Nr. 739 din 12.09.2014

On-line - actualitate
Restituiri
Reportaj
Focus
Editorial
Actualitate
Informaţii
Politic
Literatură
Istorie literară
Filozofie
Interviu
Arte
Traduceri
Agenda culturală
Rubrici
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2003   |   Aprilie   |   Numarul 165-166   |   Aisbergul poetic al lui Gheorghe Craciun

Aisbergul poetic al lui Gheorghe Craciun

Autor: Paul CERNAT | Categoria: Literatură | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Gheorghe CRACIUN
Aisbergul poeziei moderne
Argument al autorului, postfata de Mircea Martin, Editura Paralela 45, Colectia „80“, Seria „Eseu“, Pitesti-Bucuresti-Brasov-Cluj, 2002, 552 p., f.p.


In cautarea poeziei. O teorie „pentru export“

Se intimpla* ca redutabilul volum al lui Gheorghe Craciun despre poezia moderna sa fie purtatorul unei conditii paradoxale. Desi propune o pledoarie in favoarea poeziei tranzitive, „pragmatice“, nemetaforizante, „democratice“, imanente etc., el are drept titlu o metafora. Desi este opera teoretica a unui prozator, el are ca obiect poezia. Anvergura impresionanta, cu putini termeni reali de comparatie in teoria literara romaneasca, dar si conceptia de ansamblu il destineaza mai curind „exportului“ – in speta, marilor dezbateri academice europene asupra poeziei moderne. Sincronizarea decomplexata, in raspar cu excesivul si provincialul localism autohton trebuie, de la bun inceput, salutata. Recuperind, reconditionind si refolosind conceptele de reflexivitate si tranzitivitate din stilistica lui Tudor Vianu (cu al carui stil sobru, aulic, rezoneaza), autorul polemizeaza la virf cu pontifii „modernismului inalt“: Hugo Friedrich, Marcel Raymond si Carlos Bousoño, aliindu-si in aceasta batalie teoretica un „marginal“ est-european fara prea mult apetit abstractizant, dar cu antene fine pentru concret: Jovan Hristic´ (din Formele literaturii moderne). Sincronism, tranzitivitate, pragmatism, soliditate a constructiei, miza pe ontologia limbajului – iata „pilonii“ care stau la baza acestui proiect personal ce imbina fericit eruditia, rigoarea conceptuala si acuitatea analitica (pe alocuri didactica) a demonstratiei cu expresivitatea „literara“.

In realitate, privite atent, lucrurile se dovedesc a fi inselatoare. Intr-o elogioasa, subtila si exacta postfata intitulata Recurs in procesul poeziei moderne, Mircea Martin face o observatie esentiala: „...poezia transparenta, directa, n-ar putea exista fara fundalul poeziei deviante, tipic moderniste, asa cum aceasta din urma, la rindul ei, s-a afirmat in relatie cu elocventa romantica. Fara perechea ei invizibila dar prezenta, poezia tranzitiva n-ar avea relevanta“. Intr-adevar: poezia reflexiva, lirica, metaforica, inalta si ezoterica pare a fi fost „refulata“, azi, in subconstientul poeziei realiste, tranzitive, asa cum limbajul comun fusese refulat ca „nepoetic“ de modernismul inalt. Ciocnirea dintre aisbergul tranzitivitatii poetice si Titanicul poeziei reflexive a dus doar la scufundarea celui din urma, nu si la disparitia lui. Separarea apelor de uscat produce, orice s-ar spune, efecte secundare, poate chiar in sensul secundarului teoretizat de un Virgil Nemoianu...
Unii s-ar putea intreba „de ce preia Gheorghe Craciun terminologia lui Vianu din Arta prozatorilor romani aplicind-o... poeziei moderne?“. Personal, cred ca una dintre mizele lucrarii de fata este relatia ombilicala dintre poezie si proza; caci, asa cum putem vedea in sintaxa prozei lui Mateiu Caragiale si Mihail Sadoveanu o incorporare prozastica a poeziei lirice, „reflexive“, tot astfel putem vedea si in proza lui Gheorghe Craciun o extensie specifica a poeziei „tranzitive“, dublate de o importanta componenta lingvistico-teoretica si experimentala.
Faptul necesita oarecari explicatii. Sa le luam pe rind. In Argument, autorul afirma ca la „originea“ acestui studiu, edificat cu migala pe parcursul unui deceniu si sustinut in 2000 ca teza de doctorat sub titlul Dimensiuni tranzitive in poezia moderna, s-a aflat, de fapt, un studiu din 1981 intitulat, „manolescian“, Contradictia lui Bacovia...

In fapt, „aisbergul“ prozei si al teoriei lui Gheorghe Craciun e chiar... poezia tranzitiva, miza nefiind doar una teoretica, ci si profund existentiala – autorul s-a confesat in repetate rinduri despre cum s-a „format“ ca poet dupa ce l-a descoperit la 18 ani pe Hugo Friedrich cu Structura liricii moderne, despre cum nu a putut sa debuteze editorial in 1973 cu volumul de poezie „denotativa“ Legi de miscare (dupa ce, cu doi ani inainte, Matei Calinescu ii prezentase un grupaj in revista Arges), despre cum a renuntat la 26 de ani la poezie transferind-o in experimentarea unei noi sintaxe a prozei... O sintaxa „propozitionala“ testata, inca de la inceputul anilor ’70, impreuna cu Gheorghe Iova si Gheorghe Ene. Se stie ca, pentru membrii grupului experimental Noii din underground-ul Filologiei bucurestene, Rimbaud si Bacovia erau figuri tutelare; nu prea s-a observat insa ca „textele“ scurte publicate de-a lungul timpului de Gheorghe Craciun si, partial, chiar romanele sale pot fi privite ca dezvoltari ale unor nuclee poetice aflate – pe de o parte – in vecinatatea poemelor in proza ale lui Rimbaud si Bacovia si – pe de alta parte – dublate de un apetit reflexiv, estetizant si intelectualist, deviat in metatext, teorie si autoreflexivitate. O traiectorie asemanatoare a incorporarii „inefabilelor“ Ideii in textura prozei exista si la Radu Petrescu, unul dintre modelele ale lui Gheorghe Craciun... Oricum, daca poezia „tranzitiva“ imbraca haina prozei cotidianului biografic, nu mi se pare exagerat sa vedem intr-o sectiune a prozei antiepice „postmoderne“ un travesti al poeziei – o poezie a perceptiei senzoriale si a descriptiei infinitezimale. Intr-un fel, Aisbergul poeziei moderne marcheaza intoarcerea la prima iubire – poezia moderna – prin intermediul unui substantial „ocol“ teoretic.


O lovitura teoretica „la virf“...

Ar fi probabil fastidios sa enumar toate aspectele care fac din acest volum una dintre cele mai importante aparitii ale criticii si teoriei literare romanesti postbelice, o carte realmente de anvergura internationala. Lipsa de complexe a autorului fata de mogulii criticii romanesti si europene e frapanta, vadita in „corectiile“ calme, competente si, in acelasi timp, radicale pe care le aplica, de la egal la egal, teoriilor acestora. Metateoria e, fara indoiala, unul dintre punctele forte ale lui Gheorghe Craciun. Miza majora a studiului sau consta in „aducerea la suprafata“, cartografierea si reabilitarea unui continent ascuns al poeziei moderne ignorat sau minimalizat de teoreticienii domeniului. Caci – intr-adevar – in afara sau in marginea acestui curent dominant, orfic, abstractionist, metafizic, autosuficient, metaforic si purist – care „de la Baudelaire la suprarealism“, trecind prin Rilke, Mallarmé si Valéry, a stiut sa-si impuna mai eficient, o vreme, programul teoretic – exista si alte directii, precum cea „experimentala, ludica si manierista“ a avangardelor si a poeziei lingvistice si cea „tranzitiva“, a concretului „prozaic“, imediat, lipsit de transcendenta, a experientei individuale cotidiene, deschise catre comunicarea cu cititorul si, mai ales, lipsite de valul metaforei si de supradeterminari simbolice. Poate n-ar strica sa ne intrebam, in aceasta ordine de idei, din interiorul carei traditii de gindire vorbesc teoreticienii mai sus-amintiti. In mod evident, modelele lor sint europocentrice (franceze, germane, spaniole si italiene), mai putin sau deloc anglo-americane sau ruse, opuse „concretului democratic“ al poeziei de tip Whitman. Fuga si, de fapt, repulsia, oroarea de limbajul comun, „prozaic“ si „utilitar“ vadeste, dimpotriva, un ethos aristocratic, centrat pe restaurarea autoritatii transcendente a Poetului.

Originile poeziei tranzitive sint anglo-americane, „stramosul si primul ei teoretician“ este „romanticul eretic“ Wordsworth, in prefata la volumul Balade lirice (sic!), iar cel care i-a dat „trup“ este Walt Whitman, in Fire de iarba. Examinarea atenta a originilor poeziei tranzitive este unul dintre meritele importante ale cartii. Secventele micromonografice despre Wordsworth, Whitman, Pound, akmeismul si futurismul rus (de la Ahmatova la Maiakovski), Fernando Pessoa, ultimul Bacovia, Robert Frost, Kavafis, William Carlos Williams, ultimul Montale, „ereticul“ Francis Ponge, Charles Olson, Robert Lowell, Frank O’Hara jaloneaza o remarcabila Scurta istorie a poeziei tranzitive, galeria modernismului tranzitiv incheindu-se cu un capitol sintetic despre Modernismul romanesc si tranzitivitatea. De retinut, aici, promovarea „simbolistului eretic“ Bacovia in prima linie „internationala“ a respectivei directii, cumva pe urmele Panoramei poeziei universale a lui A.E. Baconsky. La fel de remarcabile prin claritate si precizie analitica sint capitolele despre poetica moderna si „dimensiunile ei“ sau expertizele avizate pe marginea poetilor si gruparilor poetice ale avangardei si neo-avangardelor europene, autorul confirmindu-si virtutile de cunoscator versat al poeziei „gramaticale“ (ludice si experimentale) si al teoriilor limbajului. Deschiderii catre o tipologie „tripartita“ a limbajului poeziei moderne i se adauga o ampla sectiune de note in care sint „recuperate“ explicatii teoretice si exemple omise pe parcursul lucrarii. O constructie solida si o examinare tipologica sistematica (stilistico-retorica, gramaticala, ontologica s.a.m.d.), „lucrata“ pina la detaliu si, in ciuda unor abateri de la normele occidentale ale citarii, straina de superficialitatea improvizat-expediata ce caracterizeaza grosul studiilor literare autohtone (inclusiv al celor „doctorale“). Gheorghe Craciun a explorat din interior un imens material poetic, teoretic si filozofic; seriozitatea, complexitatea, calibrul si personalitatea lucrarii impun respect si admiratie.


...si citeva rezerve „constructive“

In ceea ce ma priveste, regret ca autorul nu prea acorda importanta poeziei-reportaj a tinarului Geo Bogza (mentionat, en passant, cu Poemul invectiva). Cazul Bogza mi se pare cu atit mai semnificativ cu cit traseul sau poetic a fost unul de la deliricizarea extrema a limbajului spre conventionalismul emfatic, invers celui parcurs de Bacovia... Un alt poet „tranzitiv“ al avangardei noastre interbelice, Victor Valeriu Martinescu, este citat (si citit...) de Gheorghe Craciun exclusiv prin studiul lui Ion Pop, cunoasterea second hand fiind tradata si de repetata lui mentionare ca „Victor Valeriu Marinescu“ (au mai patit-o si altii: in Postmodernismul romanesc, Mircea Cartarescu il „cita“ pe acelasi poet marginal cu un pasaj personist dintr-un manifest al lui Tzara...).
Nu cred apoi ca pledoaria (cam prea) avintata in militantismul ei pentru „tranzitivitatea“ poeziei optzeciste si post-optzeciste era cea mai indicata forma de persuasiune, daca nu cumva acest credo generationist nu contine, pe linga angajamentul poetico-existential, si o doza promotionala „pentru export“... E adevarat, Craciun nu uita sa evidentieze si „dificultatile“ pe care le presupune receptarea si conceptia acestui tip de poezie. Ma intreb chiar daca demersul autorului nu contine, in filigran, si o utopie (moderna?) a tranzitivitatii, a „corporalizarii inefabilului“.

Exista si unele aspecte de fond susceptibile de a provoca unele (benefice) controverse. De pilda, cele privind relatia problematica dintre modernism si postmoderism, mai precis: lipsa unei disocieri intre cele doua modele. In viziunea lui Gheorghe Craciun, poezia „experimentala, ludica si manierista“ si „poezia tranzitiva“ apartin deopotriva modernismului si postmodernismului; de aici se poate lesne deduce ca (asemeni lui Matei Calinescu din The five Faces of Modernity) autorul vede in postmodernism mai degraba o „fata“ a modernitatii, iar nu altceva decit modernitatea. Cu alte cuvinte: pentru Gheorghe Craciun, fazei post-romantice dominate de reflexivitatea „inalta“, „idealista“, „ermetica“ si „narcisista“ i-ar urma doar o etapa dominata de tranzitivitatea „concreta“, „pragmatica“, „deschisa“ catre cititor, „personalista“ si „democratica“, in conditiile in care modelul poetic franco-german (al „vechii Europe“, vorba lui... Donald Rumsfeld!) cedeaza locul celui anglo-american aflat in curs de globalizare... Fapt este ca, desi nu ezita sa aplice criteriul istoric atunci cind distinge intre caracterul ornamental al poeticii traditionale (clasica sau romantica) si revolutia sintactica a liricii moderne, conotative prin excelenta, Craciun tinde sa exagereze criteriul tipologic atunci cind evita – sau ezita – sa distinga intre poezia tranzitiva moderna si cea postmoderna. De altfel, autorul tine sa precizeze, intr-o ampla nota explicativa de la p. 481-483, ca „Exista o multime de motive care m-au determinat pina acum sa folosesc cu rezerve, doar in citeva contexte, notiunea de «postmodernism»“. Consideratiile sale ulterioare nu pot fi ignorate si, ma tem, nici definitiv transate intr-o directie sau alta (dar ce e oare „definitiv“ sub soare?), ele meritind o discutie separata. Ca sa le aprob sau sa le combat ar trebui sa avansez eu insumi (inca) un model teoretic al postmodernismului. Totusi, nu ma pot impiedica sa observ ca intre poezia moderna a unor Whitman, Ponge sau Bacovia din Stante si poezia „tranzitiva“ postmoderna exista unele diferente... Sau nu? Si apoi, orice model devenit dominant recupereaza si se revendica de la traditii marginale preexistente. La fel s-a intimplat, in definitiv, si cu modernismul inalt, care, exasperat de „domesticirea“ burgheza a romantismului, a reinnodat in forme radicale cu traditia manierista a lui Gongora, cu eufuismul si poezia metafizica a Barocului. (N.B.: „manierismul“ gramatical la care se refera Gh. Craciun este opus manierismului „reflexiv“, metafizic si ezoteric studiat de Gustav Rene Hocke...)

Probabil cea mai semnificativa limita pe care si-o asuma studiul de fata este centrarea excesiva pe limbaj, mai exact pe ontologia limbajului poetic, cu o atentie prea redusa acordata determinarilor istorice, socio-culturale, politice, ideologice, spirituale si institutionale. Subcapitolele Mentalitatea tranzitiva, Americani si europeni. Discriminari socio-culturale sint binevenite, dar cumva insuficiente. Punerea problemei in termeni de „mentalitati“ ar fi meritat, extinsa si detaliata. O abordare a canonului poetic modern – inclusiv a celui romanesc – apta sa combine sociologia culturii/literaturii cu istoria ideilor si antropologia imaginarului – asa cum este, de pilda, cea propusa de Caius Dobrescu in debutul eseului Modernitatea ultima – ar completa, cred, in mod benefic studiul de fata.
Dincolo de orice obiectii „constructive“, nu pot insa decit sa fiu intru totul de acord cu diagnosticul lui Mircea Martin: „O carte menita unui destin european“. Chiar asa este.

________
* Am tinut sa incep acest articol cu un verb reflexiv...

 
 
 
Cele mai citite articole
De ce ar fi Monica Macovei altfel?
Un nou basm pentru intelectualii publici
Julia Kristeva la Bucureşti
TANDEM. Pui de gangster
BIFURCAŢII. Corespondenţa lui Descartes
Cele mai comentate articole
Un nou basm pentru intelectualii publici
De ce ar fi Monica Macovei altfel?
TANDEM. Pui de gangster
BIFURCAŢII. Corespondenţa lui Descartes
Julia Kristeva la Bucureşti
Cele mai recente comentarii
@ Alexandru Dumitriu
@Dan
Doi tineri in uniforme de mineri cu o coroana de flori la funeraliile lui Sarbu????
@lucid, omenește-ți spun...
mulțumiri
 
Parteneri observator cultural
Concurs Festival Enescu