Aici a locuit Liviu Rebreanu

Autor: Corneliu LUPEŞ | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Domnului Romulus Rusan -

Din cauza unor nereguli băneşti, sublocotenentul de honvezi Rebren Oliver este nevoit să pună capăt scurtei sale cariere militare şi să se întoarcă în ţară, la Prislop (5 februarie 1908), unde se afla familia. Evenimentul nu avea cum să-i bucure pe Vasile şi Ludovica Rebreanu, care, de la visul de-a avea un fecior ofiţer, se văd nevoiţi să pună încă un tacîm la masa şi aşa destul de austeră. Zicerea potrivit căreia „tot răul e spre bine“ se potriveşte ca o mănuşă tînărului care, cu doar două luni înainte, împlinise 22 de ani. Cu toate vicisitudinile începutului, primul dintre cei 14 copii ai familiei Rebreanu se poate, în sfîrşit, dedica pasiunii scrisului, vizitat fiind de aceasta încă de pe timpul cînd urma cursurile Academiei militare „Ludoviceum“ din Budapesta.

Cu o persuasiune de invidiat, Rebreanu bate la uşile mai multor publicaţii şi edituri, ceea ce motivează prezenţa sa, în calitate de trimis al Revistei Bistriţei, la serbările ASTREI din Sibiu. Odată cu încheierea sărbătorilor, tînărul autor al schiţei „Codlea“, publicată în revista sibiană Luceafărul, proiectează marea aventură, aceea de a trece munţii în Regat, pentru că – nu-i aşa ?! – „Soarele de la Bucureşti răsare...!“.

Primele raze îi sînt refuzate în ziua de 15 octombrie 1909, cînd pune piciorul în capitală, moment ce nu va lipsi din însemnările sale: „Nu cunoşteam pe nimeni. Am tras într-o mohorîtă zi de toamnă la Hotel English...“, hotel situat vizavi de Teatrul Naţional de atunci – astăzi, Hotel Novotel, la intrarea căruia s-a reprodus un simulacru al faţadei fostului templu al Thaliei. Întîmplarea face să fie reperat de poliţistul Ioan Gavriluţ, fost coleg de şcoală cu părintele său, care-i oferă prima găzduire bucureşteană, în str. Buzeşti, nr. 63.

„Să te ajute Dumnezeu să ajungi cît Coşbuc de mare!“, i-ar fi urat părintele său cînd a pornit spre „pămîntul făgăduinţei“. Însoţit de această urare, a doua zi, Rebreanu îi face o vizită năsăudeanului care, la cei peste 40 de ani, avea un cuvînt de spus în anturajul cultural din capitală. Traducătorul Divinei Comedii locuia pe Calea Plevnei, nr. 40, adresă marcată cu o placă memorială.

Moda bucureşteană a chiriaşului sezonier era mutarea de primăvară (Sf. Gheorghe – 23 aprilie) şi de toamnă (Sf. Dumitru – 26 octombrie), iar proaspătul participant la Cenaclul Convorbiri critice al lui Mihail Dragomirescu nu era departe de acest supliciu. Termenul nu este prea dur, de vreme ce următoarea „locuinţă“ este închisoarea Văcăreşti, unde este încarcerat la data de 15 februarie 1910, pentru ca, după patru luni, să fie extrădat şi întemniţat la Gyula, de unde este eliberat la 11 august, ecou al aceloraşi încurcături financiare, a căror consecinţă a fost excluderea sa dintre cadrele armatei. Director al Teatrului Naţional din Craiova, blîndul Emil Gîrleanu îi întinde o mînă publicistului de la Convorbiri critice, Ordinea, Dreptul (unde semna cu pseudonimele „Grahus“, „Gr.“, l-r), propunîndu-i slujba de secretar literar al teatrului din Bănie. Peste cîteva luni (27 iulie 1911), la acelaşi teatru soseşte şi actriţa Ştefania Rădulescu. Întîlnirea acestora va culmina cu mariajul din 19 iunie 1912, la cîteva luni de la primirea lui Liviu Rebreanu în rîndurile S.S.R. (noiembrie 1911).

În acelaşi an, proaspeţii căsătoriţi se mută, împreună cu Puia, fiica miresei, în Calea Griviţei, nr. 153. O locuinţă de mai mare durată (1914-1923) şi mai fertilă viitorului romancier este cea din strada Primăverii, devenită N. Bălcescu, astăzi Mendeleev. „Era în 1919 – îşi aminteşte Tudor Vianu – mă întorsesem din război şi Rebreanu îşi găsise căminul lui, după ce trebuise să se refugieze în Moldova, pentru a scăpa de justiţia marţială a trupelor de ocupaţie locuia pe strada Nicolae Bălcescu, în fundul unei curţi, într-o căsuţă dărîmată de atunci, la doi paşi de casa tot atît de modestă unde se sfîrşise Luchian1. Ferestrele lui Rebreanu, zărite printre copacii curţii, rămîneau luminate tot timpul nopţii. Mă întorceam tîrziu acasă şi o chemare înceată îmi deschidea uşa camerei sărace, despărţită prin două trepte de bucătăria familiei. Rebreanu scria atunci a cincea, a şasea oară romanul Ion. Munca începea odată cu căderea serii şi continua pînă la revărsatul zorilor, cu mare abuz de cafea, de tutun, din cînd în cînd cu răcorirea frunţii înfierbîntate. Întreruperea provocată de vizitatorul nocturn nu părea a-i fi neplăcută.“2 De aici „a plecat“ în ţară şi în lume Ion şi tot aici „a sădit“ romancierul Pădurea spînzuraţilor.

Rebreanu, vecinul lui Minulescu

Un intermezzo habitudinal este prezenţa chiriaşului în Păcurarii Iaşilor (nr. 79), în perioada august-noiembrie 1918, de unde o săgeată aruncată de privirile halucinante ale unei trecătoare se opreşte între copertele romanului Adam şi Eva. Nu numai în temporara şedere ieşeană este vecin cu Minulescu, ci şi în Capitală, unde va locui pentru scurt timp în strada Polonă, nr. 13 (23 octombrie 1923). Cu o altă (cvasi)vecinătate a acestora ne vom întîlni ceva mai încolo.

Pînă atunci, ne oprim în strada Popa Tatu, la nr. 85, unde, între anii 1924-1929, a fost chiriaş Liviu Rebreanu. Intrigat, dar ce spun eu „intrigat“, revoltat de-a dreptul se manifesta Romulus Rusan, cel care nu-şi putea stăpîni oprobiul (de data aceasta, de la individ la societate), în legătură cu starea deplorabilă în care se află casa în care a locuit Liviu Rebreanu, referindu-se, bineînţeles, la cea din zona fostei Pieţe „Matache Măcelaru“, astăzi „Haralambie Botescu“.

Toate acestea se petreceau în seara zilei de 19 noiembrie 2009, la Muzeul Memorial „Liviu Rebreanu – Fanny Liviu Rebreanu“ şi Colecţia „Pillat“, ce coabitează într-un apartament din bulevardul prof. dr. Gheorghe Marinescu, nr. 19, et. 2, a căror activitate este coordonată de către Muzeul Naţional al Literaturii Române. În această destinsă/distinsă atmosferă, împreună cu Ion Vianu, Gabriel Dimisianu, Ana Blandiana, Carmen Brăgaru ş.a., Romulus Rusan era martorul evocării celor trei generaţii ale familiei de cărturari Pillat, reunite în amintita colecţie, rod al perseverenţei şi al generozităţii fără margini a Monicăi Pillat, moderatoarea întîlnirii şi, mai important, donatoarea patrimoniului. Antecedentele publicistice şi editoriale pe acest palier mă recomandau să „ridic mănuşa“, fără să îmbrac – Doamne fereşte! – roba avocatului fărădelegii.

Într-o pledoarie echidistantă, am început prin a consemna locuinţele bucureştene, şi nu numai, prin care a trecut romancierul. Este – evident – vorba de cele pomenite pînă aici. Am adăugat că, graţie unui impresionant proiect abordat de confratele Ioan Lazu, foarte multe dintre cele peste 360 de plăci memoriale din capitală sînt rodul travaliului acestuia. Ne-a venit la îndemînă enumerarea cîtorva mostre din vecinătatea adresei la care a locuit scriitorul: Tudor Muşatescu – str. Luigi Cazzavillan, nr. 33; George Ciprian – str. Mircea Vulcănescu, nr. 65 B; Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Calea Griviţei/str. Semicercului şi, nu departe, Mihai Eminescu – Veronica Micle – str. Buzeşti, nr. 5, sau Nicolae Iorga – aceeaşi stradă, nr. 66 ş.a..

Lipsa unei plăci memoriale

Din păcate, lipsa unei plăci memoriale de pe casa în care a locuit romancierul nu e un caz izolat. Recurgem la un exemplu din aceeaşi vecinătate: strada Mircea Vulcănescu, nr. 30, unde a locuit G.M. Zamfirescu. Absenţa plăcii memoriale se datorează refuzului actualilor locatari, şi cazul nu este singular. Mai mult, anomalia merge pînă acolo încît actualii locatari ai unor imobile au smuls plăcile montate deja, din varii motive. Cel mai insidios fiind acela că acest gest îl premerge pe cel al demolării imobilului, pe locul căruia urmează să crească unul „mult mai frumos şi mai arătos“, pe verticală şi, evident, de sticlă. În antecamera unor astfel de „performanţe“ se află pasivitatea edililor în privinţa întreţinerii unor asemenea clădiri, ba chiar ajutarea deteriorării, eventual, un nevinovat incendiu. Clădirea în care a locuit Liviu Rebreanu este într-una dintre fazele respective, ceea ce îndreptăţeşte încă o dată revolta lui Romulus Rusan. În acest caz, nu e vorba de un refuz ci, eventual, de lipsa informaţiei. Dacă s-ar fi montat asemenea mărturii pe toate clădirile în care a locuit Rebreanu, l-ar fi detronat din „pole position“ pe Eminescu, a cărui prezenţă bucureşteană este marcată la opt adrese.

În acelaşi an, 1929, îl reîntîlnim, pentru scurt timp, pe „cel mai mare mînuitor al mulţimii“, cum îl caracteriza Al. Philippide, în fosta stradă Take Ionescu, nr. 12, astăzi lt. col. Paul Ionescu, nu departe de Buzeşti: la intersecţia străzii Al. I. Cuza cu bdul Gh. Duca, tot în zona Gării de Nord, unde mai locuise odată (Calea Griviţei, 153). Pînă în noiembrie 1931, cînd acelaşi chiriaş se mută în strada Pietăţii, astăzi C. Coandă (noiembrie 1931-mai 1934), aflată între str. Căderea Bastiliei şi bdul Lascăr Catargiu, în viaţa lui Rebreanu intervine cel mai important moment domiciliar: devine proprietarul primei case la Valea Mare, lîngă „Florica“ Brătienilor, cum ne place s-o reperăm, altfel spus, la 4-5 km de Piteşti. Cumpărarea acestei case, cu terenul aferent, îl întoarce la matcă, atît ca persoană, cît şi ca scriitor, pentru care „Block-haus-urile înstrăinează pe oameni“, cum nu încetează să se tînguiască.

„Casele cu chirie nu sînt poetice decît în romane sau după ce te-ai mutat din ele“, oftează Liviu Rebreanu, ceea ce nu l-a împiedicat să dubleze proprietatea de la Valea Mare, închiriind un apartament la etajul al IV-lea, în bulevardul Elisabeta, nr. 97, astăzi M. Kogălniceanu, nr. 51; cel mai fertil imobil din Capitală în privinţa unor astfel de mărturii: E. Lovinescu, Caius Iacob, Lia Manoliu, Th. Capidan şi, evident, Liviu Rebreanu.

Dacă am fi cîrcotaşi, am contesta, fie şi parţial, inscripţia. Pînă la 1 septembrie 1944, cînd robul lui Dumnezeu Liviu s-a ridicat la Cer, aici a locuit mai curînd Fanny. Scriitorul trudea la Valea Mare, alături de Metropole, Iţic Ştrul, dezertor, Răscoala, Jar, Oameni de pe Someş, Amîndoi, Amalgam, Crăişorul Horea, unde „Se aşeza la masa de scris seara. Totdeauna la începutul nopţii. O lampă de petrol «Aladin» îşi proiecta palida-i lumină pe firele-i albe“3. Tot de aici îşi exercita prerogativele de director al Teatrului Naţional din Bucureşti.

Şi – surpriză ! – dat a fost să descoperim cea de a doua casă proprietate personală de pe strada V. Conta, nr. 7-9, de care am aflat scotocind muzeul bucureştean al acestuia, unde ne-a căzut în mînă actul de vînzare-cumpărare dintre Fanny, în calitate de vînzător (moştenitor), şi Popescu Ion, cumpărător.

Lipsa unei plăci memoriale de pe clădirea din strada Popa Tatu, 85, starea deplorabilă a acesteia, previzibila demolare, l-au iritat mai mult pe Romulus Rusan, solidar cu înaintaşul său transilvănean, sau onestitatea cărturarului de a mai salva ce se poate din Bucureştii pîndiţi de multe şi mari asemenea pericole?!

–––––––––––

1. Pe casa de pe strada Mendeleev, la nr. 29, în care a locuit Ştefan Luchian, se află inscripţia: „În această casă a trăit, a lucrat, a suferit şi a murit neînţeles pictorul ŞTEFAN LUCHIAN (1868-1916)“; spre norocul „zugravului“ şi al nostru, aceasta găzduieşte astăzi un restaurant. Nu mult a lipsit să fie demolată, cu placă cu tot.

2. Liviu Rebreanu. Caiete I, prezentare de Niculae Gheran, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974, p. 35.

3. Liviu Rebreanu. Ion, roman, Tabel cronologic şi crestomaţie critică de Sanda Vultur, Editura Facla, Timişoara, 1986, p. 16.

Pentru cele mai multe dintre informaţiile privind situaţia locativă a lui Liviu Rebreanu, l-am exploatat pe Niculae Gheran, editorul romancierului, care, la cele 23 de volume privind opera acestuia, a mai presărat încă vreo zece, cel mai recent fiind Liviu Rebreanu prin sine însuşi, coautor Andrei Moldovan, apărut la Editura Academiei Române, Bucureşti, 2008.

Recomanda articolul prin: