Adrian Marino. O autobiografie spirituală

Autor: Antonio PATRAŞ | Categoria: | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Din motive lesne de înţeles, memoriile lui Adrian Marino erau parcă predestinate, înainte chiar de a fi scrise, să provoace scandal în lumea noastră culturală, care nu l-a simpatizat niciodată pe cărturarul acesta inclement, cu morgă de aristocrat şi mofturi europene, individualist ireductibil, cu o prea mare stimă de sine ca să fie acceptat în diverse grupuri de pe nişte poziţii de minimă compatibilitate, orgolios peste măsură, adesea donquijotesc, obişnuind să strîmbe din nas la confruntarea cu realităţile româneşti şi să critice aspru spiritul de improvizaţie, provincialismul, neseriozitatea, odioasele năravuri balcanice, mentalitatea tribală a falşilor „intelectuali“ de prin partea locului. Deşi nu întotdeauna îndreptăţită, atitudinea severă a gînditorului obsedat de sistem şi de filozofia lucrului bine făcut a dobîndit, peste timp, semnificaţia unui sumbru avertisment, şi se cuvine apreciată (azi încă mai mult decît altădată) drept formă de manifestare socială caracteristică unei morale practice de extracţie stoică menite a induce în spaţiul public, pe lîngă gustul ideilor generale, respectul pentru disciplină şi proiecte ambiţioase, pentru austeritate şi consecvenţă, în defavoarea opiniei larg răspîndite privind preeminenţa absolută a talentului (înnăscut, zice-se) în orice activitate spirituală.

Conştient că, fără aportul unui program susţinut de muncă şi al unei ideologii coerente, înzestrările „naturale“, oricît de remarcabile, sînt sortite să se risipească în van, asemenea biblicelor mărgăritare, Adrian Marino a respins obstinat confortabilele prejudecăţi ale contemporanilor, pentru a apăra, în schimb, cu toată convingerea, valabilitatea dezideratelor raţionalist-universaliste de sorginte iluministă – ceea ce l-a determinat să se raporteze, în calitatea sa de intelectual român şi european, deopotrivă, la tradiţia noastră liberal-paşoptistă, cultă, citadină, latinizantă, cu naivul avînt constructiv al înaintaşilor şi încrederea în progres, tradiţie pe care a resuscitat-o el însuşi la o anvergură pe măsura momentului istoric, dovedind astfel, aproape de unul singur, posibilitatea continuităţii între generaţii. „Momentul Marino“ rămîne, de aceea, cu totul excepţional în cultura română. Şi nu ar fi fost cu putinţă fără un sistematic, dificil efort al construcţiei de sine, vizînd modelarea unei personalităţi de savant autentic, deprins a-şi trăi viaţa asemenea unui sihastru, la masa de scris, în ritmul foilor înnegrite. Un spirit ales, fără biografie, dar cu o bibliografie imensă. Iar performanţa e şi mai demnă de admirat, avînd în vedere că omul nu era deloc lipsit de sensibilitate, ca să nu mai vorbim de idiosincraziile sale bine cunoscute. Dimpotrivă! Spaţiul public îl atrăgea ca un magnet, şi marele erudit a irosit destulă energie în polemici sterile, angajîndu-se la un moment dat chiar în lupta politică, nu fără speranţa că ar putea juca un rol însemnat în istoria ţării. Precum Kogălniceanu, de pildă.

N-a fost să fie. Oricum, nereuşita nu este numai rezultatul împrejurărilor ostile, ci şi al faptului că, din punct de vedere psihologic, exegetul lui Macedonski pare să fi avut numeroase afinităţi cu ex-centricul magistru de la Literatorul (complexul de superioritate, sentimentul frustrării şi al eşecului în plan social etc.), natura sa neconcesivă atrăgînd asupră-i ura înverşunată a tuturor, fie „boieri ai minţii“, fie „proletari intelectuali“.

Apoi, dacă va fi nutrit permanent sentimentul inadecvării, de vină a fost şi dorinţa singularizării orgolioase faţă de scena culturală românească (nu mai puţin faţă de aceea europeană). Prin urmare, era normal ca asemenea exemplar de elită să adere la principiile unei etici de tip protestant, o etică a datoriei şi a productivităţii, şi să-şi asume cu mîndrie rolul de „liber profesionist“, în război cu autorităţile şi cu lumea întreagă. Una peste alta, în pofida propriilor predispoziţii temperamentale (de individ sangvinar, ciclotimic), care-l obligau la o reacţie promptă, la rigoare chiar violentă, pătimaşă, autorul Dicţionarului de idei literare a tins mereu spre obiectivare şi spre o expresie abstract impersonală a eului, pe motiv că omul nu valorează nimic în sine, fără rodul concret, măsurabil al muncii sale. Aşa se explică şi caracterul de autobiografie spirituală pe care-l dobîndesc memoriile nedreptăţitului intelectual (apărute de curînd la Polirom şi avînd un titlu mai mult decît sugestiv: Viaţa unui om singur), rescrise la o a doua mînă (aflăm din prefaţă) exact cu intenţia eliminării amănuntelor de prisos – mai exact, de natură prea „subiectivă“, pamfletară sau anecdotică.

„Sînt un om fără amintiri frumoase“

Nu întîmplător, partea propriu-zis memorialistică a cărţii reţine doar episoadele referitoare, mai mult sau mai puţin direct, la formarea intelectuală a protagonistului, de la primele impresii legate de biblioteca din casa părintească la amintirile despre anii de şcoală, cu momentul apropierii de Călinescu, în postura tînărului asistent universitar, apoi fel de fel de lucruri urîte, despre infernul puşcăriilor comuniste şi relegarea deţinutului politic în Cîmpia Bărăganului, pentru ca ulterior obiectivul să se focalizeze asupra îndelungatului exil clujean, cu atmosfera apăsătoare de provincie şi de loc blestemat, dar şi cu voiajurile în străinătate şi afirmarea europeană, pînă la etapa postrevoluţionară, ce consfinţeşte ca o sumbră fatalitate perpetuarea sistemului nomenclaturist, la care se adaugă practicile subiacente, spre exasperarea cărturarului cu iluzii spulberate. Cine va căuta în carte confesiuni violente, detalii despre viaţa intimă a lui Adrian Marino, despre iubiri şi sentimente periculoase, va rămîne, nici nu-i de mirare, profund dezamăgit. În afară de suferinţa copilului privat de afecţiunea maternă şi de posibilitatea raportării la un veritabil model patern (mama era o cochetă, iar tatăl, un ins placid şi fără personalitate), memorialistul nu găseşte cu cale să consemneze alte amănunte de acest gen. Este surprinsă, totuşi, cu ochi foarte viu, atmosfera urbană din interbelic, îndeosebi cea a Iaşului cosmopolit şi elegant, cu hoteluri de lux, cofetării şi chioşcuri unde venea presă din toată lumea, în pagini evocatoare de indiscutabilă valoare literară, aş spune chiar emoţionante şi tulburătoare, de nu m-ar urmări ca o fantomă reproşul regretatului erudit.

Caracter inflexibil, lipsit de prieteni şi complet dezinteresat de farmecul feminin (cu tot arsenalul de „teme“ colaterale, la fel de „neserioase“), memorialistul îşi împarte rezervele modeste de afecţiune între L., tovarăşa de viaţă şi de suferinţă, şi cîţiva (puţini) intelectuali, de regulă din generaţiile mai noi. Detaliile picante de viaţă intimă sînt, repet, foarte rare, mai degrabă întîmplătoare, semn că autorul a refuzat să îngroaşe rîndurile pamfletarilor cu apetit pentru bîrfă şi „istorii secrete“, din care se recrutează, de regulă, talentele noastre cele mai reprezentative (de la Neculce la Arghezi sau Eugen Barbu, să zicem). Nici portretele nu sînt executate cu pastă groasă şi exces de umoare, în maniera grotesc caricaturală utilizată de majoritatea confraţilor, ci cu o economie maximă de mijloace, din cîteva linii ce fixează exclusiv profilul moral, fără neplăcute amănunte fizionomice. Nu are rost să exemplific procedeul. Au făcut-o şi o vor face cu prisosinţă numeroşi alţi recenzenţi, din motive diverse şi, mă tem, nu întotdeauna onorabile. Pentru că, oricum, chiar atunci cînd memorialistul este nedrept în chestiuni de amănunt (cu Noica şi şcoala de la Păltiniş, cu Steinhardt, Paleologu sau Cercul de la Sibiu), în principiu nu ai cum să nu-l aprobi – deoarece revolta sa vizează resurecţia individualismului şi a spiritului critic, atitudini obnubilate de mentalitea afectiv iraţională, misticoidă, gregară, înclinată să mitizeze figurile charismatice şi să transforme intelectualul într-o „vedetă“.

Marele eşec: Călinescu

Însă cea mai importantă mărturisire a solitarului cărturar e legată de „marele eşec“ care a jucat un rol decisiv în configurarea propriului destin, de scriitor „liber profesionist“, respins de „sistem“ şi de instituţii: e vorba despre întîlnirea cu Călinescu, admirat pentru opera excepţională şi, în aceeaşi măsură, dispreţuit pentru megalomania, laşitatea şi oportunismul lui monstruos. Din această pricină, autorul Istoriei literaturii române de la origini pînă în prezent devine, pentru Marino, antimodelul prin excelenţă, sancţionat cu orice prilej, tocmai datorită puterii sale nocive de fascinaţie. Or, în viziunea fostului asistent, inteligenţa nu trebuie să recurgă la strategiile seducţiei, la clenciul facil al vorbelor frumoase – din contră, respectul faţă de idee face necesară afirmarea ei viguroasă, virilă, fără dubioase întorsături de condei. În mod evident, întîlnirea cu „antimodelul“ călinescian a determinat cristalizarea personalităţii tînărului asistent într-o direcţie total opusă atît la nivel etic, cît şi ideologic. Formîndu-se, aşadar, într-un mediu ostil şi irespirabil (un capitol se intitulează chiar „Jungla «vieţii literare»“), în care pînă şi cei mai galonaţi intelectuali s-au dovedit detestabili din punct de vedere moral, Adrian Marino a preferat să-şi încarce memoria mai mult cu idei decît cu amintiri. De aici şi nota particulară a acestor „memorii“, de exerciţiu spiritual şi reflecţie austeră pe marginea deşertăciunilor vieţii.

Ca atare, a doua jumătate a cărţii dobîndeşte un accentuat aspect eseistic, autorul încercînd să desluşească, prin hăţişul de fapte şi evenimente din ultimii ani ai tranziţiei postceauşiste, cauzele profunde ale răului românesc, într-o analiză lucidă şi patetică, totodată, încheiată în nota tragică a neputinţei de a identifica soluţia justă. Iată un fragment edificator:

„Mentalitatea românească nu asimilează ideea de normă abstractă, generală, impersonală. Regulile şi principiile legaliste nu sînt luate în serios. Fiindcă, în primul rînd, ele nu sînt înţelese, nu sînt asimilate de un sistem mental şi social unde totul este şi rămîne personalizat şi rezolvat de la un capăt la altul prin aranjamente strict individuale. Odiosul regim comunist-ceauşist n-a făcut decît să continue, să agraveze, să exacerbeze şi să perfecţioneze toate defectele naţionale şi insuficienţele istoriei noastre agitate, trecute în revistă. O catastrofă de proporţii incalculabile. Dublată de o enormă eroare de apreciere din partea mea: poporul român s-a ceauşizat, s-a adaptat şi s-a regăsit în ceauşism. România adevărată s-a identificat şi s-a confundat cu regimul ceauşist (s.n.). A fost mai mult decît o decepţie şi o revoltă teribilă. A te regăsi în ceauşism, a-l asimila, a-l trăi şi practica în continuare mi se pare într-adevăr teribil (s.n.).“

Cu această constatare (într-adevăr, teribilă!) se şi sfîrşeşte, de altfel, exerciţiul de sinceritate al intelectualului care crezuse la un moment dat în şansa propriului popor. Din nenorocire, în loc să facă şcoală şi să devină un veritabil model pentru generaţiile mai tinere, Adrian Marino a rămas, pînă la capăt, un om singur, predicînd în pustiu. Ca un profet, aş zice. Căruia nu i-a fost frică de adevăr.