OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am scris eu însumi drastic despre fenomenul Păunescu, de care mă despart nu doar opţiuni ideologice. Mi-am recitit, după trista dispariţie a poetului, textele din În căutarea comunismului pierdut (2001) şi Explorări în comunismul românesc I (2004) şi, dincolo de unele erori factuale (nu Păunescu i-a luat primul interviu lui Eliade în presa românească poststalinistă, ci Marin Sorescu, înLuceafărul din 1968 etc.), ceea ce am a le reproşa e parţialitatea polemică. Pe atunci însă poetul era viu şi în putere, chiar „la putere“. Astăzi însă, cînd nu mai e printre noi, putem privi mai bine şi dinspre celălalt versant un fenomen ce va trebui reţinut nu doar de istoria literară şi culturală, ci de istoria epocii pur şi simplu. În fapt, Păunescu nu poate fi înţeles printr-o logică a lui sau/sau, ci printr-o logică a lui şi/şi.

Iată ce scrie pe blogul său tînărul un cristian: „I se datorează foarte multe, după cum i se pot imputa cu duiumul. Pentru mii şi mii, textele lui rămîn o emblemă. Pentru miile de artişti pe care i-a ajutat, recunoştinţa pare să nu fie suficientă. Pentru sutele de mii de aplaudaci, va rămîne un poet naţional. Da, naţional la nivel de masă, prin impactul deosebit pe care l-a declanşat şi întreţinut. Cum valoarea poeziei nu ţine de aplauze, de-abia acum i se poate stabili fără părtinire rolul în literatura română contemporană. Poet sclipitor la început, s-a diluat şi s-a folkizat excesiv prin tone de rime. Om al cetăţii, cu bune şi cu rele, Adrian Păunescu a făcut din ideea de scriitor un crez. Înainte de a fi ziarist, om politic, comentator sportiv şi cîte şi mai cîte, a fost un poet. Pe porţiuni, un poet important, de neomis. Strivit de statura omului, poetul s-a pierdut printre preocupările acestuia. Rămîne de descoperit“.

Poetul, textierul rock şi copywriterul Florin Dumitrescu, înDilema veche: „Adrian Păunescu este unul dintre cei mai citaţi şi mai pastişaţi autori români; şi unul dintre cei mai influenţi retori ai noştri, care a fecundat, cu grandilocvenţa şi patosul proprii, stilul multor condeieri români, mai mari sau mai mici. În zilele dezbinatului parastas naţional, am putut depista, chiar în discursul celor mai radicali stuchitori de catafalc, tropi şi construcţii logice moştenite de la radicalul lor antagonist. Deşi i s-a atribuit o implicare majoră în propaganda socialistă, Păunescu a influenţat indubitabil şi publicitatea capitalistă de mai apoi. Ca senator şi membru (pentru o vreme preşedinte) al Comisiei de Cultură, Adrian Păunescu şi-a legat numele de legiferarea – printre altele – a drepturilor de autor. O dată cu oficializarea legii copyrightului, la mijlocul anilor ’90, se curma năravul comunist (în sens primar) al „folosirii la liber de colantări din operele artistice“.

Şi, tot în Dilema veche, istoricul Adrian Cioroianu: „Cenaclul Flacăra rămîne un fenomen în sine, lung (1000 şi ceva de spectacole?), alambicat şi complex, iar cine-l expediază univoc sub sigla cultului personalităţii conducătorului cred că greşeşte. […] nu cred că Păunescu făcea ca Madonna sau Duran Duran să nu vină atunci în România. Păunescu a fost acuzat de multe, dar dacă o anume generaţie de români a avut cît de cît idee despre un anume mistreţ cu colţi de argint (din poemul altui scriitor!), atunci are şi ceva merite“.

Claude Karnoouh, într-un comentariu sagace din revista Cultura: „…niciodată resentimentul şi ura nu vor putea explica fenomenul socio-cultural care au fost Adrian Păunescu şi Cenaclul Flacăra… Ca în cazul tuturor fenomenelor sociale care au marcat societăţi, evenimentele trebuie judecate cu seriozitate, în amploarea lor fenomenologică./ Vreau să spun, în cîteva cuvinte, că geniul lui Păunescu şi al Cenaclului Flacăra rezidă în încercarea de a pune pe un drum comun România comunistă ceauşistă şi mişcarea rock-folk hippy născută în Statele-Unite. În fapt, Cenaclul Flacăra se plasa în aceeaşi dinamică culturală post-1968 în care intraseră toate ţările europene […]. Pentru a da un exemplu mai apropiat de România: mişcarea lui Păunescu era contemporană cu Tanz haz-ul maghiar (Centru al renaşterii dansului şi a muzicii populare, dar şi al creării folk-rockului maghiar), cu Sándor Csoóri în calitate de lider, un poet de valoare, dar, şi el, un poet naţionalist, încă mai radical după 1989…/ Criticile, cele mai multe dintre ele anacronice, aduse actorilor acelor vremuri uită că naţionalismul român, parţial antisovietic prin refuzul de a participa la invadarea Cehoslovaciei de trupele Pactului de la Varşovia, a fost susţinut o vreme, în anii ’70, de Statele Unite şi de Marea Britanie (conform teoriei verigii slabe) şi de Franţa gaullistă şi post-gaullistă, pînă la finele septenatului lui Valéry Giscard d’Estaing. Poziţiile retro-post sînt întotdeauna, de altfel, impregnate de acest moralism grotesc de operetă, căci numai în momentul în care un eveniment se prezintă în câmpul percepţiei ar trebui să suporte o critică politică; după ce s-a produs, nu facem decît să construim analize-interpretări a posteriori, iar asta se numeşte istorie“.

Nora Iuga, într-o intervenţie impresionantă de pe blogul lui un cristian: „L-am admirat pe Nicolae Manolescu pentru că şi atunci cînd Adrian devenise un jalnic bufon la curtea unui jalnic tiran nu i-a contestat niciodată talentul nativ de excepţie. Mi-e greu să vorbesc rău despre morţi. Cînd văd cu ce voluptate se dezgroapă cadavrele ce se descompun încet în dosarele Securităţii ca să le lapidăm şi amintirea nimic nu mi se pare mai inuman decît să lapidezi amintirea unui om cu care ai schimbat gînduri, emoţii, uneori doar pe simple presupuneri, doar pentru a-ţi lua revanşa. Adrian a scăpat măcar de blamul de a fi fost informator. Nimeni nu poate să nege că a fost un poet de curte. […] Adrian a lins mîna ca să i se dea voie să muşte, mai în joacă, mai în serios, dar a muşcat, în acei ani de umilinţă generalizată, mai mult decît ceilalţi, şi în poezii, şi în revista Flacăra pe care n-o mai găseai la chioşcuri după ora 7 dimineaţa. Oamenii îşi vedeau în acele foi şi în acel cenaclu mult hulit nevoile lor de revoltă confirmate. Acolo s-au afirmat artişti, s-au afirmat ziarişti. […] Dar Adrian a fost, în egală măsură, şi porcul care s-a îmbuibat cît a putut, fără nici un scrupul. […] Mă întreb şi eu, cu naivitate: ce s-o fi găsit pe stadioane după concertele Beatlles-ilor, ale lui Michael Jackson sau Elvis Presley? […] Mulţimile care făceau coadă la volumele lui iar la revoluţie au vrut să-l linşeze. Uitaseră de ce-l iubiseră înainte. Adrian a fost în esenţă un om bun, incapabil de răzbunare şi de aceea nu-l pot urî. Cîţi dintre parlamentarii noştri intelectuali şi artişti s-au luptat să treacă prin cele două camere ale Parlamentului indemnizaţia de merit pentru pensionarii uniunilor de creaţie? Sînt sigură că mulţi bătrîni s-au putut bucura de cîţiva ani de trai normal de care nu au avut parte o viaţă de om“.

Adrian Păunescu a fost un pasionat manipulator de iluzii, un naţionalist populist şi, de la un punct încolo, un stîlp al cultului personalităţii, dar nu o unealtă a represiunii, un stîlp al Gulag-ului sau un xenofob precum CV Tudor. Colonizator entuziast al sensibilităţii tinerilor, Cenaclul Flacăra poate fi privit şi ca un spaţiu de negociere între Putere şi mediile „rezistenţei prin cultură“, ca o variantă elitară a Festivalului „Cîntarea României“ şi ca principala supapă a regimului, resimţită la un moment dat ca periculoasă (închiderea ei s-a dovedit în perspectivă fatală). Da, anexionistul de valori autentice şi nonconformiste în beneficiul credibilizării „umanismului socialist“ a scris înFlacăra articole reprobabile la adresa „trădătorilor“ şi a Europei Libere.

Pe de altă parte, a devenit el însuşi victimă a imundelor denunţuri de presă ale lui Eugen Barbu şi ale aghiotanţilor săi. Înainte de a prelua Flacăra şi de a face din ea cea mai citită publicaţie românească a epocii, a avut, apoi, o activitate publicistică uneori sclipitoare laAmfiteatru, Gazeta literară şi Luceafărul, a provocat, în 1971, scrierea serialului Imposibila întoarcere al lui Marin Preda, a sprijinit apariţia filmului Reconstituirea al lui Lucian Pintilie şi reint(eg)rarea în circuit a unor „oameni vechi“ cu probleme la dosar. Cine-i reciteşte volumul de interviuri Sub semnul întrebării (1979) va găsi acolo nu doar „toată floarea cea vestită“ a literelor şi culturii româneşti postbelice, într-un dialog viu cu unul dintre cei mai buni intervievatori din presa noastră culturală dintotdeauna. S-a spus (eu însumi am scris-o!) că în Flacăra erau promovaţi tot felul de „vraci“, inventatori de tratamente naturiste – precum Valeriu Popa, Ion Mânzatu, Pavel Kozak ş.a. –, dar se uită că aceştia fuseseră reprimaţi de regim, implicaţi fiind în Meditaţia Transcendentală. Autorul Repetabilei poveri a fost un amplificator al iluziilor şi vanităţilor propriei generaţii literare poststaliniste, pe care le-a scos din nişa modernistă şi le-a promovat la nivel de masă, cu preţul vulgarizării sau al tributului propagandistic, dar lirismul lui – care ar merita atent rediscutat, sine ira et studio – a fost un balsam consolator atît în anii ’70-’80, pentru dezmoşteniţii dictaturii proletariatului, cît şi după 1989, pentru dezmoşteniţii tranziţiei postcomuniste. Accesînd toate pîrghiile media disponibile, el s-a impus atît ca „poet de curte“, cît şi ca papă al mişcării folk-rock din România, prin intermediul căreia a promovat nu numai culturile populare de elită, ci şi poezia de vîrf a vremii, mari poeţi contemporani fiind aduşi în carne şi oase pe scenă. În felul acesta, a reuşit nu numai să autohtonizeze în contul patriei socialiste – colonizînd, simbolic, o întreagă „hartă a eroismului naţional“ – spectacole de tip Woodstock-Hair, ci şi să traducă în realitate utopiile sincretiste ale lui Wagner şi ale avangardiştilor, trecute prin filtrul poeziei ruse de la Esenin la „furioşii“ Evtuşenko şi Vosenenski. Deosebit de eficientă, strategia sa a avut la bază mutarea cîştigătoare a lui Nicolae Ceauşescu din august 1968: preluarea de către regimul comunist a agendei opoziţiei naţionaliste, antisovietice şi liberalizante, pe linia unui paternalism „voievodal“ şi a unei mitologii unificator-pacificatoare, în care vulgata marxist-leninistă fuziona cu legitimismul ideologiei posteminesciene. „Şaman“, terapeut al durerilor naţiei, superstar şi „DJ“, Adrian Păunescu şi-a simţit întotdeauna publicul, ca un adevărat artist de agora, şi l-a ţinut, afectiv, aproape, furnizîndu-i o mitologie lirică, uneori rudimentară, dar „bazală“, o identitate, apartenenţă şi mîndrie, mixînd istoria cu sloganul şi ruga cu reportajul, manipularea cu divertismentul şi educaţia. E adevărat: un asemenea succes a avut un preţ.