentru aceasta poezie nu exista crestin care sa ajunga la credinta fara lupta, nestiind de sfredelirea tarinei, de dorinta nimicitoare de a-L pipai. Cititorii liricii argheziene nu pot fi nici cei care s-au nascut sfinti, nici cei care vor sa calatoreasca in cuseta. „Sufletul insusi este bolnav de o tainica boala. Motivul sufletului bolnav revine in multiple variatiuni, fiind dominant in viziunea poetic-antropologica a lui Arghezi. s…t Trauma nu este pasagera, ci structurala“, scrie Nicolae Balota in frumoasa sa carte (sublinierile ii apartin autorului, P.D.), intr-o pagina unde il compara pe Arghezi cu Blaga. Dar Blaga ajunge la exceptionalul De profundis fara sa se lupte atit de crincen cu el insusi; iar capodopera lui Goga, Rugaciune, nu se indoieste nici o clipa de existenta lui Dumnezeu. Or, luptatorul lui Arghezi este indoitul prin excelenta, sufletul zbuciumat, cel care vrea sa creada si nu stie in cine sa creada. Poeta maghiara cu care se poate compara sub aspectul luptei,