OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In urma cu mai multi ani, pe vremea cind incercam sa alcatuiesc lucrarea de absolvire a masteratului, a carei tema era „poezia realului“ la citiva dintre reprezentantii generatiei ’80, s-a intimplat sa descopar volumul de eseuri al lui Gheorghe Craciun intitulat In cautarea referintei. Titlul mi s-a parut foarte incitant, cu atit mai mult cu cit corespundea unor preocupari si obsesii personale, privind raporturile dintre literatura si lume, dintre teoria si practica literara si nu in ultimul rind dintre literatura si… literatura. Am citit, desigur, cu mult interes volumul, mai cu seama studiile din sectiunea „Poezie si limbaj poetic“, unde se afla schitat, in liniile sale esentiale, modelul „poeziei tranzitive“, dezvoltat si nuantat mai apoi in consistentul studiu din 2002, Aisbergul poeziei moderne. Dupa cum indeobste se cunoaste, prin recursul la acest model, Gheorghe Craciun incerca sa reabiliteze un continent ascuns al poeziei ultimelor decenii, ignorat sau minimalizat in general de teoreticienii domeniului.

Daca pentru multa vreme poezia a fost identificata exclusiv cu unul dintre avatarurile sale, cu acel curent dominant in decursul secolului al XX-lea, un curent orfic, abstractionist, metafizic, autosuficient, metaforic si purist, care „de la Baudelaire la suprarealism“, trecind prin Mallarmé si Valéry, a stiut sa-si impuna mai eficient programul teoretic, autorul Aisbergului poeziei moderne deplaseaza accentul pe un alt avatar al poeziei, considerat multa vreme marginal. De o insemnatate cruciala i se pare imprejurarea ca, de fapt, in decursul aceluiasi secol, s-a manifestat, chiar daca mai discret, si tendinta „tranzitiva“, interesata de concretul prozaic, imediat, lipsit de transcendenta, de experienta individuala cotidiana, deschisa catre comunicarea cu cititorul, lipsita de metafore sau de simboluri si mai ales inrudita, din punctul de vedere al procedeelor, cu proza fictionala.
O asemenea perspectiva se dovedeste binevenita din mai multe motive. In primul rind, ea prezinta avantajul ca satisface o justificabila nevoie de revansa, functioneaza asadar compensativ, in lumina sa intregul sistem literar infatisindu-ni-se sub forma unui cimp supus tensiunilor dinamice, un cimp care nu exclude renegocierea si redesenarea unei intregi serii de frontiere, si nu in ultimul rind a acelora dintre zona „secundarului“ si cea a „principalului“, dupa terminologia lui Virgil Nemoianu.

In plus, perechile tranzitiv/reflexiv, respectiv denotatie/conotatie, literal/literar s.a.m.d., adeseori invocate in studiile citate, nu sint gindite de Gheorghe Craciun in termenii unor opozitii ireconciliabile, ci presupun adesea o doza considerabila de flexibilitate. Astfel stau lucrurile, de pilda, atunci cind teoreticianul sustine ca limbajul poeziei este, in acelasi timp, un spatiu al denotatiei si al conotatiei, al tranzitivitatii si al reflexivitatii, adaugind insa ca prevalenta unuia dintre cei doi termeni poate deveni, la rigoare, criteriu de elaborare a unei tipologii poetice. Aceasta tipologie, asa cum se cristalizeaza la capatul demonstratiei din Aisbergul poeziei moderne, ar cuprinde, pe linga cele doua mari compartimente deja mentionate, si un al treilea, reprezentat de asa-numita poezie lingvistica (sau ludic-experimentala). Daca primelor doua tipuri le corespund viziuni diferite asupra lumii, cel de-al treilea (caracteristic pentru lirica de avangarda in primul rind, dar nu numai pentru ea) se caracterizeaza prin subminarea individualitatii, prin excluderea datelor imediate ale constiintei, prin aplecarea catre haos si anarhie.

Pe scurt, ar fi vorba de acea directie pe care Nicolae Balota, intr-o alta clasificare, o numea „poezia anti-poesisului“ si o plasa sub semnul aceleiasi vointe de obscuritate ce caracterizeaza directia autoreflexiva.

Cum se produce apropierea poeticului de propria lui esenta misterioasa
Revenind acum la arsenalul teoretic folosit de Gheorghe Craciun in aceasta temerara incercare de redefinire a poeziei moderniste, trebuie sa amintesc faptul ca, si sub aspect istoric, si sub aspect general, criticabila ii apare autorului mai cu seama pozitia teoreticienilor autoreflexivitatii (de la Roman Jakobson la Tzvetan Todorov, de la Jean Cohen la Gérard Genette, de la Hugo Friedrich la Carlos Bousoño etc.), care au contribuit cu totii la acreditarea ideii ca ar exista o esenta atemporala a poeticului, altfel spus, ca „poezia ar fi antiproza“, ca apropierea tot mai accentuata a poeticului de propria lui esenta misterioasa ar fi conditionata de eliminarea definitiva a realitatii din joc s.a.m.d.

La acest punct, nu ma pot opri sa nu remarc similitudinile dintre pozitia exprimata de Gheorghe Craciun si cea a unui autor italian, Alphonso Berardinelli, preocupat si el, la fel de mult, de efectele ciocnirii „aisbergului“ tranzitivitatii poetice cu „Titanicul“ poeziei reflexive. Acesta remarca, de pilda, intr-un pasaj ce pare desprins din studiul autorului nostru, ca „pina si poeticile inclusive si aglutinante, ca acelea ale lui Whitman sau Rimbaud, antiintelectualiste si vitaliste, au deschis calea s…t acelor forme de extremism antidiscursiv care au sfirsit prin a consolida separarea neta, ontologica, de principiu, dintre poezie si proza, dintre uzul esential, pe de o parte, si cel instrumental sau relational al limbajului, pe de alta“1.
Am reprodus acest pasaj al lui Berardinelli si pentru ca aduce in prim-plan raportul proza/poezie, raport care mi se pare, in egala masura, crucial pentru intelegerea modelului poeziei tranzitive propus de Gheorghe Craciun.

Banuiesc ca, la un nivel de adincime, demonstratia acestuia din urma porneste tocmai de la problematizarea raportului mentionat; cu alte cuvinte, modelul tranzitiv se dezvolta pe fundalul intuitiei ca distanta dintre poezie (sau, cel putin, dintre o anumita parte a ei) si proza nu este nici atit de mare, nici atit de greu de depasit cum s-a crezut multa vreme. Nu spunea Ezra Pound ca proza buna ajunge intotdeauna la poezie? Poate ca si reciproca este, intr-o anumita masura, valabila. In tot cazul, apropierea poeziei de „real“ (cuvint pe care, cum credea Nabokov, ar trebui sa-l folosim intotdeauna intre ghilimele), fidelitatea fata de referent, reacomodarea amicala dintre text si lume nu pot reprezenta, in fond, altceva decit o apropiere a poeziei de alte tipuri de limbaj si in special de acela al prozei fictionale. Gheorghe Craciun subliniaza in mai multe rinduri acest aspect. Iata un citat semnificativ: „Poezia este un tip de limbaj care interfereaza continuu cu alte limbaje: aforismul, proza, eseul, limba vorbita etc. Ceea ce simbolistii au alungat pe usa (anecdotica, elocventa, contingentul, retorismul, didacticismul, epica) a revenit in poezia urmasilor prin fereastra larg deschisa a contaminarii genurilor“2.

Binomul virtual/actual
Pornind de la chestiunea contaminarii generice, ne-am putea intreba, desigur, care este, in viziunea lui Gheorghe Craciun, relatia dintre poezia tranzitiva si postmodernism. Dupa cum stim, notiuni ca acelea de contaminare, hibridizare, metisaj, transgresiune etc. sint adesea invocate atunci cind vine vorba de literatura postmodernista, insa autorul nu expliciteaza acest raport, considerindu-l probabil ca tinind de natura insasi a lucrurilor. Doar in notele de la sfirsitul studiului putem descoperi unele observatii care servesc intrucitva la elucidarea chestiunii. In legatura cu functia epicului in poezia americana a ultimelor decenii, Gheorghe Craciun invoca, de exemplu, punctele de vedere enuntate de Linda Hutcheon si Marjorie Perloff, conform carora, in ultima vreme, poezia s-ar lasa antrenata intr-o miscare dublu integratoare, ar incerca, altfel spus, sa realizeze un fel de compromis, aratindu-se deschisa, deopotriva, catre ea insasi si catre real. E vorba, mai exact, de ceea ce Linda Hutcheon numeste „punerea in prim-plan atit a codurilor narative, cit si a dorintei lor de inchidere si de ordine s…t. Aceasta inseamna ca – asa cum se intimpla si in fictiune – exista o deschidere a poeziei catre un material inainte exclus ca impur din acest gen: chestiuni politice, etice, istorice, filozofice.

Acest gen de poezie poate, de asemenea, sa opereze in directia contestarii reprezentarii si a notiunii traditionale de referentialitate transparenta a limbajului prin problematizarea formei narative si, ca atare, se poate compara, prin efectele sale, cu metafictiunea istoriografica“3.
Concluzia spre care ne conduce aceasta afirmatie e aceea ca logica referentului si a reprezentarii ramin cruciale si in poezia ulterioara modernismului, dar nu intotdeauna si nu in mod necesar in sensul confirmarii lor, in timp ce, in cazul modelului tranzitiv al lui Gheorghe Craciun, prioritate capata normalitatea limbajului si simplitatea rostirii, chiar daca se admite implicit necesitatea unei medieri intre multitudinea detaliilor disparate care alcatuiesc realitatea si impulsurile noastre ideologice sau narative.

In sfirsit, impingind un pas mai departe demonstratia autorului nostru, nu ma pot opri sa nu aduc in discutie si un alt „cuplu“ care – desi nu este mentionat ca atare – e implicat de logica insasi a demonstratiei. Este vorba de binomul virtual/actual. Pentru a intelege mai bine ce anume am in vedere, as lansa urmatoarea interogatie: difera in vreun fel logica producerii si functionarii sensului poetic de aceea a producerii si functionarii sensului in cazul prozei sau al comunicarii uzuale? Sa meditam, o clipa, la aceste doua versuri desprinse dintr-un poem al lui Mircea Ivanescu: „acum foarte multi ani, am fost intr-o seara in orasul acesta/ unde lumina soarelui este mai slaba“ (poveste scurta). La prima vedere, nimic nu lasa sa se intrevada in aceste rinduri vreo intentie de potentare, nici macar dorinta de a sugera ceva aflat dincolo de litera lor, dar nu putem ignora, totusi, imprejurarea ca Mircea Ivanescu isi prozaizeaza cu buna stiinta rostirea, intr-o ritmica de o discretie vecina cu absenta. Chiar daca nu gasim aici nimic inalt, obscur sau oracular, se intimpla, in fond, acelasi lucru ca in cazul enuntului „Omul acesta vine de la Basrah“, pe care il analiza Umberto Eco undeva.

Rupta din contextul initial, pronuntata in diverse imprejurari unor persoane de o anumita cultura ori citita peste un rastimp, oricare formulare in aparenta univoc-referentiala se deschide unei serii de conotatii care depasesc cu mult ceea ce „denota“ ea, suscitind emotii difuze si complexe. E vorba de „emotii crescute pe un cimp de amintiri si sentimente in care senzatii de provenienta incerta se impletesc cu notiuni derivate si imprecise“4. In fata stimulului devenit ambiguu, spiritul incepe sa divagheze, reactia lui poate fi fluida, capricioasa, nestatornica, iar contururile precise ale sensului comunicat se estompeaza. Cu alte cuvinte, acesta incepe sa evoce o multime de lucruri. Ramine in afara oricarui dubiu faptul ca poezia lui Mircea Ivanescu merge inainte asa cum vrea ea, prin dese reveniri la „imediat si derizoriu, nu asa cum ar dori cei care incearca sa acrediteze ideea ca nu exista poezie in afara unui limbaj privilegiat, emfatic in sensul puritatii sale“5, insa aceasta renuntare la poeticitatea manifesta nu exclude deschiderea unui cimp vast de virtualitati si nici ambitia de instaura o figura posibila a realului.

In concluzie, aproape ca nu mai este nevoie sa remarc faptul ca modelul teoretic dezvoltat in Aisbergul poeziei moderne are, printre altele, meritul de a fi lansat o serie de provocari. M-am lasat atrasa aici doar de o parte dintre ele, dar sint sigura ca multi specialisti ai domeniului vor medita de acum inainte si asupra altora.

––––––––––
1. A. Berardinelli, Poesia e genere lirico. Vicende postmoderne, in vol. Genealogie della poesia nel secondo Novecento, Istituti Editoriali e Poligrafici Internazionali, Pisa, 2002, p. 85.
2. Gheorghe Craciun, Aisbergul poeziei moderne, Editura Paralela 45, Pitesti, 2002, p. 54.
3. Linda Hutcheon, Politica postmodernismului, Editura Univers, Bucuresti, 1997, pp. 68-69.
4. Eugen Negrici, Imanenta literaturii, Editura Universalia, Bucuresti, 2000, p. 424.
5. Gheorghe Craciun, op. cit., p. 53.