OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Deşi apărută de puţin timp, autobiografia lui Marino (Viaţa unui om singur, Editura Polirom, 2010) a suscitat reacţii dintre cele mai diverse: de la înţelegere şi compasiune la spaimă şi ură, de la admiraţie şi respect la desconsiderare şi dispreţ. Explicaţiile  acestei stări de fapt sînt de găsit în complexitatea personalităţii autorului, în lipsa de menajamente cu care a tratat anumite persoane, în singurătatea autorului, dar şi în prejudecăţile politice sau de altă natură ale exegeţilor. Dacă mai punem în retortă faptul că un ziar supus ordinelor securităţii a publicat aşa-zise dezvăluiri legate de colaborarea lui Marino cu odioasa poliţie politică comunistă, complexitatea contextului interpretativ al lucrării postume a lui Marino creşte exponenţial.

Instincte, umori sau resentimente

O privire lucidă asupra lucrării (incluzînd aici şi... literatura secundară, în acord cu cerinţele hermeneuticii), o privire lipsită de prejudecăţi politice ori de altă natură arată cum de la un capăt la altul al lucrării ni se prezintă drama umană a autorului Biografiei ideii de literatură. A fost judecat, condamnat la închisoare, a avut domiciliu obligatoriu, interdicţie de a scrie, a fost urmărit şi persecutat de Securitate, iar după Revoluţie a fost tot mai singur. Toate acestea, şi multe altele, l-au determinat să-şi scrie autobiografia în anul 1999, la vîrsta de 78 de ani (de fapt, a rescris-o complet, pe alte baze, pe cea anterioară, din 1993) cu accentele mutate pe singurătate, morală şi ideologie. Aşa se face că Marino se înscrie pe linia lui Merleau-Ponty cu privire la timp ca reţea de intenţionalităţi. Prezentul nu este un simplu acum, ce succede unui acum anterior. Trecutul nu are cum să se găsească dacă mergem înapoi pe linia acestor acum-uri, ci trecutul este chiar aici, este prezent cu noi în permanenţă. El s-a proiectat în mintea noastră, în sufletul nostru, astfel încît se deplasează în fiecare moment, pe măsură ce fiecare acum trece în trecut. În cuvintele lui Marino: „Se produce, în permanenţă, o interferenţă inevitabilă şi brutală de planuri. Prezentul se proiectează în trecut. Trecutul revine şi terorizează prezentul“.

Deşi se caracterizează drept raţionalist, pasionat de gîndirea critică şi de claritatea şi limpezimea explicaţiilor, Marino se lasă de foarte multe ori condus nu de raţiune, ci de instincte, umori sau resentimente. Viaţa literară autohtonă este respinsă datorită mizeriei morale, răutăţii, războaielor penibile şi confruntărilor dintre autori, toţi mînaţi de un orgoliu nemăsurat. Eugen Simion este considerat „carierist feroce, imbatabil, prototip de ambiţios parvenit, la prima generaţie de intelectuali“. Noica este făcut răspunzător de iraţionalismul şi misticismul vieţii culturale autohtone. Sufletul slav i se pare un amestec de „abjecţie şi puritate, de înger şi demon, de decădere şi elevaţie“. Şi exemplele pot continua.

Al doilea context, din capitolul concluziv, afirmă explicit un iraţionalism total al autorului: „Omul, o spun din nou cu toată tristeţea, este în esenţă o fiinţă iraţională. Din care cauză, el face numeroase erori. Aş merge pînă acolo încît aş defini întreaga istorie universală drept o istorie a iraţionalităţii umane... Adevărata filozofie a istoriei – dacă există într-adevăr una – este doar istoria egoismului, imbecilităţii şi crimelor umane“.

Deşi teoria liberalismului este greu de prins într-o caracterizare succintă, ne vom limita la cîteva elemente fundamentale: garantarea drepturilor individuale, egalitatea în drepturi, libertatea legilor pieţei. Probabil că cele trei principii ale lui Marino sînt singurele elemente liberale din întreaga sa reconstrucţie autobiografică: recunoaşterea şi respectarea riguroasă a drepturilor omului; disocierea radicală dintre stat şi naţiune (o serie de elemente din Proclamaţia de la Islaz oferă bune exemplificări); diminuarea intervenţiei statului (Marino ajunge la concluzia necesităţii unui stat minimal).

Oricine poate şi trebuie să fie criticat

Se pare însă că Marino respectă dreptul celorlalţi la opinie numai atunci cînd sînt de aceeaşi părere cu el. Cu alte cuvinte, îi înţelege şi le dă dreptate celor din propria tabără şi prietenilor (destul de puţini, de altfel). Probabil că aceasta este explicaţia pentru care în lucrare se spun cuvinte frumoase numai despre cîteva persoane. Imediat ce este criticat, autorul nostru se supără. Iată ce spune despre Livius Ciocîrlie: „traumatizat, mai bine spus speriat, de un studiu de mai mulţi ani la Bordeaux. Cu el am polemizat, demult, în Tribuna, atunci când m-a atacat pe tema eternului Roland Barthes, pentru el zeu intangibil. Îmi îngăduisem – oroare! – unele obiecţii. Eu, un obscur, neînsemnat, balcanic, dintr-o critică inexistentă! Autor de interminabile pseudojurnale, afectate, sclifosite, fals literaturizate. În plus, şi veninoase. Primind recent, din partea editorului (ca un gest de amabilitate), Trei într-o galeră, volum pe care doar l-am răsfoit, găsesc la un moment dat că eu scriu numai ... „fleacuri“. Cum se poate defini o astfel de inepţie, din partea unui personaj care pozează (şi chiar trece) la Timişoara, drept un adevărat «maestru», un «mentor»?“.

Aceste rînduri sînt cu atît mai greu de înţeles, cu cît vin de la cineva ce afirmă că oricine poate şi trebuie să fie criticat (vezi atitudinea sa faţă de Barthes). Oricît ar fi de mare, oricît ar fi de bun prieten cu noi, aderenţa la spiritul liberalismului cere să fie tratat egal şi din punctul de vedere al posibilităţii criticii.

În fine, al treilea pilon al reconstrucţiei autobiografice este ocupat de stoicism. (Să reţinem că morala stoică afirmă necesitatea armoniei cu natura şi a înţelegerii ordinii universale; stăpînirea pasiunilor; rolul fundamental jucat de raţiune pentru găsirea echilibrului moral într-o lume în care există anumite fapte exterioare nouă, care nu ne stau deci în putere, şi a căror realizare ar trebui să nu ne strice echilibrul interior.) Am selec-tat din numeroasele locuri cu privire la stoicism ca atitudine morală următoarele două contexte. La începutul capitolului 12, cel despre cărţile româneşti, Marino susţine că a ajuns la dezinteres faţă de propriile lucrări (chiar repudiere; în alt loc se afirmă că nu le mai iubeşte) deoarece el a investit multă muncă, dar i-a lipsit recunoaşterea. Această înstrăinare este explicată prin faptul că el nu a fost niciodată ceea ce în cultura română se numeşte critic literar. Fără să ştie, Marino face aici cel puţin două erori categoriale. În primul rînd, faptul că i-a lipsit recunoaşterea muncii este un fapt ce ţine nu de raţiunea sa, ci de atitudinea celorlalţi. Or, morala stoică susţine necesitatea echilibrului tocmai printr-o atitudine înţelegătoare cu privire la atitudinea răuvoitoare a celorlalţi. În al doilea rînd, faptul că el a fost etichetat drept critic literar (în condiţiile în care criticii sînt, după el, superficiali, imorali, îngîmfaţi etc.), ţine tot de un fapt exterior raţiunii lui. Chiar dacă el însuşi nu şi-a dat seama de asta decît foarte tîrziu, tot nu se justifică eroarea categorială cu privire la o atitudine stoică faţă de conflictul său interior dintre a fi critic literar şi a fi critic de idei.

G. Călinescu şi tulburarea echilibrului

Al doilea context este dat de „marele eşec“ reprezentat de relaţia cu George Călinescu. După Marino, aceasta a reprezentat un „dezastru moral“, „marele eşec al vieţii mele intelectuale, morale şi, ceea ce nu aş fi bănuit niciodată, al existenţei mele sociale“. Orice cititor, provocat de aceste dezvăluiri, de-a dreptul incendiare (ca să folosim o expresie publicistică la modă a măscăriciului ce se pregăteşte pentru alegerile prezidenţiale viitoare), citeşte cu mare interes capitolul 6, dar la sfîrşitul capitolului nu află nici un element despre natura acestui eşec. Se pare că, pentru Marino, eşecul nu a fost campania împotriva sa, nici apostrofările venite de la maestru, ci faptul că el (Marino) a realizat falsitatea, conformismul, histrionismul şi duplicitatea maestrului. Or, este evident că această trezire la realitate a lui Marino nu are nimic de-a face cu o atitudine stoică. Probabil că, pentru un stoic, păstrarea echilibrului ar fi însemnat recunoaşterea faptului că George Călinescu este un om de nimic, cu un caracter meschin etc. În nici un caz această trezire nu ar fi trebuit să strice echilibrul interior al celui care şi-a dat seama de caracterul urît al maestrului. Puterea stoică a raţiunii înseamnă tocmai păstrarea echilibrului în faţa acestui fapt zguduitor venit din afară.

Aceste elemente opuse raţionalismului, liberalismului şi stoicismului din existenţa lui Marino fac ca lucrarea să accentueze drama existenţială a autorului. Mai ales că ele vin în răspăr cu ceea ce se poate cunoaşte despre autor din studiile sale literare (sau, ulterior, ideologice). Posibilitatea acestei imagini finale (ultime) ce rezultă din opera lui Marino trebuie văzută în contextul posibilităţii faptului că autorul a putut să-şi privească viaţa retrospectiv şi să arunce asupra ei anumite seminţe aflate acum, în ultimii ani de viaţă, în stare germinală. Este foarte posibil ca, în unele cazuri, Marino să fi vrut să plătească poliţe; este plauzibil ca în altele să vrea să fie răutăcios. Este însă evident că în toate aceste situaţii el a lăsat să se vadă o latură a personalităţii sale care nu are nimic de-a face cu raţionalismul, liberalismul şi stoicismul.

Să fie această imagine, pe care noi am numit-o deformată, una adevărată? Să fie acest chip ivit în oglinda autobiografiei o reflexie reală sau este unul ce ţine de un, eventual, efect optic (să zicem, de o deformare a suprafeţei oglinzii)? Înclin să cred că la aceste întrebări, ca şi la multe altele, literatura secundară nu va întîrzia să ne aducă răspunsuri.