OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Spun multi critici ca, pe masura ce lectura se profesionalizeaza, devine aproape imposibila apropierea de carti cu pasiunea adolescentina de odinioara – e una dintre „temele“ de referinta in Temele lui Nicolae Manolescu, de exemplu. Iar aceasta concluzie paradoxala a fost repetata obsesiv de multi alti critici romani. Si totusi, acesta este un mod de a spune ca pasiunea lecturii este strict determinata biologic, ca adolescenta lecturii este una singura. Nu e insa ce am invatat de la Derrida si de la alti citiva... Moartea lui Jacques Derrida m-a impins (pe mine, un biet profan in ale deconstructivismului) sa incerc o evocare.

Mai intii, sa ne intelegem. Nu sint un cititor profesionist de Derrida. Sint doar un cititor care i-a acordat acea atentie adolescentina care vine o data cu schimbarea prioritatilor si dorintelor culturale. Am intrat in 1996 in Facultatea de Litere si deja, impreuna cu citiva colegi, eram intr-o incercare furibunda de obscurizare (de fapt, o fuga de tonele de clisee acumulate pentru admitere) a discursului nostru cultural. O fireasca pornire pentru a doua adolescenta, cea de dupa 18 ani. Asa s-au ingramadit pe birourile noastre Derrida, Foucault, Deleuze si alti filozofi asemenea. Negarea dificultatii unor astfel de autori devenise un scop in sine. Sint acei autori care cer imperativ o autonomie a lecturii incredibila, care cer o atentie demna de un meci de fotbal foarte, foarte important. Sint acei autori care incearca sa convinga tot timpul ca scriu mai mult decit simple carti.

Eram contaminati de formule magice precum pharmakon, la différance, diseminare etc. Deleuze era chiar mai complicat si se hazarda in asocieri logice incredibile, care meritau absolut tot timpul liber. Foucault era acela care dadea gust ideologic aventurii – de aceea confuntarea cu el putea insemna sfirsitul excursiei exclusiv livresti, precum aceea furnizata de Derrida: acesta din urma raminea preotul experientei pur stilistice. Pentru a intra in cercul nostru trebuia sa cunosti mai ales ironiile lui Derrida la adresa lui Searle (un soi de clovn rationalist pentru noi, atunci – ale carui argumente erau, vai!, atit de solide).
Nu doar cartile lor erau fascinante. Biografiile erau pe masura. Foucault avea un avantaj deloc neglijabil: „beneficiase“ de fotografi extraordinari. Acele imagini cu el stind la tabla sau cu el manifestind pentru cine stie ce cauze in Centrul sau Estul Europei sint antologice. Derrida nu a inceput sa „pozeze“ decit tirziu, in anii ’80 (nu intimplator ni s-a impus portretul lui de dupa 40 de ani, cind ii albise parul complet), cind faima de guru filozof incepuse sa i se clatine. Iar dupa ’90 a devenit de-a dreptul un om mediatic – dadea nenumarate interviuri, s-au facut documentare, carti etc.

Autorii de adolescenta secunda provoaca efecte secundare oarecum previzibile in mintile cititorilor lor infocati. Asa cum, in liceu, unii ramineau „blocati“ in Dostoievski sau Camus sau, mai ales, Borges, si in facultate se putea intimpla sa li se para ca o lectura din Derrida inseamna capatul drumului. Asa ca unii, cind se apropia sfirsitul facultatii, inca-si mai ridau sau de-ridau textele in fel si chip, unii inca mai aplicau grosolan un soi de hermeneutica a suspiciunii. Derrida a facut victime, ca multi alti scriitori – si mai ales filozofi – mari. In general, cei care cad la datorie pe astfel de cimpuri de batalie culturala sint aceia care nu au simtul trecerii timpului si care nu-si urmaresc cu destula atentie idolii (cei care transforma lectura intr-o miza strict personala).

Si dupa ce am incetat sa devorez orice text de Derrida imi pica in mina, am continuat sa-i urmaresc de la distanta evolutia in recenzii, interviuri. Cam tot asa cum am continuat sa vad ce fac Novoselic sau Courtney Love dupa ce socul disparitiei lui Cobain a trecut. Merge grunge-ul lipit de Derrida? Cind e vorba despre adolescentinismele consumatorului de cultura, de ce nu?
Adevaratii fani nu seamana cu maestrii lor. De aceea nu prea inspira incredere eseistii-filozofi care imprumuta mai toate armele maestrului, pretinzind ca au de continuat o lupta. Foarte important este totusi sa-l consumi pe Derrida „sub control“ universitar – doar asa poti avea ingradiri in interpretare si, in acelasi timp, impresia unei mize mari care sa intretina pasiunea pentru o anumita lectura.
Este esential, atunci cind faci parte dintr-o ordine non-economica – dintr-o economie a bunurilor simbolice, cum ar zice Bourdieu – precum cea universitara, sa anticipezi moda, sa tii pasul, sa intuiesti zone fertile tematic etc. Nu cred in ipocrizia universitarilor care se tot anunta indiferenti la mersul lucrurilor in Vest, de exemplu (la noi nu se fabrica decit palide replici de „moda“ culturala).

La putin timp dupa ce, in primii ani de facultate, am lecturat ceva Derrida, am constatat cu totii ca sint altii si mai „tari“. Fashion victims exista si in eterata lume a poststructuralistilor... Derrida s-a transformat repede din noutate in acel tatuc care se situa la baza noului si, dupa inca ceva timp, intr-un director onorific haios al unei miscari deja conduse de altii. De altfel, Derrida insusi, intr-o conferinta in America, la John Hopkins, in 1966, cind structuralismul era inca la putere, proclama desuetudinea – spre exasperarea unora – lui Lévi-Strauss. Anuntarea unei mode prin proclamarea decesului alteia – iata un lucru pe care Derrida a stiut sa-l faca de nenumarate ori. Snobismul a fost o stare pe care Derrida a stiu s-o speculeze (si chiar s-o comenteze cu umor uneori) pentru a-si face cunoscute ideile.
Aparent, Derrida face parte din acea categorie, pentru mine insuportabila, de autor-zeu. Jurnalistii prefera sa-l numeasca, de cite ori au prilejul, „papa“ sau „nas“ (ii placea foarte mult „The Godfather“...) al deconstructivismului.

Si nici nu e greu sa depistezi ingredientele care l-au dus catre asa ceva: o aura de mister intretinuta in tinerete sau vesnicele discutii despre dificultatea textelor sale n-au facut decit sa consolideze statuia idolului. Cind ii deschizi cartile, acest pericol dispare (si acest lucru nu e valabil doar pentru Derrida) – e acolo cu slabiciuni, cu texte extraordinare, toate la vedere.
Si ajungem acum la acea teorie draga unor critici, cum ca putine carti te mai „ating“, te mai „misca“, atunci cind devii profesionist in lectura. Derrida e unul dintre acei autori care au un grad mare de „insolit“ (un cuvint drag lui Cornel Mihai Ionescu, un cunoscator adevarat al lui Derrida). E unul dintre acei autori care pot provoca lecturi adolescentine in orice moment al evolutiei intelectuale – astfel de autori sint rari in cultura romana (unde, de obicei, este iubit mai mult personajul decit textele sale). Who cares? Sa lasam soarta tarii pe mina palizilor Derrida sau Heideggeri locali.

Moartea lui Derrida m-a socat, mi-a amintit de lecturile si de colegii din primii ani de facultate, dar mai ales a insemnat o trista intrerupere a unei existente publice foarte consistente. Dupa episodul „Paul de Man“ – care i-a adus prejudicii de imagine si lui Derrida –, „idolul“ meu simpatic a inceput sa iubeasca interviurile. Asa ca – o data la doua luni – ii puteam citi in diverse publicatii parerea despre chestiunile cele mai frivole. A fost placut sa aflu, de exemplu, ca filozoful meu se putea desprinde cu mare greutate de televizor. Se scuza astfel: „Am o perspectiva critica asupra lucrurilor pe care le privesc. Deconstruiesc tot timpul...“.
In alte situatii, Derrida avea vanitati de vedeta TV. Joel Stein de la Time chiar ii taxeaza ironic cochetaria (reporterul ii lauda parul si, dintr-o data, filozoful nostru devine amabil si raspunde la toate intrebarile). Asa ca Stein concluzioneaza, intr-un articol publicat in urma cu doi ani: „Then he opened up like Kant being asked about the categorical imperativ. Hair flattery works on everybody“...

Richard Rorty facea o distinctie importanta intre admiratorii lui Derrida: cei care ii admira stilul (printre care se autositua si Rorty) si cei care sint convinsi ca au de-a face cu metode filozofice „riguroase“, care pot fi aplicate in diverse domenii, inclusiv in critica literara (Jonathan Culler). Simt ca lipseste o categorie – categoria acelor mii de oameni care umpleau salile in care vorbea Derrida, fara scop academic neaparat: snobii, curiosii, fanii, adolescentii doritori de complexitate lingvistica... Sa spunem ca aceasta categorie se raporta la Derrida ca la un superstar in toata regula. Este o latura de obicei blamata in cimp cultural. Pentru ca lectura adolescentina (a nu se confunda cu impresionismul), mult prea avintata si, aparent, mult prea superficiala, este foarte greu de prins in definitii. Pentru aceasta categorie, faptul ca Derrida era in viata nu constituia un simplu fapt divers. Pentru aceasta categorie, faptul ca textele sale vor aparea sute de ani de acum incolo in bibliografii nu e o consolare.

C. Rogozanu
(un fan)