OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ca document, Viaţa unui om singur este, cum spune autorul ei, probabil prima „autobiografie culturală şi ideologică“ (cu excepţia, poate, a Memoriilor lui E. Lovinescu) din cultura noastră, care pune o oglindă crudă, tăioasă – deşi cu deformaţiile ei inevitabile –, în faţa mediilor culturale autohtone şi incită la o discuţie serioasă referitoare la starea criticii, teoriei şi ideologiei în România ultimilor 50-60 de ani: „Un examen riguros de conştiinţă al unui intelectual român, cu toate ideile, reveriile, iluziile, revoltele, decepţiile şi... prostiile sale. Mă interesează doar o evoluţie intelectuală şi ideologică, formaţia sa progresivă, adesea dificilă. Evocată cît mai autentic, introspectiv, esenţial şi semnificativ posibil“. De aceea, „«procesul» vieţii mele este [...] şi procesul culturii şi civilizaţiei române, între anii 1920 şi 2000, repere nu chiar convenţionale“ („Preambul“).

 

Pe de altă parte, ceea ce face din Adrian Marino un caz – aspect asupra căruia mă opresc în treacăt, pentru a ajunge la discuţia de idei, cea mai importantă în cazul volumului de faţă – este un complex de trăsături temperamentale şi de caracter care au condus la marginalitatea culturală şi la izolarea socială a intelectualului. Marino însuşi vorbeşte de „dualitatea sa fundamentală“, deşi sînt la mijloc, cred, mai multe aspecte duale: întîi de toate şi în mod flagrant, propensiunea sa – de teoretician al ideilor – către abstracţie, obiectivitate, generalitate, care vrea să reţină „rece“ numai esenţialul, eventual valoarea simbolică a experienţelor de viaţă personale, este adesea contrazisă de o sensibilitate exagerată, aproape ulcerată, cînd vine vorba de relaţiile sociale. Ca urmare a efuziunilor subiective şi a anecdoticii din versiunea iniţială, Adrian Marino a decis, de altfel, să-şi rescrie autobiografia, în 1999, ajungînd la forma pe care o citim acum, în ediţia de la Polirom. O versiune în care autorul face eforturi continue de a reduce la maxim nuanţele anecdotice şi sentimentale, de a nu cădea în literaturizare, estetizare sau eroizare, şi de a rămîne la nivelul autobiografiei ca document de epocă, de traversare a comunismului şi a mediilor culturale româneşti, atît cele mainstream, cît şi cele locale, provinciale. Echilibrul căutat are variaţiile lui, atît de omeneşti; în orice caz, tonul intransigent, tăios, lipsit de complezenţe – în raport nu numai cu ceilalţi, dar mai ales cu sine însuşi – este copleşitor.

 

Revenind la „dualitatea fundamentală“, ea constă, după propria definiţie, într-un „idealism abstract radical, dublat de realismul şi spiritul critic cel mai rece şi brutal“. Ambele îl izolează în plan social: cel dintîi îl proiectează într-o lume abstractă, a valorilor teoretice, cel de-al doilea îl „singularizează“ şi îl „ridiculizează“ prin exigenţele de „a fi precis, riguros, consecvent, [...] punctual“, ca şi prin gîndirea „fără inhibiţii, fără tact şi fără nici o prejudecată“. Marino este perfect conştient de rolul jucat de asemenea „defecte“ personale – la care se adaugă un orgoliu şi o superioritate gata oricînd să alunece pe panta susceptibilităţii şi a ulceraţiei – în marginalizarea socială şi culturală de care a suferit şi este primul care se judecă, cu luciditate, răceală şi fără menajamente. Rememorează adesea cu „silă“ şi dezgust întregi perioade din viaţă; scrie negru pe alb că nu s-a plăcut pe sine niciodată şi că este „un om fără amintiri frumoase“, lucruri care, dincolo de conotaţia psihologică (sau psihanalitică), arată marea suferinţă în plan social a autorului Dicţionarului de idei literare, un spirit însingurat, fără discipoli, fără ecouri intelectuale şi resimţind o acută lipsă de comunicare. O viaţă ce pare pusă exclusiv în slujba culturii – deşi Marino evacuează din text notaţiile care ar trăda afecţiunea patetică sau „sentimentalismul ieftin“ (notaţiile din acest plan se referă, ocazional, la L. sau la motanii săi; refuză, de cele mai multe ori, ataşamentele familiale, spune că nu are un „sentiment al familiei“)...

 

Ajungînd la discuţia de idei, trebuie spus, din capul locului, că Adrian Marino se consideră un „autor deviat“ de regimul comunist şi că adevărata sa vocaţie era aceea de ideolog şi de teoretician al ideilor social-politice: „Eu am fost deviat de regim spre teoria literaturii, spre critica ideilor literare şi a concepţiilor estetice, fiindcă nu puteam să fac critica ideilor ideologice, politice, sociale“. Ca teoretician literar, Marino ilustrează tipul gînditorului iluminist, raţionalist şi adept al marilor construcţii culturale, prin perseverenţă, acumulare, bibliografie exhaustivă, muncă de arhivă, sinteză riguroasă – tip rar la noi (în descendenţa paşoptiştilor), impresionant cu atît mai mult cu cît a făcut toate acestea de unul singur: „Toate adevărurile mele le-am descoperit singur“. Îşi recunoaşte ca spirite afine pe Mihail Dragomirescu şi pe Tudor Vianu şi – într-un capitol inconturnabil, „Marele eşec: G. Călinescu“ – respinge vehement orice filiaţie călinesciană (îi repugnă impresionismul critic, dar şi colaboraţionismul lui), deşi în tinereţe începuse prin a admira spiritul nonconformist şi construcţiile literare de anvergură ale acestuia din urmă.

 

Născut într-o familie ieşeană mic-burgheză, citadină, Marino îmbrăţişează nete opţiuni liberal-democratice şi este instinctiv împotriva oricărui totalitarism, fascist sau comunist: „(...) angajamentul meu politic a fost [...] de ordin pur ideologic. Democratic, liberal şi fundamental antitotalitar“. Arestat în 1948 ca „ideolog“ (cum este numit de anchetator) al unei „acţiuni de rezistenţă“ a unor „elemente... din fostul TUNŢ, Tineretul Universitar Naţional-Ţărănesc“, Marino va face opt ani de închisoare, la Jilava, Aiud, incluzînd şi deportarea în satul Lăteşti, din Bărăgan (perioada cea mai neagră pentru citadinul oripilat de ruralitatea primitivă a condiţiilor de trai din Lăteşti, satul construit de deportaţii din Banat, în anii ’50) – ani în care va intra în contact cu diverse categorii de deţinuţi politici, de ambele extreme, legionari şi comunişti. Printre puţinele portrete picante şi pitoreşti din carte – cele mai multe, aparţinînd confraţilor literari, sînt expeditive, în stil sec-brutal – se numără figurile unor deţinuţi notorii precum Nichifor Crainic („«Nichifor Crainic, este sau nu este Dumnezeu?». Şi i se plimba polonicul cu arpacaş pe la nas“) şi Mircea Vulcănescu („teatral şi hieratic“) – la Aiud. La Lăteşti, contrar majorităţii deportaţilor, care aveau „gospodării, grădini“, stă toată ziua în casă şi studiază; printre „celebrităţile“ locului, se numără Maria Antonescu, soţia Mareşalului, „care păstrase o oarecare morgă“, şi „dna Codreanu, soţia Căpitanului“, recăsătorită „dna Colonel Praporgescu“, „femeie de treabă“: „Dar că, într-o bună zi, voi deveni «clientul» soţiei Căpitanului, de la care voi cumpăra cu regularitate ouă, o astfel de situaţie era mai mult decît suprarealistă“. „Cel mai interesant şi celebru personaj din Lăteşti“ era însă Paul Goma... „«fotograful satului», profesiune din care, în parte, «trăia»“. De reţinut respingerea aşa-numitei „literaturi de închisoare“, artificială şi indecentă: Marino consideră experienţa carcerală incomunicabilă, aşa cum refuză orice „mistică a închisorii“ (pe Vulcănescu îl suspectează chiar de afectare) şi orice mistică în genere. Ceea ce îl surprinde, în închisoare, este lipsa totală de pregătire teoretico-ideologică a opozanţilor anticomunişti de pe poziţii democratice: o observaţie esenţială formulată de Marino este că lipsa de rezistenţă la comunism în România se datorează în bună parte lipsei, la noi, a conştiinţei civice şi a unei tradiţiei antitotalitare de tip liberal, care să motiveze şi ideologic, nu numai etic, opoziţia respectivă.

 

Un capitol important este cel referitor la „Relaţiile cu regimul“, în care criticul şi teoreticianul ideilor ia în discuţie, pornind de la propria opţiune, atitudinile intelectualilor în comunism. În „Jungla «vieţii literare»“, teoreticianul afirmase: „Rămîn mereu la convingerea profundă că ceea ce defineşte existenţa unui spirit liber, într-un regim represiv, totalitar, este şi rămîne, în esenţă, ambiguitatea. În sensul bun şi mai ales în sensul rău al cuvîntului“. Opţiunea lui Marino va fi una pragmatică, fără iluzii, acceptînd unele compromisuri, în numele creativităţii, al edificării unei ample opere literare: nu face parte din „opoziţie, rezistenţă, disidenţă“, ci practică o „reacţie alternativă“, o „independenţă activă“, dublate de o „radicală opoziţie interioară“. Neinteresat de carieră socială şi profesională, intelectualul Marino a fost un „liber profesionist integral“, fără carte de muncă şi serviciu în comunism, lucru care i-a permis să refuze participarea la formele „culturii oficiale“. Pentru intransigentul cărturar, comunismul înseamnă „corupţie generalizată“, iar „rezistenţa prin cultură“ – „alibiul suprem al pasivităţii ideologice“, deşi recunoaşte că „refugiul în estetic a constituit, totuşi, pentru mulţi, o soluţie“. Aşa cum tranşa în chestiunea literaturii concentraţionare, tot astfel respinge „eroizarea, exhibiţionismul rezistenţei“. De altfel, el spune, la un moment dat, un „adio“ şi literaturii beletristice...

 

Viaţa unui om singur este momentul bilanţului, al finalului de carieră – tonalitatea este, de regulă, tăioasă, dură, intransigentă, deşi autorul doreşte mereu judecata calmă şi obiectivă şi reducerea întregii anecdotici la ideea generală. Capitolul „Cîteva concluzii“ prilejuieşte o serie de portrete de intelectuali, unii dintre ei afini, care dovedesc că Marino n-a fost întru totul singur, deşi receptarea respectivă a fost una în afara sistemului dominant. Regretul şi frustrarea de-o viaţă a solitarului intelectual trebuie să ne dea cu adevărat de gîndit, fiindcă ele reflectă o carenţă reală, devenită „tradiţională“ în cultura română, (încă) iubitoare de foileton: „Nimeni nu apreciază, cel puţin deocamdată la noi, sinteza, construcţia în mai multe volume, enciclopedismul, erudiţia referinţelor internaţionale folosită în spirit independent şi critic. Am mai spus-o şi o repet: este un indiciu evident de cultură minoră, fragmentară, publicistică, actualistă şi mecanic-sincronică“. Cercetătorul literar a donat bibliotecii din Cluj fondul său bibliografic şi documentar, consistent şi organizat, cu încă un regret-semnal de alarmă: „poporul român nu are [...] acest gest reflex de supravieţuire istorico-memorialistică“.