OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Despre discreţie şi delicateţe

Portretul făcut lui Mircea Carp în dosarele Securităţii nu diferă prea mult de cel schiţat de Adrian Marino în Jurnalele sale de călătorie, care vorbesc în permanenţă despre întîlnirile şi prietenia dintre cei doi: „Om integru, de o inteligenţă rece, lucidă, pătrunzătoare, descendent al unei ilustre familii moldoveneşti, prietenul meu are toate nostalgiile, rigorile şi trăsăturile de caracter pe care le admir la toţi românii de bună calitate şi pe care le-aş dori mereu şi pretutindeni cultivate. Dintre toate «relaţiile» mele externe – ca să folosesc limbajul actual, de-a dreptul parodic în această împrejurare – ea este cea mai luminoasă şi mai dezinteresată, oricît am aprecia sau nu, în mod identic sau diferit, unele situaţii, evenimente, idei sau oameni. Discreţia şi delicateţea cu care evită punctele spinoase aparţin respectului amical şi unei bune educaţii. Intuiesc ceea ce eu reprezint în acelaşi timp pentru el: un fragment şi o personificare vie a propriei copilării şi adolescenţe. Un reprezentant al locurilor natale, regăsirea unui trecut afectiv cu prelungiri într-un viitor plin de neguri, dar şi de speranţe“ (Adrian Marino, Evadări în lumea liberă, Iaşi, Institutul European, 1993, pp. 42-43)

Adrian Marino şi Mircea Carp se cunoscuseră de mici la Botoşani şi fuseseră pentru o scurtă perioadă de timp colegi la Iaşi, la Liceul Militar. Se reîntîlniseră, din întîmplare, în 1948, în faţa Universităţii din Bucureşti, cu puţin timp înainte ca Mircea Carp, indezirabil politic, dat afară din armată, să ia drumul exilului. După o încercare eşuată de a se revedea în America (Adrian Marino nu primeşte din motive politice viza), se reîntîlnesc peste cîteva decenii la Cluj, în camera de studiu a lui Adrian Marino. După 21 de ani departe de ţară, Mircea Carp se reîntoarce cu ocazia vizitei preşedintelui Richard Nixon în România (1969), în calitate de corespondent special al Vocii Americii. Mircea Carp profită de această situaţie pentru a poposi la Cluj, cu dorinţa declarată de a-şi revedea vechiul camarad. Venirea lui Mircea Carp în apartamentul de pe strada Rakoczi (a fost urmărit de Securitate la intrarea şi la ieşirea din bloc) dezvăluie admiraţia plină de dragoste pe care o are faţă de Adrian Marino şi faţă de Lidia Bote, soţia lui (despre întîlnirea de la Cluj, din 1969, Mircea Carp a scris un articol publicat în Dacia literară, în 2005). Extrem de formală, datorită prezenţei Securităţii, conversaţia se învîrte în jurul proiectelor literare ale lui Adrian Marino, vieţii Lidiei Bote sau a Gabrielei Carp. Nimic despre politică. Sau despre experienţa exilului, a detenţiei şi a deportării. Aceste aspecte ale vieţii lor private vor fi împărtăşite dincolo de Cortina de Fier, cînd cei doi prieteni se reîntîlnesc pe tărîmul lumii libere, unde îşi permit să fie din nou ei înşişi.

Corespondenţa

Adrian Marino, devenit între timp un critic de talie internaţională, liber să călătorească în străinătate pentru stadii de documentare la diverse biblioteci europene, îi trimite prietenului său o scrisoare în care îşi anunţă proiectata vizită la München. Moment decisiv pentru resuscitarea prieteniei dintre cei doi. O relaţie care s-a păstrat constantă în timp, anihilînd depărtarea. Sfidînd nu doar cenzura Cortinei de Fier, ci şi riscurile pe care le implica o relaţie epistolară Est-Vest, Adrian Marino şi Mircea Carp încep o corespondenţă impresionantă prin consecvenţă, continuitate şi substanţă. Sute de scrisori, redactate la intervale mai scurte sau mai lungi de timp, stau mărturie pentru o prietenie care impune respect. O prietenie lungă, refăcută în 1969, cînd Mircea Carp vine la Cluj să-şi revadă fostul prieten, neîntreruptă (pînă la moartea lui Marino, în 2005) de nimic. Corespondenţa arată că Adrian Marino şi Mircea Carp aveau aceeaşi mentalitate, aceeaşi dragoste pentru dreptate, adevăr şi frumos, aceleaşi preocupări pentru destinul istoric al României, ace-leaşi „lupte“ aparent inutile, precum şi dezgustul sentimentului că totul este inutil.

Corespondenţa Carp-Marino (pe care am parcurs-o la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj, dar de care nici un cercetător nu s-a ocupat să o transcrie într-un volum) vorbeşte despre realităţi ale epocii, constituind un fond documentar fascinant al unei perioade extrem de controversate. Depăşind limitele oricărei subiectivităţii a evocării, corespondenţa Marino-Carp întregeşte imaginea prieteniei celor doi, completîndu-i şi celelalte ipostaze care au fost deseori omise. Din această corespondenţă, aflăm şi faptul că între cei doi exista o strînsă colaborare, Adrian Marino implicîndu-se nu numai în discuţii amicale legate de situaţia din România, ci chiar în a-i trimite lui Mircea Carp materiale, pe care acesta le prezenta la Europa Liberă sub pseudonim sau sub responsabilitatea propriului său nume.

Anul 1981: emisiuni în colaborare

Acest lucru nu putea scăpa vigilentelor organe ale Securităţii, care constatau în Nota nr. 1 100/ 0046811 din 10 februarie 1981, file 194-195, următoarele: „În ultima perioadă, postul de Radio «Europa Liberă» şi-a intensificat atacurile împotriva politicii culturale a partidului şi statului nostru, iniţiind un ciclu de emisiuni prezentate de Mircea Carp sub pseudonimul Mihai Şoimu, în care se fac referiri şi la unele aspecte concrete ale vieţii cultural-artistice din R.S. România. Se deţin date că în realizarea emisiunilor respective s-ar folosi informaţii furnizate de criticul literar Adrian Marino din Cluj-Napoca, aflat temporar în R.F. Germania, acesta locuind anumite perioade la Mircea Carp, împreună cu care a petrecut şi sărbătoarile de iarnă de la sfîrşitul anului 1980. Aceeaşi ipoteză a fost emisă şi de o persoană din cadrul Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, bazată pe următoarele argumente:

2. Similitudinea acestor concepţii a fost sesizată şi de criticul Valeriu Rîpeanu – directorul editurii M. Eminescu, care a opinat că sursa aspectelor prezentate în emisiunea difuzată la postul de radio Europa Liberă ar putea fi Adrian Marino (...)“.

Mircea Carp era, aşadar, sprijinit de Adrian Marino în realizarea unor emisiuni la Europa Liberă. Colaborarea celor doi, la München, înseamnă pentru Adrian Marino, înainte de orice, o reîntoarcere la normalitate. Se comporta ca un om liber şi putea să scrie împotriva regimului. E adevărat că folosea pseudonime, dar Securitatea şi-a dat imediat seama de relaţia celor doi, care avea o expresie radiofonică în emisiunile de la Europa Liberă.

Adrian Marino reprezintă pentru Mircea Carp un punct de reper cu rădăcini ancorate în copilărie şi în sistemul de valori în care a fost educat să creadă pînă la sacrificiu. Un prieten de idei. Un intelectual cu principii de viaţă şi credinţe asemănătoare, alături de care îşi permite să anticipeze un viitor. Mai tragic sau mai luminos, în funcţie de realităţile pe care le comentează cu obiectivitate în cadrul amicalelor lor convorbiri.

Sentimentele sînt reciproce, Mircea Carp notînd la rîndul său: „Pentru mine, schimbul de scrisori, dar mai ales întîlnirile anuale (sau bianuale) fac parte dintr-un ritual extrem de important. Prin tine înţeleg foarte bine ce se întîmplă în ţară, ce se întîmplă cu viaţa şi activitatea ta (extraordinar de laborioasă şi folositoare). Sper că şi prin mine înţelegi mai bine ce se întîmplă «aici», mai ales ce gîndesc eu, deci ce se gîndeşte «aici»“ ( Fond Carp 82: Corespondenţă 1999, scrisoare Mircea Carp, München, 4 februarie 1999)

Suspiciunea Securităţii şi „abandonarea“ lui Marino

Relaţia specială existentă între cei doi a trezit suspiciuni în rîndul organelor de Securitate, care încep să pună la îndoială onestitatea informaţiilor furnizate de către Adrian Marino. Filele 295-297 cuprind un raport cu propuneri privind sursa „Bratosin“ – nr. FI/ 00425I3/08.12.1983: „În perioada 1980–1983 a efectuat multe deplasări în străinătate, pe linia Uniunii Scriitorilor, la înapoiere furnizînd oral (nu a scris niciodată de cînd este informator) date şi informaţii cu privire la unii angajaţi ai Europei Libere şi la unii intelectuali români stabiliţi în Occident. Raportez că după ce l-am luat în legătură am constatat la sursă o accentuată preocupare pentru studiu, inclusiv în biblioteci străine, dorinţa de a finaliza elaborarea unor lucrări de sinteză din domeniul istoriei şi culturii literare. Totodată, am constatat rezerve serioase cu privire la politica culturală a statului nostru atît pe plan intern, cît şi, mai ales, extern, rezerve şi nemulţumiri care s-au accentuat în urma unor măsuri adoptate după Consfătuirea de la Mangalia din august 1983. Din unele afirmaţii ale sale, am dedus că astfel de manifestări îl caracterizează de mai mult timp. În perioada septembrie-noiembrie 1983, a efectuat o călătorie de studii la München – R.F. Germania. I-am făcut un instructaj general, cu accentul pe aspectele CI, prudenţa fiind determinată de atitudinea sa. La înapoiere, a furnizat multe date privind Europa Liberă exploatate în multe acţiuni care s-au verificat ulterior. Am constatat însă la el ezitări şi rezerve în a vorbi detaliat despre unele aspecte operative, inclusiv de a da relaţii cu privire la legaturile sale cu Carp Mircea, angajat al postului, cu care a fost coleg de liceu. Edificator este şi faptul că din sursa S noi am cunoscut că Mircea Carp i-a aranjat problema locuinţei în München, dar el, Bratosin, a ezitat să ne spună acest lucru, cu toate că i s-au pus întrebări. Din multele semnalări ale organelor interne din anii 1981-1982, rezultă suspiciuni în sensul că este posibil ca în discuţiile cu unii angajaţi ai postului să fi făcut referire la multe aspecte pe care, ulterior, aceştia le-au folosit în emisiuni. Dată fiind atitudinea lui Bratosin propun:

– Abandonarea sa în calitate de informator şi clasarea dosarului […];

– Trimiterea la I.S. Cluj a dosarului său personal, preluat de la unitatea respectivă, împreună cu o succintă caracterizare a sa şi indicaţii de a fi verificat;

– Menţinerea lui în contact numai ca relaţie pentru influenţare pozitivă, exploatare asupra unor aspecte ce ar putea prezenta interes“.

Răsfrîntă în oglinzile Dosarului SIE nr. 42513, în corespondenţa privată Mircea Carp – Adrian Marino şi în notaţiile diaristice, relaţia Marino – Carp devine extrem de interesantă în încercarea de a clarifica cît mai multe aspecte legate de „colaborarea“ lui Adrian Marino. Dacă în articolele publicate în Evenimentul zilei Adrian Marino era prezentat ca un oportunist care trăda, fără nici un fel de scrupule, pe unul dintre prietenii săi de-o viaţă, materialele pe care le-am prezentat mai sus introduc şi alte chei de interpretare. Coroborate cu interviul publicat de  Neculai Constantin Munteanu (o altă personalitate marcantă a intelectualilor pe care Adrian Marino îi frecventa în cercurile Europei Libere) în Observator Cultural (nr. 525, 20 mai 2010), aceste faţete ale prieteniei Carp – Marino ne prezintă un Adrian Marino care, departe de a fi un informator zelos al Securităţii, se transformă treptat într-un colaborator cam „incomod“ pentru această instituţie, care îl va trece degrabă în rezervă. Nu numai că oferă informaţii strict formale, care să nu îi producă rău lui Mircea Carp, ci mai degrabă îi construieşte o imagine favorabilă în ochii oficialităţilor române, în vederea tatonării unei proiectate vizite în România.

Proiecte comune şi o carte despre Vocea Americii

Aceste informaţii sînt transpuse în Jurnale şi în relaţia lor epistolară, semn evident că „duplicitatea“ lui Adrian Marino nu era una tăinuită. Mai mult, proiectele comune şi desele intervenţii „incognito“ la microfonul Europei Libere ne determină să credem că Adrian Marino şi Mircea Carp se situau pe aceleaşi poziţii. Se poate ca informaţiile pe care Adrian Marino le aducea în ţară după fiecare vizită la München să fie exact acele informaţii pe care cei din cercurile Europei Libere aveau interesul să le facă să circule în România. Poate că o luare de poziţie – asemănătoare celei realizate de către Neculai Constantin Munteanu – şi din partea dlui Mircea Carp ar clarifica multe din ipotezele dezbătute pînă acum în presă.

În 1996, în aprilie, Adrian Marino îi va propune lui Mircea Carp editarea unui volum de mărturii, cu notaţii din călătoriile sale de serviciu în România comunistă şi de la alte materiale interesante, realizate pe vremea cînd lucra la Vocea Americii. Pe lîngă sugestii referitoare la titlu şi recomandări de scriitură, criticul român îi vorbeşte prietenului său de necesitatea unei astfel de cărţi în peisajul publicistic românesc postdecembrist: „O carte foarte subiectivă şi foarte personală. Căci tu priveşti realităţile «noastre» cu alţi «ochi» şi cu alte «idei»: poate poţi pune în ordine însemnări, începînd din 1989 încoace. Ar fi o mărturie documentară deloc neglijabilă“. (Fond Carp 78 B.C.U. Cluj-Napoca. Corespondenţă 1998-1999, scrisoare Adrian Marino, 8 decembrie 1998).

Cît de convingător a fost Adrian Marino ne dăm seama din conţinutul cărţii respective, apărute la Editura Polirom în 1997, sub titlul Vocea Americii în România (1968-1978), cu prefaţa lui Adrian Marino. Toate acestea constituie texte „alternative“ arhivelor CNSAS, texte de o importanţă inestimabilă în reconstituirea adevărului istoric, deoarece doar o pluralitate a surselor de informare poate atrage după sine o oarecare obiectivitate.