OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sînt cîteva dintre reacţiile posibile, reale, declanşate la auzul numelui lui Radu Afrim. Reacţii care arată că unii îl divinizează, că alţii îl detestă, că actorii speră să lucreze cu el, că directorii de teatre (unii) se tem că le va bulversa instituţia, dar că, în final, toată lumea vorbeşte despre. Promotor declarat (şi foarte eficient) al autorilor şi textelor contemporane, Radu Afrim a reuşit ca, în numai cîţiva ani de „galere“ estetice, să sară din categoria rebelilor controversaţi în aceea a brandurilor consacrate. „Galerele“ lui estetice au însemnat răzvrătirea împotriva formulelor tradiţionale, bătălia cu inerţiile instituţionale, cu inerţiile artiştilor (dacă, la început, mai ales tinerii doreau să lucreze cu Afrim, regizorul a demonstrat că poate reinventa şi actori cu îndelungi înscrisuri în cartea de muncă) şi, nu în ultimul rînd, cu acelea ale receptorilor (fie ei avizaţi ori profani). În urmă cu un deceniu, numai cîteva teatre au fost dispuse să rişte cu Afrim; acum toată lumea îşi doreşte numele lui pe afiş. Cel mai recent Afrim pe care l-am văzut a fost la Timişoara, la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ (TNT). Deşi nu este „ameninţat“ cu restaurarea sediului, TNT a făcut demersuri, convingătoare, se vede, şi a obţinut de la Consiliul local, spre folosinţă pentru 49 de ani, o veche sală de sport, fost manej regal. Degradat, dar cu o arhitectură atrăgătoare, edificiul e amplasat într-o zonă strategică urban: parcul central, care îi pune în valoare înfăţişarea şi atrage lume. Poziţionarea, aspectul (afectat de trecerea vremii, patina îl face şi mai atrăgător) şi mai ales planurile TNT de a-l reintroduce în circuitul public sînt ingenioase. Proiectul de... debut i-a aparţinut lui Radu Afrim, care a intuit potenţialul incintei şi l-a teatralizat. Teatralizarea spaţiilor nedestinate din start artei este o tendinţă cu o istorie de cîteva decenii, care, iată, rămîne în continuare pe placul artiştilor şi al publicului. Scena tradiţională constrînge, obligă la un unic mod de abordare, previzibil ca ambient. Spaţiile nonteatrale ca destinaţie oferă noi libertăţi, lasă imaginaţiile să zburde, permit o altă relaţie cu publicul, surprind.

 

De aceea sînt preferate, adesea, de regizorii cu viziuni îndrăzneţe. Ca Afrim. El a realizat, în Sala de Sport nr. 2 despre care relatez, Boala familiei M, un text al italianului Fausto Paravidino, autor „abia-abia «sărit» de 30 de ani“, cum zice traducătoarea piesei, criticul Alice Georgescu, „aproape prea tînăr pentru cariera lui“. Actor (de teatru şi film), regizor, scenarist, dramaturg, Paradivino a scris Boala familiei M într-un stagiu la International Residency for Playwrights de la Royal Court Theatre, pe cînd avea doar 24 de ani, obţinînd, pentru ea, deja al treilea premiu important din propriul palmares. Piesa e flash-ul dramaturgic al unei comunităţi (familială, locală), surprinsă într-un anumit moment al ei, suficient pentru a o caracteriza. Structura dramatică alternează teatralitatea de tip clasic (în care lucrurile se petrec), cu cea de tip modern (cînd povestea e „spusă“ altfel). Iar spectacolul are un ceva exclusiv al său, e un spectacol de care-ţi aminteşti în primul rînd datorită coerenţei şi limpezimii gîndului regizoral.

 

Imaginaţi-vă o sală de sport degradată, unde, pe două treimi din suprafaţă, în faţa dvs., e recreată o pădure (scenografia – Velica Panduru), cu copaci aproape uscaţi (vremea e între toamnă tîrzie şi iarnă mediteraneană), reproducînd uscăciunea din vieţile personajelor, exploatînd ingenios lumina naturală (element pictural) ce pătrunde prin ferestrele mari, cu boltă, cîteva năpădite de iederă, şi lumina artificială (teatrală), utilizînd uriaşul perimetru pe toate dimensiunile lui. E o lume, o umanitate de graniţă, aşa cum îi place lui Afrim, care n-ar putea lucra cu personaje „normale“; totul e pe muchie, viaţa e surprinsă pe marginea unei prăpăstii, în care ai senzaţia că vei pica în orice moment. Familia M şi anturajul ei rural convieţuiesc într-un soi de minimalism existenţial. Frămîntările tuturor sînt generate de dragoste, de lipsa sentimentului ori de ambiguitatea lui. Temă omniprezentă în montările afrimiene, iubirea este disecată aici în multiplicitatea formelor sale, pe toate diagonalele ei: părintească, fraternă, filială, platonică, erotică. Iar conflictul, atîta cît există, se alimentează din afectivitatea personajelor.

 

Distribuţia l-a urmat disciplinată pe Afrim în traseul creator (regizorul are acest renume, de a-i „chinui“ pe interpreţi, dar le face un imens bine, scuturîndu-i de ceea ce credeau că ştiu despre actorie), iar spectacolul e o încîntare, căci îţi transmite o stare specială, amestec de tristeţe, melancolie, comic, tragic, parodic, deci de omenesc. Te simţi foarte apropiat, şi nu numai fizic, de ceea ce li se întîmplă personajelor (cele cîteva adresări directe ale actorilor spre public implică şi auditoriul), senzaţia pregnantă fiind de „împreună“. Ceea ce li se întîmplă eroilor i se poate întîmpla oricui, poate i s-a şi întîmplat deja, e o atmosferă familială. Contribuţia e şi a actorilor, care, în lipsa culiselor, rămîn mereu prezenţi în cadrul de joc, neieşind din personaj nici o clipă. Ion Rizea întruchipează un tată decrepit, care plimbă un urs împăiat, simbolul încremenit a ceea ce un pater familias ar trebuie să reprezinte. Luigi al său e un debil inofensiv, jovial, cu o doză de infantilism şi de ludic care-l fac simpatic. Forţa interpretării lui Rizea naşte un personaj care domină spectacolul. Din fericire pentru echilibrul întregului, partenerii de replică se menţin la o tonalitate similară. Copiii lui din scenă sînt Marta – Claudia Ieremia –, sacrificata interiorizată, căreia biografia familiei M i-a atribuit, după moartea mamei, rolul de menajeră, bucătăreasă, infirmieră; Maria – Mălina Manovici –, concentrîndu-şi resursele pe postura de logodnică-iubită a cuiva, aproape că nici nu mai are importanţă a cui; şi Gianni – Eugen Jebeleanu –, fratele răzvrătit, pe care absenţa mamei l-a afectat mai mult decît e dispus să recunoască; plus prietenii lor: Fabrizio – Colin Buzoianu –, cu un dozaj subtil al tragi-comic-parodicului, gradînd cu fineţe pînă la a-şi impune irevocabil personajul, şi Fulvio – Victor Manovici –, acesta cu o partitură de mai mică întindere, dar deloc mai puţin convingător decît ceilalţi.