OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Adrian BUZ
Ultimul capitol. Proze
Editura Masina de scris,
Bucuresti, 2001,
144 p., f.p.


Volumul de proza scurta cu care debuteaza Adrian Buz nu este nici pe departe atit de interesant pe cit te-ai putea astepta de la o carte recent premiata.
Pe scurt, formula prozei lui Adrian Buz se repeta in toate cele sase texte: alternanta vocilor si, implicit, a perspectivelor (in genul Virginiei Woolf din Valurile, de pilda), relativizarea discursului, dar, in mod ciudat, aceste frinturi de monologuri se impletesc aproape de fiecare data cu stilul indirect liber al unei voci auctoriale omnisciente. Punctuatia este redusa la trei puncte (à la Céline) si la linia de dialog, sugerind iarasi dezarticularea, incoerenta constiintei si a instantei monologatoare. In masura in care aceste strategii narative par astazi vechi de cind literatura, povestea din spatele lor nu incita in nici un fel, iar textele seamana pina la identificarea intre personaje (fraze intregi ar putea fi mutate dintr-un text intr-altul). Monologurile, reflectiile vocilor fara chip sint de o banalitate crunta, comune, fara personalitate, mult prea generale pentru a atrage atentia si pentru a-l motiva pe cititor sa perceapa in profunzime problematica pusa in joc.

Lipsa tensiunii (cu toata stradania autorului), linearitatea textelor, atit de egale de la un capat la altul, cu toate ca finalurile se vor neasteptate sau cit de cit dramatice, ajung deseori sa plictiseasca. De pilda, in textul intitulat (premonitoriu?) Control digital, pagini intregi par un ghiveci textual oferit cu sadism cititorului, care, animat de convingerea ca in spatele cuvintelor trebuie sa existe neaparat un sens, parcurge chinuit insiruiri naive si anoste: „…in vino veritas… asa e… sa mai zica cineva ca nu e asa… dezinhibata izbucneste o fiara… le curg din gura vorbe ca un clei… scopul lor declarat… li se pare amuzant… it is safe now to turn off your computer… ramin sa adun tot rahatul… ca la porci… totul e sub control… si de ce sa scriu?… care e smecheria cu scrisul asta?… sa taca… sa taca toti… toti astia care mi-au invadat mintea… galagia inumana…“ etc. (p. 76).
In spatele acestui soi de alienare textuala, subiectele prozelor sint aproape incifrate, caci Adrian Buz se concentreaza nu pe epic, ci pe discursul narativ. Sigur, acest lucru nu este condamnabil, dar, cind textul se dilueaza neinteresant pina la a nu duce nicaieri, te poti intreba daca nu cumva prozatorul isi bate joc de tine: „sa scriu deci… si daca iti place ceva sa-ti placa mai mult de zece minute… sa-ti placa pe veci… cam asta ar fi scopul… acolo trebuie sa ajungi… sa-i faci sa le placa pe veci… inconstient… vag inconstient… in rezonanta… transa… superconstiinta [...] ce sa scriu?… metaforele… alegoriile… si vocile?…“ (p. 90).

Autoreferintele textuale penibile se continua aproape firesc si in urmatoarea proza, Reflexe incerte in singele domnului Z: „oricit de frivol isi permite sa fie, intentiile lui sale scriitoruluit sint dintre cele mai serioase, mai misterioase, pentru ca… dar cum altfel… comite un act grav… el face cultura“ (p. 110). Si textul continua pe aceleasi obositoare coordonate. Poate ca, pina la sfirsit, scriitorul reuseste sa comunice ceva, dar, omeneste vorbind, ultimele 20 de pagini nu le-am mai putut citi.
Si ca si cum toate acestea n-ar fi fost de-ajuns, Adrian Buz lasa uneori impresia ca efectiv nu stie sa scrie. Neingrijit stilistic, redundant prin repetitii seci pe care, probabil, autorul le considera virtuozitati stilistice, Ultimul capitol ne ofera proze de genul: „Gindise atita vreme ca fericire este aceea in care nu simti fericirea dar nici nefericirea, este atunci cind nu ai obsesia fericirii ori a nefericirii. Gindise ca esti fericit atunci cind nu te gindesti ca esti fericit ori nefericit“.