OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cunoaşterea inutilă

Traducere din limba franceză

de Dan C. Mihăilescu

Editura Humanitas, Bucureşti,

2007, 468 p.

Dincolo de eticheta nobilă a celui mai dezirabil regim de guvernare sau a multiplelor lecturi de filozofie politică, democraţia este o stare de a fi. Obligaţia cotidiană de a alege şi, mai mult, de a gîndi alegerea face ca vieţuirea într-un stat credincios democraţiei liberale să fie o treabă teribil de anevoioasă pentru toţi cetăţenii. Sună destul de complicat, într-adevăr; însă îmi permit să formulez această stare de a fi democratică, cu opţiunile-i de rigoare, mai degrabă ca pe un gest reflex al conştiinţei democratice implicite. Căci pînă şi imaginea celui mai înzestrat dintre cetăţeni, dispus să îşi petreacă întreaga viaţă cufundat în raţionamentele cele mai dificile şi în căutarea alegerii „perfecte“, este departe de a fi măcar un pic credibilă. Democraţia implică, aşadar, acea stare de a fi a gestului reflex, flancat, pe de-o parte, de deprinderile cutumiare – în sensul acumulărilor culturale ale societăţilor în care trăim – şi, pe de cealaltă parte, de disponibilitatea de a cunoaşte.

Reducînd problematica la esenţa sa, îndrăznesc să încadrez teza volumului Cunoaşterea inutilă, al lui François Revel, în cadrul acestui peisaj. „Democraţia nu poate trăi fără adevăr, totalitarismul nu poate să trăiască fără minciună“, scrie Revel. „Democraţia se sinucide dacă se lasă invadată ori numai infiltrată de minciună, iar totalitarismul, invadat de adevăr, sucombă pur şi simplu. [...] Mă tem însă, dat fiind stadiul actual al moravurilor, al forţelor şi al voinţei de viaţă, că de triumfat vor triumfa minciuna şi corolarul ei politic.“

Democraţia este aşadar direct dependentă de cunoaştere şi, mai mult, de disponibilitatea de a cunoaşte, căci, aşa cum va sublinia Revel pe parcursul întregii sale demonstraţii, coruperile, adică minciunile şi tabuurile, apar atunci cînd necesitatea indivizilor de a crede este mai mare decît necesitatea de a şti.

Declarativ, Revel îşi propune în Cunoaşterea inutilă să înţeleagă în ce măsură oamenii de astăzi utilizează toate informaţiile de care dispun; dacă ştiu, dacă pot şi dacă vor să le utilizeze şi mai ales în ce măsură abundenţa de informaţie din ziua de astăzi ne ajută să luăm decizii „mai bune, mai drepte, mai corecte“. Răspunsul pe care şi-l oferă singur, în ultima pagină a cărţii sale, este că nu există nici cea mai mică şansă ca acest lucru să se întîmple, deoarece trăim, pare-se, într-o societate în care falsificarea informaţiei este pe cale de a fi instituţionalizată. Fără a-i refuza neadevărului calitatea de a fi guvernat societatea umană încă de la începutul primelor sale forme de organizare politică, Revel tinde să creadă că, dacă altădată cel mai mare duşman era ignoranţa, astăzi el este minciuna. Minciună care este şi ea de două feluri: neintenţionată (sau, mai bine zis, care a ajuns să fie neintenţionată), respectiv intenţionată. Prima îşi găseşte locul în ideologiile de tot felul, şi a doua în scornelile care mai de care mai bombastice ale oamenilor cu mai multă sau mai puţină greutate în spaţiul opiniei publice.

Înainte însă de a mă opri asupra acestor două puncte nevralgice ale tezei lui Revel – pe care le-am putea încadra în spectrul deschis de ceea ce autorul însuşi numeşte „minciună simplă“ şi „minciună complexă“, este necesară zăbovirea asupra unei forme alternative a neadevărului, regăsite în forma tabuului şi în funcţia acestuia. „Obstacolul în calea obiectivităţii informaţiei în cadrul democraţiei nu este cenzura, sau prea puţin aceasta, ci prejudecăţile, parţialitatea, inamiciţiile, cele care alterează pînă şi cele mai simple constatări şi analize. [...] Ceea ce paralizează expresia – odată ce cenzura a fost anihilată – este tabuul.“ Concret, punîndu-şi la mijloc propria credinţă, Revel identifică cel mai mare tabu de după al doilea Război Mondial în „furnizarea unei informaţii petrecute într-o societate clasată, prin convenţie, ca fiind «de stînga», fără a semnala imediat o imperfecţiune echivalentă într-o dictatură de dreapta sau într-o societate capitalistă democrată“.

Citind şi rîndurile lui François Revel care insistă cu multă consecvenţă asupra acestei confruntări dintre „Relele cele mai mari“ al secolului al XX-lea, ce se tot perindă, în funcţie de cel care problematizează, cînd în terenul nazismului, cînd în cel al comunismului, ajungi să crezi că această chestiune a devenit, mai mult decît o problemă intelectuală ce ţine de opţiune, o adevărată problemă deschisă a istoriei. Şi cel mai probabil ea chiar este o astfel de problemă, cu atît mai mult cu cît, la momentul scrierii lucrării (1988), drama Europei era ceva mai aproape de sursa durerii decît este ea astăzi şi necesita o gestionare deopotrivă riguroasă şi prudentă. Relativ la toate acestea, putem adăuga într-o scurtă paranteză, menţiunea că România abia acum începe să îşi aducă aminte de ce anume înseamnă şi implică gestionarea propriului trecut şi confruntarea cu problemele cele mai anxioase ale istoriei proprii. Nu este aici locul unei plonjări într-o atare tematică, mai degrabă adiacentă, însă în acest context se face simţită nevoia unei aplecări asupra modului în care acest proces are loc. „Atitudinile dominante amestecă refuzul de a cunoaşte istoria cu dorinţa retrăirii ei sub formă de scenarii regizate. Ignorarea deliberată a trecutului antrenează falsificarea lui. Iată funcţia tabuului.“ Este legitim, aşadar, să ne punem întrebarea cît la sută dintre adevărurile şi falsurile care tot ies la iveală sînt rodul cunoaşterii autentice şi cît la sută rodul imaginaţiei, suficient de bogate, a celor care sînt însărcinaţi cu acest tip de responsabilităţi.

Revenind la cele două tipuri de minciuni, simple şi complexe, din Cunoaşterea inutilă, este probabil cel mai bun moment pentru a oferi cuvîntul ideologilor şi celor responsabili cu propagarea informaţiei în rîndul publicului larg.

Primii dintre aceştia, ideologii, gestionarii ideologiilor, pot fi consideraţi – printr-o forţare voită şi exagerată a limbajului şi a realităţii, bineînţeles – cei mai mari şarlatani. Aceasta deoarece funcţia însăşi a ideologiilor este de a reţine din realitate numai elementele favorabile tezei susţinute (1), de a elimina valoarea de adevăr a oricărui contraargument (2) şi de a substitui rolul moralei, prin eliminarea noţiunilor de bine şi de rău (3). Deci, „cu toate că ideologia e lipsită de eficacitate, în sensul că nu poate rezolva problemele reale, pentru că nu provine dintr-o analiză adecvată a faptelor, ea transformă realitatea mai mult decît ar putea-o face cunoaşterea cea mai exactă. Aici se află chiar obiectul cărţii de faţă“. Succesul nebun al acesteia, şi caracteristica ce pare să îi garanteze nemurirea, vine tocmai dinspre faptul că ideologia este, în expunerea cea mai simplă cu putinţă, un amestec de emoţii puternice şi de idei simple acordate unui comportament potrivit.

Există o mare diferenţă (şi Revel subliniază asta) între ideologii, în accepţiunea lor de doctrine politice, şi sensul denotativ al cuvîntului, care îi trimite pe cei mai mulţi cu gîndul la Marx. Chiar şi aşa însă, ambele se bazează pe o mai mică sau mai mare confiscare a adevărului în numele unei idei; idee care, împreună cu tot ansamblul său funcţional, le asigură acelor indivizi care o acceptă o stare de confort: există în lumea asta mare a ideilor şi a evenimentelor ceva ce se pliază pe sistemul lor de valori, ceva familiar.

În ceea ce-i priveşte pe cei responsabili cu propagarea informaţiei în rîndul publicului larg, cu alte cuvinte pe formatorii de opinie, prea mulţi dintre aceştia caută să-şi impună punctul de vedere în dauna adevărului – scrie Revel. Iar principala cauză a acestui fenomen este faptul că se produce o neliniştitoare confuzie între „dreptul de a informa şi dreptul a tipări informaţii false“. Discuţia este lungă, iar dezbaterile pe care le-a stîrnit şi încă le stîrneşte, sînt încă şi mai teribile.

Dincolo însă de ziarişti, jurnalişti, gazetari etc., sau orice persoană ce ocupă un loc în spaţiul media, există însă profesorii. Puţini dintre noi au norocul atît de mare să întîlnească măcar o singură dată în viaţă un om mare, însă cei care au sau au avut ştiu cîtă influenţă poate să exercite o asemenea personalitate asupra celor din jur. Şi acesta poate fi – fără nici o dorinţă de exagerare – unul dintre cele mai bune lucruri. Însă, aşa cum au subliniat în nenumărate pagini autori ca Paul Johnson, Julien Benda etc., şi acum François Revel, istoria a fost de prea multe ori ameninţată de derută, sau chiar de eşec, din „vina“ (dacă poate exista aşa ceva) intelectualilor, a dorinţei lor prea mari de a plia întreaga lume pe propriul lor sistem de valori şi de a minţi întreaga cunoaştere ca să îşi asigure propriul adevăr. Revel o numeşte „trădarea profesorilor“.