Nr. 741 din 26.09.2014

On-line - actualitate
Avanpremieră
Portret
Focus
Editorial
Eveniment
Polemici
Opinii
Informaţii
Politic
Literatură
Supliment
Istorie literară
Eseu
Memorialistică
Interviu
Arte
Rubrici
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2004   |   Decembrie   |   Numarul 250   |   Adrian Marino si „complexele“ criticii literare romanesti

Adrian Marino si „complexele“ criticii literare romanesti

(Introducere in critica literara, la o noua lectura)

Autor: Oana FOTACHE | Categoria: | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Recitind lucrarile lui Adrian Marino, cu intentia de a releva elementele unei teorii a criticii literare, am intimpinat dificultatile unei asemenea teme. Nu pentru ca ea n-ar fi posibila – exista o preocupare constanta a teoreticianului in acest sens –, ci datorita caracterului complicat, problematic al relatiilor lui Marino cu domeniul criticii. Cum se stie, s-a afirmat in lumea literara ca „recenzent frenetic“ (M. Iorgulescu) in anii ’40, cind publica la Revista Fundatiilor Regale, Lumea sau Natiunea, in orbita lui G. Calinescu, al carui asistent a fost. De critica in maniera calinesciana se va delimita insa destul de repede si de ferm, mai intii prin articolul Destinul criticului tinar (1945), ulterior prin intregul sau proiect intelectual.

Ca si in cazul despartirii lui T. Vianu de cronica literara, va simti curind nevoia unui drum propriu, orientindu-se catre „stiinta“, mod de abordare a literaturii respins teoretic de Calinescu. Totusi, multi critici au continuat, in anii ’60, sa-l eticheteze drept „calinescian“ de prima generatie; argumentele se refereau la fidelitatea ideologica aratata maestrului prin cele doua studii despre viata si opera lui Al. Macedonski (publicate in 1966, respectiv 1967), construite in maniera similara celor dedicate de Calinescu lui Eminescu si, mai tirziu, lui Grigore Alexandrescu. Afirmindu-si pretuirea pentru profesorul sau, Marino isi va preciza pozitia in Prezente romanesti si realitati europene (1978): „A fost dreptul meu sa evoluez altfel, sa reflectez cu alte mijloace asupra criticii si literaturii etc. A nu vedea deosebirea flagranta de metoda, orientare, orizont spiritual s…t intre toate lucrarile mele ulterioare si cele doua carti «de tinerete», mi se pare un act de miopie critica...“.

Delimitarea exista, deci. Metoda si stilul de cercetare se situau inca, in lucrarile consacrate lui Macedonski, la granita dintre critica si istoria literara traditionala. Intelegerea rostului unei biografii literare si chiar alegerea genului ca atare se faceau acolo dupa tiparul calinescian, pastrind intentia evocarii in sens moral si programul unui circuit constant intre documente si interpretari. Cu toate acestea, exista deja semnale ale celui „de-al doilea Marino“: ambitia autorului e de a construi un „sistem monografic organic“ (v. Prefata la Viata lui Alexandru Macedonski), iar structura Operei..., perfect circulara, contine frecvente raportari ale faptului poetic la palierul estetic, ideologic si chiar politico-social.
Aceasta forma de a practica si intelege critica – o reusita in genul ei, trebuie spus – va evolua spre o problema de ordin teoretic ce trebuia clarificata, problema de care Marino s-a ocupat apoi la modul cel mai serios. Adica pornind de la conditiile de posibilitate ale criticii literare, de la ontologia actului critic. Teoria criticii face obiectul masivei Introduceri in critica literara (Editura Tineretului, 1968), „replica“ lui A. Marino la dezbaterile frecvente in mediile literare in anii ’65-’67.

Acestea se purtau in jurul citorva teme: natura stiintifica sau artistica a criticii, situatia mostenirii calinesciene, formele criticii si prestigiul lor (cronica/eseu/monografie etc.). Teme uluitor de inactuale, privite dinspre alte orizonturi literare, teme la nivelul anilor ’30 (schimbind ce e de schimbat). Neangajat in bataliile curente ale breslei, Marino cerceteaza fenomenul critic cu detasare si dintr-o perspectiva occidentala; sau, mai exact, a unui „divan“ occidentalo-oriental. Contemporani ai sai din generatii diferite, precum C. Regman sau Gh. Grigurcu, au privit cu suspiciune un teoretician care ignora, cind nu respinge vehement, practica uzuala a disciplinei (v. diatribele lui Marino la adresa formelor „ocazionale“, jurnalistice, lipsite de substrat teoretic, si pledoaria recurenta pentru monografii si sisteme). Fara sa faca in mod curent critica, Marino nu e insa mai putin un critic, in sensul maiorescian al inaugurarii de directii si crearii de instrumente de lucru indispensabile (e curios, in paranteza fie spus, ca Maiorescu nu reprezinta pentru el un reper apropiat de nivelul celui lovinescian).

Ce trebuie remarcat in Introducerea in critica literara este recursul permanent la traditia critica autohtona, ale carei intuitii valoroase le recupereaza, pe de o parte, si la cea europeana si nord-americana, pe de alta parte. Teoreticianul are constiinta unei legaturi de substanta, pe care incearca s-o intareasca, intre perspectivele romanesti asupra criticii si, fireste, literaturii si dezvoltarile teoretice internationale. (De pilda, intr-un alt text, dar in acelasi context, manifestul teoretic Pentru o noua critica: critica ideilor literare din Dictionarul de idei literare, vol. I, 1973, reluat in Critica ideilor literare, 1974, aminteste de programul enuntat de G. Genette privind obiectul istoriei literare, in Poetica si istorie, 1972, prin deplasarea accentului de la textul literar, la ideea literara. Si lanseaza in continuare un program pentru o „istorie critica, de sinteza, a constiintei estetice romanesti, o istorie a conceptului romanesc de literatura)“.

Apoi, demonstratia sa evolueaza intre apelul constant la traditia teoretica in ansamblul ei si referintele inconturnabile ale modernitatii: unul dintre obiectivele studiului este „sa gasesc antecedentii unor idei critice moderne, si sa «modernizez» idei traditionale“. De mai multe ori se subliniaza, cu satisfactie un pic malitioasa, relativitatea adjectivului din sintagma „noua critica“. Precursorii ei au fost, intre altii, Sainte-Beuve, Thibaudet, Lovinescu si Calinescu (problema structuralismului avant la lettre al lui Calinescu se va mai discuta). In multe privinte, de exemplu, in discutarea conceptului de deschidere a operei, R. Barthes sta alaturi de E. Faguet, I.A. Richards sau chiar... Malherbe, incit spectaculosul stilului teoretic barthesian se atenueaza simtitor. Atent la murmurul istoric, autorul tinde sa absolutizeze uneori contributia inaintasilor (la nivel de sugestii sau declaratii disparate), astfel ca evolutia reala a conceptului de critica nu se contureaza, in ciuda intentiilor, cu destula precizie. Insa valoarea de rezistenta a lucrarii se construieste pe alte coordonate.

Introducerea lui Marino nu e o simpla compilatie erudita de uz didactic, cum a fost uneori privita, ci o structura bine articulata, o sinteza a unui material enorm, realizata din unghi personal. Modelele recunoscute sint mari personalitati ale criticii secolului XX: E.R. Curtius, W. Wimsatt, C. Brooks si mai ales R. Wellek; din spatiul romanesc, T. Vianu. Marino are intr-adevar vocatia constructiei teoretice. Dupa parerea sa, aceasta e cea mai importanta calitate a unui critic; o va dezvolta in capitolul V al lucrarii, Analiza judecatii critice (sa semnalam ecoul la „inventarul“ calinescian din Tehnica criticii si a istoriei literare). Optiunile fundamentale sint exprimate clar: literatura e privita ca arta a limbajului, cu trimiteri la conceptiile unor Jakobson, Levin, Barthes; opera este tratata din punct de vedere structural, cu grija de a evita unele dintre exagerarile structuralismului. Ar merita sa fie consacrata o analiza separata relatiei dintre acest model al operei (influentat de fenomenologia lui Ingarden, Wellek si Warren) si cel propus de Vianu in Tezele unei filozofii a operei, care fusesera publicate, postum, la acea data.
Teoria criticii, din perspectiva lui Marino, continua logic cu analiza obiectivelor criticii, preluate din istoria disciplinei si sistematizate.

Unele dintre acestea revin, cu denumiri usor modificate, in capitolele dedicate Metodei si antimetodei si Functiilor criticii; autorul e constient de imprecizia terminologica si argumenteaza ca e dificil, in acest domeniu, sa separi parcursul de scop, metoda de sensul ei. Sint studiate apoi componentele judecatii critice (cap. V) si conceptul de metoda (cap. VI). Se cer lamurite citeva lucruri in legatura cu acest din urma subiect. S-a vorbit mult despre obsesia sau „frenezia“ metodologica a lui Marino, intelegindu-se prin asta asimilarea, concretizata in referinte numeroase, a diverselor sisteme critice. In volumele de „critica a criticii“, Marino e de regula citat (daca nu chiar „expediat“ de unii autori) la rubrica „teoria criticii“, alaturi de Ion Vlad, Al. Calinescu, Livius Ciocarlie s.a. Mi se pare insa dificila izolarea si descrierea unei metode, dintre cele consacrate, in cazul sau. Chiar daca rasfoim in graba oricare dintre cartile sale (Introducere in critica literara, Critica ideilor literare sau Hermeneutica ideii de literatura), se observa ca optiunea pentru o metoda, o directie anume in cercetarea critica e incompatibila cu structura de carturar a autorului.

O spune si el limpede, si usor paradoxal, in Introducere...: „in critica nu exista metoda, ci numai metode, regimul sau specific fiind acela al anti-metodei“. S-a tinut la distanta atit de formulele impresioniste, cit si de (neo)pozitivismele de orice fel. Aceasta nu exclude simpatia pentru reprezentantii unora sau altora dintre aceste orientari, nu intrucit le reprezinta, ci pentru ca stiu sa individualizeze, sa personalizeze sistemul, abstract prin definitie. Privindu-i intregul parcurs, metoda lui Marino pare sa fie aproape de acceptia etimologica a termenului, de „drum spre adevar“. O buna aproximare a fost oferita de Al. Calinescu in Perspective critice (1978): e vorba de imbinarea sincroniei cu diacronia, a perspectivei sintetice cu cea analitica; mai degraba decit de metoda, comentatorul sau vorbeste despre modelare, adica inscrierea operelor individuale in modelul teoretic al operelor de acelasi tip, intr-o anume paradigma literara sau critica, pentru ca si operele criticii sint supuse acelorasi operatii.

O alta dimensiune importanta a conceptiei lui Marino despre rosturile criticii literare tine de notiunea „criticii complete“. Aici, teoreticianul se situeaza pe linia lui Ibraileanu, in rest fiind partizanul asa-numitei directii estetice Maiorescu-Lovinescu. Asa se explica, in parte, atitudinea sa fata de specia cronicii literare, care i se pare insuficienta, unilaterala, fara simt istoric si fara vocatia sintezei. Conceptul de „critica totala“ sau „completa“, pe care il regaseste si la E. Simion si M. Calinescu, inseamna explorare a deschiderii operei, viziune a totalitatii ei. (Se urmareste in prealabil, bineinteles, genealogia problemei in spatiul romanesc.)
Cit priveste „functiile criticii“, care incheie volumul, acestea vizeaza personalitatea criticului si rasfringerile pragmatice ale actului critic in sfera literara si in cea sociala. Actiunea literara este centrata pe chestiunea valorilor (afirmate, aparate, ierarhizate etc.); celelalte obiective ale criticii nu sint reluate aici pentru a fi integrate intr-o perspectiva functionala.

Iar „actiunea sociala“ inseamna in principal informarea si educarea gustului public – ceea ce, de altfel, se realizeaza si prin actiunea literara, indirect. Sau poate ca ele nici n-ar trebui separate. Sub acest aspect cel putin, al accentuarii rolului cultural al criticii (oarecum marginalizat de „noua critica“), viziunea lui Marino se apropie de cea – recenta – a criticului britanic Terry Eagleton (v. The Function of Criticism, Verso Classics, 2000), fara ca marxismul sa joace aici vreun rol.
Cartea se incheie cu un indemn cu valoare profetica (am zice, daca ar fi vorba de altcineva): „Indarat spre literatura!“. Volumele urmatoare vor marca o depasire a problematicii criticii literare, nemultumita de propria conditie, cum sugereaza A. Marino, deopotriva spre teorie si spre literatura. Nu mai e nevoie, cred, sa schitez intregul sau program de cercetare in domeniul teoretico-literar, urmarit cu o consecventa rar intilnita, trecind prin Critica ideilor literare (1974), continuind cu Hermeneutica ideii de literatura (1987), apoi cu imensa Biografie a ideii de literatura (1991-2000), o Biblioteca Babel in felul ei, intru totul semnificanta insa, spre deosebire de cea borgesiana. De altfel, va detalia el insusi acest program, cu constiinta misiunii sale de inaugurare, in Prefata Biografiei....

Ar mai fi de notat, in incheiere, citeva lucruri referitoare la locul lui Marino in peisajul criticii romanesti. Fara sa aiba soarta lui M. Dragomirescu, a fost totusi marginalizat si s-a autoizolat in Romania; s-au facut ironii la adresa apetentei lui sistemice si a eruditiei ample. Nu sta insa in intentia mea sa propun aici o „aparare“ a lui Marino, mult mai bine realizata de opera sa, tradusa in franceza, italiana, engleza, maghiara, japoneza etc. Trimit doar la auto-situarea sa in context romanesc si international, fiind vorba de un autor preocupat mai mult decit altii de propria receptare, pe care intelege sa o gestioneze pe cit posibil. I-a recunoscut, cum am mai amintit, ca predecesori pe Dragomirescu si Vianu, la rindul lor naturi teoretice (de observat schimbarea de perspectiva: Marino nu se considera un „mostenitor“). A deplins – pina in 1991! – lunga „perioada de dominare a criticii publicistice, foiletonistice si literaturizante, intr-un context impresionist, adesea declarat antisistematic, antimetodologic si antierudit“ (v. Biografia..., I). In Critica ideilor literare se arata exasperat de „monotonia metodologica“ a criticilor romani, situatie de care „vinovata“ a fost influenta prestigioasa a lui Lovinescu si apoi Calinescu, personalitati de mare anvergura, nu si teoreticieni profesionisti ai criticii, in opinia sa. O exceptie postbelica ar fi „noua critica“ romaneasca (cercetarile de poetica si stilistica ale Cercului de la Bucuresti, lingvistica matematica practicata de Solomon Marcus, teoria textului etc., care se cuvin si ele recuperate azi).

Pentru Marino, esentiala e – a fost dintotdeauna – participarea noastra la dialogul international de idei si afirmarea astfel a valorii culturii romane. Motto-ul lui ar putea fi o formula des repetata: „fara complexe, inhibitii si adaptari mecanice“. A refuzat sa-si asume „complexele“ criticii romanesti (intre care calinescianismul prelungit prea mult) si s-a ocupat de problemele generale si universale ale literaturii, criticii si teoriei literare. A facut-o incercind sa-si estompeze propria subiectivitate (ambitia sa e de a scrie carti care se scriu de fapt singure), cu rare vehemente, cultivind un stil adecvat obiectului, poate nespectaculos si pedant pe spatii mici, dar „cit mai legat posibil, strins, concentrat, ritmic“ (Critica ideilor literare, Concluzii). De o rigoare intelectuala atit de necesara. Cred ca biografia intelectuala a lui Adrian Marino, biografie in care aventura critica ocupa un capitol important, isi cauta (si merita, fireste) un autor – asa cum Macedonski si l-a gasit pe al sau.

__________

(Oana Fotache este lector drd. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucuresti.)

 
 
 
Cele mai citite articole
O amintire cu Leonard Cohen
Magia „Luciei di Lammermoor“
Colegul meu şi Dumnezeu
TANDEM. Motet (musique baroque/ muzică barocă)
FILIT 2014: 1-5 octombrie
Cele mai comentate articole
O amintire cu Leonard Cohen
TANDEM. Motet (musique baroque/ muzică barocă)
Arca relei-credinţe
Colegul meu şi Dumnezeu
„Alegerea de stareţ“ produce victime colaterale
Cele mai recente comentarii
Sansa/nesansa
Securistii noi si vechi
exceptional spectacol
Cântul si acanthul
spune Creatorul....
 
Parteneri observator cultural
Aletheea