OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mai mult de 60% din filme n-au depasit nivelul mediocru al unor productii de amatori (vezi, daca poti, Ananas Bananas din Armenia, In San Remo din Franta, „piinea italieneasca“ a lui Vincent Schiavelli sau un purcelus zburator suedez), iar citeva dintre ele (in special, din pacate pentru noi toti, cele romanesti) au fost sub orice critica. Dar iata ca juriile au compus un Palmares mai mult decit onorabil: bijuteria animata din Ungaria, Maestro de Geza M. Toth, (de-acum) clasicul unguresc Before Dawn de Balint Kenyeres, israelianul Dark Night si metafora australiana Green Bush ar fi campionii.

In caz ca intereseaza pe cineva, rateurile neaose ar fi Challenge Day de Napoleon Helmis, Dream Forest de Adrian Baluta, Andreea si tramvaiul de Alex Iordachescu si Dupa ce tatal a plecat de Lucian Alexandru Sora, iar cele mai flagrante dezastre se cheama Wrong Track (indeed!) de Andrei Negoita si Underground TV de Constantin Furtuna. „Regizorii“ par scoliti pe maidan, iar operatorii par a fi studiat indeaproape transmisiile din garsoniera OTV... Unde exact invata copiii astia sa faca film? Sint retoric, stiu. Din fericire (era sa scriu din pacate, dar nu e cazul) romanestile n-au fost in numar coplesitor de mare, asa ca doua antinevralgice mai tirziu eram ca nou. Dar (si acum explic si ce-i cu festivalul asta), desi nu prea mai seamana cu editiile de inceput, DaKINO conteaza pentru noi toti pur si simplu pentru ca exista. Sigur ca nu se prea poate pune in aceeasi fraza cu Anonimul din Delta (savuros/princiar) sau TIFF-ul clujean (singurul care iti ofera filme doar de dragul de a-ti oferi filme), dar tot DaKINO ramine, vrem nu vrem, cel mai vechi festival mioritic. Si uite ca se poate.

Sa lauzi insa un festival de scurtmetraje in primul rind pentru filmele prezentate in sectiunile paralele? Au fost, pe vremuri, La Vis, Clandestins, Tuvalu, Pretty Village, Pretty Flame si L’Appat; mai recent, pisicile lui Kusturica (la pachet cu No Smoking Live, unul dintre cele mai exuberante concerte petrecute la noi), Trenul lui Mihaileanu, Mireasa lui Tarantino sau amnezicul lui Kaurismaki – anul asta am avut Match Point, ultimul Woody Allen, bifat deja la Cannes si proiectat la Auditorium cu o luna inainte de premiera oficiala americana. Un Woody Allen „londonez“, un soi de Ripley cu singe rece executat cu o precizie demna de Chabrol in vremurile bune, in fine, o capodopera (inca) nestiuta. Dar... DaKINO inseamna in primul rind scurtmetraje (stiu, ma repet, dar aud ca-i mama cuiva) si, mai exact (si mai dureros), scurtmetraje romanesti. Asadar si prin urmare, daca asa evolueaza DaKINO, atunci eu unul ii doresc sa in-volueze. La naiba – in anii trecuti avea onoarea sa lanseze un Florin Iepan, un Titus Muntean sau un Gica Preda, daca ma intelegeti ce vreau sa spun. Si nu-i pasa nimanui (cetateni, alegatori, public) de (inerentele, banuiesc) probleme organizatorice, pentru ca avea ce vedea.
Capisci?

Epilog
Schimbarea nu va fi usoara. Ea va fi imposibila cu ideologia „Ramine cum am stabilit!“. Ar fi posibila cu „Punct. Si de la capat. Altfel!“. Fara vreun danpita presedinte de(z)onoare si fara fantome institutionalizate printre selectioneri si jurati. Fiindca vocatia unui festival de film veritabil e sa fie de avangarda. Cum e DaKINO in comperajele-interstitii de pe podium si-n proiectiile adiacente. (Val. S.)