OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mircea ELIADE
Textele „legionare“ si despre „romanism“
Editura Dacia, Colectia „Alternative“, Cluj-Napoca, 2001, 160 p., f.p.


Editura Dacia din Cluj-Napoca a publicat de curind, in Colectia „Alternative“, un volum cuprinzind textele legionare si prolegionare ale lui Mircea Eliade, alaturi de o serie de alte texte ale acestuia despre romanism. Este o intreprindere editoriala utila si binevenita. Nu mai departe de acum citiva ani, Sorin Alexandrescu deplingea – pe buna dreptate – faptul ca „Paradoxul in care, vrind nevrind, ma inscriu si eu [...] este ca de ani de zile toata lumea gloseaza pe marginea unor articole ale lui Eliade inca nepublicate in volum si pe care fiecare le citeaza din citatele altora“ (Paradoxul roman, Editura Univers, Bucuresti, 1998, p. 232). Cele mai multe din textele incluse aici au aparut, in avanpremiera, in numarul dedicat de revista Vatra (nr. 6-7/2000) lui Mircea Eliade. In mod discutabil insa, editorul Mircea Handoca a preferat sa intituleze volumul Textele „legionare“ si despre „romanism“, miza acestuia – reafirmata si in amplul Cuvint inainte – fiind aceea de a combate repetatele acuze de legionarism si antisemitism la adresa tinarului Eliade. Faptul e confirmat si de plasarea unui extras dintr-un articol din 1934 intitulat Contra dreptei si stingii: „Ce cautam noi la dreapta sau la stinga n-am inteles niciodata. [...] Huligani si barbari sint si comunistii incendiatori de biserici – ca si fascistii prigonitori ai evreilor. Si unii si altii calca in picioare omenia, credinta intima pe care e liber s-o aiba fiecare individ...“ Adevarul e insa ca adeziunea explicita a lui Mircea Eliade la crezul miscarii legionare se va cristaliza ceva mai tirziu, dovada articolele si anchetele publicate intre 1937 si 1938 in revistele Vremea, Buna-Vestire, Cuvintul, Sinziana si Iconar.

Volumul e organizat in trei parti, prima reproducind articolele propriu-zis legionare (fara ghilimele), a doua – raspunsuri la anchetele Bunei-Vestiri si alte articole din 1938, iar a treia – „alte texte“. Ultimele ar infirma, intr-adevar, amintitele acuze daca nu am tine cont de urmatoarele „detalii“ semnificative: marea lor majoritate au aparut anterior anului 1937. Cu doua exceptii: textul „Sa veniti odata in Maramures“ (dedicat unui plugar maramuresean autodidact pe nume Gheorghe Chindris) si cel despre Moartea doctorului Gaster, un elogiu adus marelui savant evreu de care Eliade se simtise foarte apropiat.
Nu e locul aici sa facem o analiza amanuntita a tuturor acestor articole (intreprinderea ar fi, intr-adevar, pasionanta), dupa cum nu intentionam sa (re)exploram amplul si controversatul „dosar Eliade“. Totusi, citeva observatii provizorii pot si merita a fi facute.

Intr-adevar, admitind, in acord cu Eliade, ca interviul nesemnat aparut in numarul 244 al revistei Buna-Vestire (De ce cred in biruinta Miscarii Legionare) ar fi un fals, constatam ca accentele antnanta), dupa cum nu intentionam sa (re)ecludente. Insa, chiar daca acceptam, la rigoare, faptul ca Eliade nu a fost, propriu-zis, un antisemit, chiar daca, de la un punct incolo, s-a desolidarizat de crimele legionare despartindu-se chiar, dupa 1940, de Miscare, nu putem in nici un caz ignora ca a fost, o vreme, un suporter al legionarismului, adica al unei miscari care nu a fost doar una „spiritualista“, „mistica“ si „crestina“, animata de un ethos „eroic“ (deci razboinic), „ascetic“, „viril“, bref „aristocratic“, ci si una structural fundamentalista si antisemita, care nu a ezitat sa recurga la asasinatul politic si la pogromuri etnice. Articole si interventii de presa precum Ion Mota si Vasile Marin, Comentarii la un juramint, Strigoii, Noua aristocratie legionara, Mitul Generalului, Libertate si creatie in literatura legionara sau Provincia si legionarismul exprima o „profesiune de credinta“ care nu poate fi minimalizata. Iata un exemplu: „Legionarii se simt atit de straini fata de lumea aceasta putreda si ridicula incit nici o imbecilitate si nici un venin, pornit de aici, nu izbuteste sa le atraga, macar pentru o clipa, atentia.

Ce magnifica forma a dispretului! Indiferenta aceasta aristocratica ucide mai rapid si mai eficient decit invectiva si sarcasmul. Bietii imbecili destepti se simt intr-adevar zdrobiti de seninatatea aceasta barbateasca, pe care nici o arma democratica sau marxista nu o poate tulbura“. Si inca: „Legionarul nu mai traieste la intimplare. Viata lui are un sens precis si major: revolutia crestina, mintuirea neamului romanesc. Eroismul si sfintenia sint valorile superioare in care cred tinerii de astazi. Am scris de multe ori despre spiritul revolutiei crestine, asa cum incepe sa fie realizata ea de miscarea legionara – si mi-am ingaduit, acum, sa ma opresc numai asupra valorilor eroice, aristocratice, pe care le cultiva Legiunea. [...] In locul elitelor care-si mosteneau drepturile – odata cu virtutile si pacatele stramosesti – se naste o noua elita care-si cucereste libertatea invatind sa moara si sa (se) jertfeasca. Dar in aceasta noua aristocratie legionara care se naste, reinvie Evul Mediu romanesc: constiinta misiunii istorice, vrednicia si barbatia, dispretul si indiferenta fata de neputinciosi, canalii si baietii destepti“.

Pe de alta parte, exista si articole rezonabile din sectiunea a treia, in care, de pe pozitii moderat-nationaliste si decent spiritualiste, sint condamnate toate formele de extremism, de dreapta sau de stinga, xenofobia, antisemitismul, violenta si dogmatismul. Intre acestea – cele despre Iudaism si antisemitism, Rasism si cinematografie, despre revista Bluze Albastre a lui Al. Sahia, despre Rasa si religie, despre Doctorul Gaster sau despre Mai multe feluri de nationalisti. De asemenea, articole precum Pilotii orbi, inclus in prima sectiune, solicita o privire mai nuantata. Semnificativ e si faptul ca, in articolele declarat legionare, esteticul (invocat si in negarea justificata a productiilor „literare“ comunizante) actioneaza uneori ca factor relativizator, din pacate insa insuficient: „Sa nu ne facem iluzii insa asupra numarului imens de poeti si prozatori legionari. [...] Talentul si geniul (sau spuneti-le cum voiti) sint, aici, hotaritoare si, daca nu ai nici una, nici alta – poti evoca oriciti eroi si voievozi, poti chema toti codrii lui Stefan Cel Mare in pagina ta, poti marturisi cele mai bune intentii patriotice si legionare – nu esti, totusi, un bun scriitor“. Din fericire, in cele din urma, spiritul critic al scriitorului si cel contemplativ al savantului au prevalat asupra adolescentului miop (politic).

Fara indoiala, examinarea tuturor acestor texte solicita o recuperare cit mai onesta a tuturor contextelor si determinarilor epocii, precum si integrarea lor adecvata in datele specifice ale unei personalitati, dar articolele exista si sint (vai!) prolegionare. Caci, chiar daca pozitia extremista nu a fost imbratisata pina la capat de catre Eliade, fascinatia sa pentru „omul nou“ pregatit pentru moarte si sacrificiu, utopia transformarii prin asceza interioara a unui intreg popor indica, daca nu un fanatic, atunci cu siguranta un mare naiv care, ignorind, dispretuind sau negind datele concrete ale politicului, a facut la un moment dat o optiune cu totul regretabila. Textele de fata au meritul de a ne ajuta sa intelegem mai bine mecanismele iluziei prin care, in anumite momente ale istoriei, intelectuali de calibru ajung sa imbratiseze o utopie totalitara, antidemocratica, antiparlamentara, fundamentalista si extremista, fie ea de dreapta sau de stinga. Utopia revolutionara combinata cu utopia regresiva a recuperarii aristocratiei romanesti premoderne, oroarea de politicianismul „degenerat“, nevoia de „asceza virila“, de jertfa si devotament spiritual sint, in cazul lui Eliade, doar citeva din resorturile acestei iluzii. Eventuala naivitate a „cavalerilor“ aderenti ai „Miscarii“ explica dar nu justifica orbirea – caci, in definitiv, si iadul e pavat cu intentii nobile...