David Lurie era profesor de literatură engleză la
Universitatea din Cape Town, unde ținea cursuri despre Wordsworth, Coleridge și
Byron. Totul este dat însă peste cap de ceea ce, în Africa de Sud, s-a numit –
și încă se mai numește – „era Mandela“. Universitatea se transformă, încetul cu
încetul, într-un simplu colegiu tehnic, iar David e și el silit să se adapteze
așa cum poate acestor schimbări și să renunțe la cursul său de poezie
romantică, în favoarea unuia considerat, în noile condiții, mult mai util: cel
de „abilități de comunicare“. Inutil să mai precizăm, un curs pe care el îl
privește ca pe o mare pierdere de vreme, dar la care nu renunță din simplul
motiv că îi aduce, totuși, suficienți bani pentru o viață liniștită. Astfel,
reușește să treacă mai ușor peste problemele legate de eșecul celor două
căsnicii ale sale, dar și peste acelea legate de atît de discutata criză a
vîrstei mijlocii. Numai că lucrurile încep să se precipite și să-și iasă din
matcă; pînă și în cercurile intelectuale din Cape Town-ul anilor ’90 – sau mai
ales aici! Astfel, David începe, spre marea sa surprindere, să fie respins de
prostituata pe care o frecventa și căreia, culmea, chiar pe atunci începuse
să-i facă diverse cadouri, simțind chiar o anumită afecțiune față de ea.
Cuprins de îndoieli de tot soiul, el ajunge, în acest context, să se facă
vinovat și de „hărțuirea sexuală“ a unei studente, fapt care îl va determina
să-și dea demisia, renunțînd definitiv la cariera universitară.
O viziune întunecată
Cititorul află toate aceste lucruri chiar din primele
pagini ale romanului Dezonoare (Disgrace, 1999) al lui J.M. Coetzee (laureatul
Premiului Nobel pentru Literatură din anul 2003), carte distinsă, de altfel, și
cu prestigiosul Booker Prize, după ce, în 1983, un alt roman al său, Viața și
vremurile lui Michael K, fusese încununat cu același premiu. Dezonoare e, în
multe din paginile sale, o carte sumbră, demonstrînd o viziune întunecată,
nelipsită, pe alocuri, de cinism; o carte în care autorul ne spune, în ultimă
instanță, un lucru pe care cu toții îl bănuim (sau, dacă nu, măcar l-am bănuit)
ori pe care chiar îl știam foarte bine: și anume că schimbarea unui regim
politic cu altul nu va fi niciodată în stare – ca fapt în sine – să înlăture
suferința umană și nedreptatea (nedreptățile) din lume. Singurul efect al unei
asemenea schimbări, pare a afirma Coetzee în paginile acestui roman, e doar să
„reorienteze“ aceste aspecte și, accidental sau nu, să aducă (să provoace?) o
serie de noi variante ale lor. Acest punct de vedere și perspectiva pesimistă
nu au cum să-i surprindă pe cititori, deoarece ele sînt prezente în proza
scriitorului de origine sud-africană încă din anii ’80, cînd apare nu doar
frecvent citatul roman Life and Times of Michael K, ci și Așteptîndu-i pe
barbari, carte care, printre altele, aduce în discuție și natura oarecum
„voyeurist(ic)ă“ a ficțiunii moderne sau postmoderne, cu toate că autorul a
afirmat în repetate rînduri că tipul de discurs literar pe care îl promovează
nu aparține „canonului“ postmodernismului. În orice caz, ideea cu adevărat
comună tuturor cărților de pînă acum ale lui Coetzee este aceea conform căreia
forțele politice și/sau sociale pătrund cu brutalitate în viețile oamenilor
obișnuiți, neputînd fi evitate în nici un chip, și aduc cu ele o serie de distrugeri
cu atît mai dureroase, cu cît par a fi determinate exclusiv de o instanță
impersonală. În acest context, trebuie să precizăm, totuși, că Dezonoare este
cea dintîi dintre cărțile autorului preocupată exclusiv de problemele Africii
de Sud în perioada postapartheid, iar tabloul pe care cititorul îl va avea în
față e unul lipsit de optimism, o adevărată frescă socială și umană de natură a
ne pune pe gînduri, indiferent de rasă sau naționalitate. În plus, și în acest
roman, ca de altfel și în In the Heart of the Country (1977), Coetzee folosește
– și reinterpretează – vechile convenții narative ale unei forme narative
frecvent practicate în Africa de Sud, și anume cea numită „plaasroman“ (sau
„farm novel“).
La fel ca și în Viața și vremurile lui Michael K, și în
Dezonoare protagonistul e redus pînă aproape de ultimele sale limite ca ființă
umană, pînă în clipa cînd reușește să descopere un soi de nouă măsură a
renașterii lui spirituale prin acceptarea (parțial forțată) a realității vieții
și morții într-un soi de nou „Waste Land“; unul sud-african, desigur. Dar
universitarului David Lurie, protagonistul din Disgrace, îi este dat să
(de)cadă mult mai mult și mai adînc decît Michael K, un simplu grădinar din
Cape Town. Iar extrema luciditate la care ajunge Lurie la sfîrșitul cărții se
datorează mai cu seamă faptului că, odată cu trecerea timpului, el învață să
accepte existența în lume a tot mai multor forme ale durerii. Ale durerii umane
sau ale celei a pămîntului sud-african în ansamblu. În fond, în mare măsură,
unul dintre punctele de noutate extremă pe care acest roman le aduce este
permanenta comparație între lumea oamenilor și cea a animalelor, cu toții
siliți (sortiți?) să trăiască pe același pămînt: un pămînt nici alb, nici
negru. Ideea aceasta reprezintă, în fond, însăși noțiunea de viață în noua
Africă de Sud, așa cum este ea înțeleasă de Coetzee în toate cărțile sale: o
țară unde „brutala tiranie“ a fost înlocuită de „brutala anarhie“. O țară în
ale cărei colțuri îndepărtate de marile orașe, cum e, de exemplu, ferma fiicei
lui David, Lucy, singura viață de care oamenii au parte e aceea pe care o
împart cu animalele, după cum Lucy însăși nu ezită să îi spună tatălui său, cel
căzut în dizgrație în cercurile intelectuale din Cape Town.
Dar, chiar dacă David Lurie e redus, cel puțin aparent,
aproape la o existență exclusiv senzorială, iar în cele din urmă se vede silit
să accepte slujbe dintre cele mai modeste, ceea ce îl sperie cel mai tare este
noul limbaj „decăzut“ pe care simte că e, de asemenea, silit să-l folosească.
Pentru că, dată fiind formația sa intelectuală, pentru Lurie, totul devine și o
problemă lingvistică. Mai grav e faptul că pînă și el, specialist în literatură
și în problemele de subtilitate ale limbii engleze, pare a nu mai fi în stare
să lupte în vreun fel cu acest fenomen îngrijorător, simțindu-se prizonier,
„asemenea unei muște în plasa unui păianjen neîndurător“. Desigur, scriitorul
abordează aici și atît de frecvent discutata „tiranie a discursului
terapeutic“, dar, pe de altă parte, nici discursul lui David, altădată
convingător, nu mai pare a fi foarte demn de încredere. Cu toate acestea, el
spune un lucru menit a-i pune pe gînduri pe cititorii romanului de față: și
anume că aventura cu Melanie, studenta, a reușit să-l transforme, chiar dacă, e
adevărat, doar pentru scurt timp, făcîndu-l să simtă că a devenit un slujitor
al lui Eros. Desigur, cel puțin o parte dintre cititori nu vor avea nici o
ezitare în a-l condamna pe David chiar și pentru această afirmație. Cu toate
astea, cazul lui nu e așa de ușor de judecat și cu atît mai puțin de clasat. În
fond, nu trebuie să uităm că este specialist în literatura romantică, un om a
cărui ambiție nerealizată e să scrie o operă inspirată din viața lui Byron în
Italia. Și oricît de puțină ar fi simpatia pe care e el capabil s-o stîrnească
în sufletele cititorilor, totuși, trebuie să recunoaștem că nu este total
lipsit de un țel în viață. Iar dacă a crezut că pasiunea sa pentru Melanie e
sinceră – sau dacă aceasta chiar a fost sinceră –, acea flacără pe care a
așteptat s-o întîlnească întreaga viață, atunci cum ar fi putut el să n-o
urmărească (chiar s-o hărțuiască pe cea care i-a provocat-o) atît de avid de
împlinire?
Tocmai de aceea, o parte a criticii a considerat acest
roman drept expresia unei călătorii metafizice de la tipul de dragoste
romantică, pe care David o cunoaște din cărți și despre care le vorbește
studenților săi, la o alta, mult mai dură, pe care el o va înțelege abia la
ferma lui Lucy. Iar în acest moment, se cuvine menționat și rolul pe care îl
are peisajul în proza lui Coetzee, mai cu seamă în acest roman, fiind atît un
factor distructiv, cît și unul plin de forțe (re)generatoare. Numai că, la
scurt timp după venirea lui la ferma lui Lucy, cei doi – tată și fiică – vor fi
victimele unui atac ce se dovedește a nu fi atît de întîmplător cum păruse la
prima vedere. În plus, relațiile lor cu Petrus, vecinul cel mai apropiat, devin
din ce în ce mai tensionate și mai ambigue. Iar David începe să lucreze alături
de Bev, cea care conduce spitalul veterinar din zonă, descoperind, cu oroare,
că ceea ce trebuie să facă nu e să ajute animalele să trăiască, ci mult mai
frecvent, să le ajute să moară.
O carte-mărturie
În momentul în care chiar fiica sa cade victimă
atacurilor violente ale unor necunoscuți – dintre care, cel puțin aparent, unul
este sub protecția lui Petrus –, David Lurie vrea cu disperare să se facă
dreptate. Dar pretutindeni se izbește doar de indiferența oamenilor (în cel mai
bun caz) sau de tăcerea acestora… Doar Lucy pare a fi înțeles pe de-a-ntregul
ceea ce David nu va fi niciodată capabil să accepte: că pentru a trăi acolo,
omul trebuie să se împace cu brutalitățile de tot felul și cu umilințele fără
de sfîrșit, dar, cu toate acestea, să aibă mereu puterea de a merge mai
departe. Iar dacă David reușește, către sfîrșitul romanului, să-și recîștige
măcar în parte demnitatea, acest lucru se întîmplă numai pentru că a fost în
stare, în prealabil, să renunțe la toate lucrurile în care crezuse vreodată, la
ideile lui privitoare la dreptate și la visul de a realiza opera despre viața
lui Byron. Totul se petrece ca și cum în subtextul acestei cărți s-ar găsi
înscrise celebrele versuri ale lui Konstantinos Kavafis: „Ce ne facem fără de
barbari?/ În ei văzusem o ieșire. Acuma ce ne facem?...“. Desigur, titlul
poemului, celebru și el, este Așteptîndu-i pe barbari. Poate că nu întîmplător,
unul dintre romanele lui Coetzee, publicat în 1980, este intitulat tocmai așa,
Waiting for the Barbarians. Niște barbari care, se pare, nu s-au mai lăsat
foarte mult așteptați. Dezonoare stă mărturie pentru această sumbră realitate a
Africii de Sud; și nu numai.
J.M. COETZEE
Dezonoare
Traducere de Felicia Mardale, București, Editura
Humanitas Fiction, 2011, 244 p.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters