OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Allan Bloom
Criza spiritului american: cum universitatile au tradat democratia si au saracit sufletele studentilor
Cuvint inainte de Saul Bellow;
traducere si note de Mona Antohi
Editura Humanitas, Bucuresti 2006, 504p.

Allan Bloom
The Closing of the American Mind
Foreword by Saul Bellow,
Published by Simon &Schuster,
New York 1987,
396p.

Atit de bine parem racordati la ceea ce reprezinta valorile intelectuale recunoscute din America, incit marea majoritate a celor care vor sa stie ca SUA sint si altceva decit binomul energetic G.W. Bush-„Condi“ Rice – de preferat, Coyote Ugly&Road Runner – abia daca auzisera de Allan Bloom pina la momentul aparitiei postfetei lui Sorin Antohi la cartea lui Saul Bellow, Ravelstein. Acelasi Sorin Antohi, intr-o alta postfata, este cel ce ne introduce in biografia intelectuala a omului care i-a folosit de model celebrului scriitor intr-o carte in care exista si personajul bad guy intruchipat de profesorul cu agenda ascunsa Radu Grielescu – nimeni altul decit Mircea Eliade.

- Un atac al lui Culianu
Criza spiritului american (Editura Humanitas, 2006, traducere de Mona Antohi) a facut furori in pentagonul intelighentiei de peste Ocean, in 1987, cind profesorul de stiinte politice de la Universitatea din Chicago (a predat si la Cornell, dar si la Toronto) s-a hotarit sa puna in fata a ceea ce americanii instruiti considera a fi Miss Univers in materie de frumusete spirituala o oglinda de proportii: brusc, frumusetea vizibila, ca si cea ascunsa, s-a umplut de negi.

Este Allan Bloom un critic rauvoitor al acelei Americi intelectuale forjate in cele 20-30 de universitati – unde Harvard este si astazi „diamantul coroanei“ – care fac legea in tinuturile unite de spiritul The Federalist sau un alternativ Socrate (la statura timpului nostru) trecut prin scoala europeana a Luminilor?
Daca ar fi sa creditam furorul critic de tinerete al lui Ioan Petru Culianu, intr-o cronica mai veche difuzata la BBC, publicata in romaneste abia acum, in nr. 7-8/2006 al revistei iesene Timpul, Bloom nu este decit un „personaj de a patra mina“, „nemultumit cronic din senilitate“, „in mod ciudat apreciat profesor“ la una dintre cele mai bune universitati americane – in fine, o „minte plata“ lipsita de fantezie care s-a urcat la catedra stramosilor sai predicatori calvinisti pentru a ataca relativismul cultural prin prisma valorilor tari sustinute, aiuritor, prin citate din Nietzsche, Heidegger si Webber. Speculind in teza lui Bloom o machiavelica pornire de a reinventa etnocentrismul, Culianu, in sustinuta dispozitie pamfletara, ii aplica profesorului de la Cornell o corectie critica din care pricepem ca autorul acestei carti prefatata „diagonal“ de Saul Below (insinuarea ii apartine) este un nostalgic instrumentalizind conceptual reintoarcerea la etnocentrism si barbarie.

Edificat, Culianu nu ezita (la data respectiva) sa-l trimita in... Romania comunista pentru a observa acolo, pe viu, valorile pentru care militeaza in carte. Desi nu pomeneste mai nimic despre centrul de greutate al lucrarii lui Bloom – cum au fost influentate cultura si viata universitara americana de filozofia germana care hranise instinctual, dar nu inocent, chiar totalitarismul fascist –, Culianu anuleaza sententios o carte care nu facea decit sa prevada la modul cassandric mizerabilizarea universitatii americane: in diverse grade, dintre care unul este chiar violenta letala careia i-a cazut prada, vai, chiar autorul acestei diatribe de juventute. Un Culianu cu puseuri de genialoidism care l-au dus mai tirziu la concluzia ca in Romania, in domeniul culturii, nu s-a intimplat nimic notabil vreme de peste 40 de ani, in intervalul dintre abdicarea Regelui si caderea lui Ceausescu. Si-atunci, de ce sa te superi pe Sahara?

- Homo Americanus
iese din „pestera“ si intra in tubul catodic
Asadar, Criza spiritului american este raspunsul sintetic al unui – daca mi se permite licenta – spirit sintactic crescut in rigoarea acelei traditii culturale care constata ca „natura este singurul lucru care conteaza in edificarea umana“.
Scolit la Paris si Heidelberg, hranit cu lecturile care fac panasul oricarui european culturalizat la marile surse greco-romane, Bloom are o deceptie in timp ce priveste anii ’60 de la inaltimea unuia care se delectase cu Spinoza, Montesquieu, Descartes, Toqueville, Hobbes, Locke, Rousseau, Nietzsche: experimentase la tinerete ca fiecare cultura este o „pestera“. intre timp, anii maturitatii il aduc la concluzia, stupefianta pentru unii, ca „America nu are o Carte“. Asa ceva sesizase Tocqueville, in acel unicat de carte, Despre democratie in America, atit de putin si de prost citita de americanii insisi, in opinia lui Bloom.
Si iata-l pe Bloom ajuns in ipostaza unui demistificator al acelei way of life intelectuale americane, intrata intr-un impas care-i aminteste de vorba vicepresedintelui american Marshall: „tara asta are nevoie de un bun trabuc de cinci centi“. Bloom este, cu acel wits exersat la cele mai bune scoli europene, si mai nuantat: „America are nevoie de o buna sinteza de cinci centi“! Ca un bun adept al modestiei intelectuale devenita, intre timp, ceva atit de rar, inclusiv in State, Bloom accepta sa se „diminutiveze“ intr-o lucrare de cinci sute de pagini in care incearca sa previna ce se mai poate preveni: „Cum universitatile au tradat democratia si au saracit sufletele studentilor“.

Dar a fost democratia tradata de americanii care, potrivit autorului, „au una dintre cele mai indelungate traditii politice neintrerupte pe pamint“? Si cum au saracit sufleteste studentii bogati ai unei tari care in anii ’50 abia reusea sa iasa din cazarma ideologica a acelui numerus clausus in ceea ce-i priveste pe studentii negri, dupa ce trecuse atit de putin timp de cind cei evrei reusisera sa intre in Sanctuar? Bloom incepe sa raspunda la aceste intrebari observind ca deschiderea culturala operata dupa maccarthysm a reusit contraperformanta de a radia acel element de baza al invataturii, religia, si de a-l situa, à rebours, intr-o zona a superioritatii de cunoastere, inclusiv morale, care prefigureaza relativismul ca lege morala in insul ramas, dintr-odata, atit de liber (cu tot cu noua transcendenta publica de care vorbea Marcel Gauchet). Ceea ce constituia Traditia parintilor fondatori s-a topit ca aburul. Noul zeu e Televiziunea, cu pretentia de a crea noul cadru de intimitate, in absenta interioritatii abolite. Homo Americanus iese din „pestera“ si intra rapid in tubul catodic, printr-un efect demn de Houdini, acel Houdini care este precursorul lui Big Brother, noul Polifem atoatescrutator.

- Dorinta sexuala bate
la tobele zeului-Rock
Daniel Barbu (Universitatile si prejudecata pesterii, in Idei in dialog, nr. 8/ 2006) crede ca Bloom face din teza potrivit careia universitatile americane nu mai slujesc democratia adevarata o prejudecata analitica. Desigur, Daniel Barbu are pozitia favorabila unei atari observatii: universitatea noastra. La noi, se stie, democratia e servita ideal si prompt de post-judecati analitice care fac din laboratoare ale gindirii pe cont propriu, cum sint facultatile (ca institutii posibile), populare cluburi private sustinute entuziast de ideologii masoretice ale puterii.
Daniel Barbu face risipa de eruditie, pe teza de sustinut, producind dovezi ilustre din trecut, aratindu-ne pur si simplu documentul contractualist al universitatii celei mai vechi: Bologna. Bologna nu e cumva – potrivit chiar opiniei prefatatorului cartii, Sorin Antohi – „faza terminala a masificarii, trivializarii, instrumentalizarii si fragmentarii“ universitatii europene? Care Bloom european va scrie atunci „Criza spiritului european“, inspirat de decadenta actuala a „pesterii“ culturale in care ne zornaim cu incintare lanturile „civile si etice“?

Faptul ca, in opinia lui Barbu, Bloom repudiaza „parcursul corporatist“ al Universitatii, „o cunoastere recunoscuta legal si productiva politic“, il face pe profesorul de stiinte politice de la Universitatea din Bucuresti sa constate ca adevarul nu se afla la iesirea din pestera, ci rezida in calitatea materialelor din care sint facute lanturile (benevole!) civile si etice cu care ne legam unii de altii. Studentii nostri poate ca nu sint mai breji decit cei americani, dar aici inca n-a aparut un profesor de o asemenea sinceritate – si competenta – care sa remarce intr-un op scandalos de sincer ca „studentii sint autentici in putinatatea cunostintelor lor culturale“!
Bloom e necrutator cu acesti ne-lamuriti care asalteaza universitatile in dorinta – straveche – de a obtine rapid un bun trabuc de cinci centi si de a deveni gentlemen-farmers, pe Wall Street daca se poate. E necrutator, dar nu implacabil, atunci cind denunta „perversiunea sufletului democratic care neaga maretia“. Asta era: maretia.

Or, maretia, cu tot ce cuprinde acest termen-capcana pentru bietii abonati ai „transcendentei publice“, nu poate fi obtinuta in absenta unei cunoasteri de prima mina, a unei educatii facute la sursele prime care restaureaza omul in cadrul, totusi, unei Traditii uitate undeva pe drumul Progresului. Rapelul la Rousseau (mereu prin Platon, via Socrate) este intens si constant. Fara muzica – sau poezie, „care e muzica, atunci cind apare ratiunea“ – omul nu poate fi „niciodata intreg“. Sanatatea psihologica poate fi obtinuta din sursa nesecata a muzicii adevarate. Numai ca „generatia asta“, observa Bloom, nu a gasit muzica apta s-o miste. Evident, s-o „miste“ inspre cele superioare, dar si pe cerul acelei abolite „interioritati“. Degeaba au vorbit Platon si Nietzsche despre „observarea muzicii“, care e fisa de temperatura a unei societati. Acum avem discursul primitiv al sufletului – alogon – fara vorbire. E ora guturalelor, dupa cum este ceasul cind dorinta sexuala bate la tobele zeului-Rock. Erosul a murit, iar indoiala rationala e potentata de frecventarea acestui gen de delir colectiv in care Mick Jagger, „baiatul abil, din clasa de mijloc“, stimuleaza orgiastic, ridiculizind totodata, hoardele de copii de ambe sexe care afla dupa pubertate ca Nihilina s-a intrupat si cere ofrande.

- Caracterul
artei democratice
in zgomotul miilor de decibeli, sub soarele de rezerva al lucsilor care fac din ochi un satelit fara lumina proprie, cine mai sta sa-si aminteasca de profetia aceluiasi Toqueville: „caracterul artei democratice va fi intens, schimbator, crud si imediat“? Se prinde de orice polip al fiintei, dar evacueaza sufletul. Dai sa vorbesti cu Celalalt si te pomenesti urlind. Esenta prieteniei, care, de la Aristotel citire, e vorbirea, e lasata la intrarea pe stadioane, acolo unde Jagger si, pastrind proportiile, A. Paunescu, sustinut de coribantii sai naivi, sint marii Ciocanari de suflete in cautarea unei ideologii pe care sa „soileasca“ dupa o noapte de dezmat.

Arta lor este nitul in cap. Sigur, comparatia dintre Nürnberg si Woodstock este enorma, oricit de mult ar dori Bloom sa sensibilizeze publicul asupra a ceea ce el numeste abandonul Universitatii de a avea orice pretentie in a studia valoarea, in timp ce tocmai opera transferul catre popor al deciziei privind „valorile, Zeitgeistul, relevantul“. La drept vorbind, chiar daca nu avem experienta americana a lui Bloom, e greu de crezut ca Zeitgeist-ul „a fost cedat poporului“ doar in scopul nihilizarii sale. Havel si Rushdie n-ar fi de acord cu o asemenea pozitie radicala: ei, ca si partea – diferita – de lume din care provin, ii apreciau pe Lou Reed si pe Bono. Se lupta impotriva comunismului, si in acesta parte de lume nimeni nu statea sa vada vicleniile stingii acaparate de gindirea lui Nietzsche sau de turbionul creat de Let it Bleed al lui Jagger.
Aici, profesorul de la Chicago University este crunt, in demonstrarea tezei sale potrivit careia industria rock-ului este capitalismul ajuns la perfectiune: „muzica aceasta este ultimul nivelator al snobismului cultural“. Chiar daca snobii astia „denunta“ pericolul provocat de razboiul rece, de somnul ingrijorator al pre-ratiunii in epoca post-ratiunii activata nuclear, de atacul endemic al foametei si al bolilor pe intreg globul?

- America nu e traita
ca un proiect comun
Asa se face ca, prin anii ’60, la Universitatea Browne, satui sa mai traiasca in conditia eroica a proto-parintilor, inapti de transee, doritori de progres, studentii au cerut, in eventualitatea in care rusii vor ataca nuclear SUA, sa primeasca cianura. Doar capeteniile naziste si spionii lor mai avusesera dreptul la asa ceva. De acum, eroismul era doar o meserie ruseasca, doar ei si-ar fi putut permite sa piarda un milion de oameni intr-un eventual Armageddon. in SUA, supravietuirea cu orice pret (o constanta universal-umana, decenta, la urma urmei), cu riscul ca un popor sa devina populatie, a luat locul eroismului. Socrate si Ahile nu mai sint modele de mult timp, pentru nimeni. A invata cum sa mori este treaba filozofilor, dar este una strict privata, nu intereseaza restul auditoriului.

Aici, Bloom este radical – cum trebuie sa fie un profet care si-a dat doctoratul cu Leo Strauss: America nu e traita ca un nou proiect comun. Iata-ne si pe noi, romanii (daca ne trezim), amenintati de viziunea lui Bloom! Iarasi democratia de-generata e de vina. Tocqueville, cu geniul sau profetic, prezisese: „in societatile democratice fiecare cetatean este de obicei ocupat cu contemplarea a ceva foarte marunt, el insusi“. Acum/ atunci e/era momentul unui anume Sigmund Freud care debarca in SUA si testeaza o stiinta care se ocupa cu exilatul Adam.
Pe coasta cealalta – a omului – apar utilitaristii si decreteaza: patriotismul e dragostea pentru ce-ti apartine. Ce-i al meu, nu-i al tau si nici al lui… Dumnezeu. Cu ochi patrunzator, Bloom vede, la fel de ironic-serios, ca toti sint doar „persoane“, dar cred nesmintit ca a fi uman e suficient pentru ce e important: „Studentilor nu le da prin minte ca oricare din lucrurile care ii divizeaza in mod clasic pe oameni, chiar si in egalitara America, ar trebui sa-i tina la distanta de oricare altul“. Bloom pune implacabilul diagnostic: toti studentii sint meritocrati egalitari – findca asa se inchipuie. Ceea ce era sensibilitate fata de caracterul national a disparut. Conteaza, probabil, doar apartenenta la Ivy League sau la Skull&one. Pretul corect pentru acest tip de discriminare egalitarista e evident: ne aflam in era Shoteby’s, acolo unde licitatia fiintei e-n toi. Cine da mai mult?

Evident, albul. „Domeniul negru“, intens fraudat de o filozofie a biologiei care admite doar ca Eva a fost africana, dar urmasii sint diferiti, s-a radicalizat si el si a produs anticorpii natiune in disperarea needucata nici macar de o furie demolatoare de a vedea cum imperialismul albului dicteaza in tara tuturor posibilitatilor. Care e cea mai rea posibilitate pentru un negru in SUA? Sa fie in continuare un negru confundabil cu rasa. Atunci, cei astfel stigmatizati de la natura, fac sistem in sistem si evacueaza profesorii din universitatile care indraznesc sa-i trateze, intelectual, ca pe… albi. Cum reactioneaza atunci profesorii? Abdica rusinos si probeaza un nivel moral echivalent cu interesul cel mai subiectiv de care e posibil un urmas al… Luminilor: eul marunt de care vorbea Tocqueville. Fanatismul rasei se dovedeste inca o bariera de netrecut – de nici una dintre tabere. Singurul fanatism – spune acest profesor de stiinte politice, care este un poet dublat de un reformator ascuns in multe din diagnosticele sale – ramine dragostea (ma mir ca I.P. Culianu a trecut rapid peste partea asta a cartii, dar cred, ca sa vorbesc in termenii sai despre Bellow, ca n-a citit-o pe fata). Adica acea traducere operata de Gabriel Marcel in corpul acelui Te iubesc rostit cindva de toti oamenii: nu vei muri niciodata.

Casatoria, robotizarea, uimirea in fata despartirii (excelente paginile in care este descrisa placiditatea iubitilor care se despart dupa patru ani de scoala cu un simplu pa!), ca si comparatia sexuala sint analizate de un detractor pe fata al lui Freud, ca si de un observator excelent al lui Shakespeare, despre care spune ca se pricepea poate mai bine ca noi la femei: asumarea hainelor barbatesti respecta in Anglia vremii sale proprietatile si conventiile. Dupa ce femeile ca Viola aduc la matca ce parea deviat, ele redevin femei si se supun barbatilor, desi „cu constiinta ironica, plina de tact, ca, fie si numai partial, joaca teatru ca sa pastreze o ordine viabila“.
Radical, de o maniera care exclude din start machismul, Bloom nu ezita sa dezvaluie frauda pioasa: abandonarea de catre femei a „vechii persona feminine“ a fost accentuata de abandonarea lor de catre persona. Bloom scrie pagini esentiale despre razboiul domestic, Kramer vs. Kramer, mutat in Tribunal, despre aparenta imblinzire a „Scorpionului“, care este numai una de scurta durata. Ceva din Natura restabileste ordinea fireasca, aceea in care Reeducatul face ce face si revine la pozitia initiala: masculinitatea ca spiritualitate creatoare, inclusiv de feminin. Pentru Artist femeia nu-i femeie…

- Baietii rai
de la Weimar si nihilismul fara abis
Partea a doua a cartii lui Bloom (Nihilismul in stil american) mi-ar lua tot pe atit spatiu pentru a comenta ceea ce pare a fi de resortul filozofilor: redescoperirea, cu uimire, a faptului ca ratiunea a fost evacuata din universitate in favoarea a ceva ce se anunta ca prestari de servicii (rafinate ce-i drept) pentru cei care au puterea de a decide social: politicienii. Intelectualul, spune Bloom, incearca sa influenteze si reuseste performanta de a cadea in puterea celor pe care a incercat sa-i influenteze. Poate e degradant pentru teza cartii lui Bloom de oferit exemplul romanesc care imi vine in minte, dar uitati-va la Dan Pavel care este convins ca l-a „mosit“ pe Gigi Becali. El ar fi Socrate, iar acela Alcibiade (Atena e Pipera, desigur...).

in aceasta parte a cartii, cea mai concentrata analitic, Bloom ne introduce in „modul specific american de a digera disperarea continentala – nihilismul cu sfirsit fericit“. Ascensiunea acelei Kultur prin care Freud si Weber, precedati de „neintelesul“ Nietzsche, anunta americanizarea pathosului german duce la concluzii dramatice: „baietii rai de la Weimar au invins, noul stil de viata american a devenit o versiune Disneyland a Republicii“. Bloom se dezlantuie, ca orice evreu inteligent (usor nevrotic la auzul termenului razboinic Kultur) care constata ca Id-ul a devenit aproape la fel de puternic ca primul Amendament al (Neo)Constitutiei, in timp ce blugii exportati de Uncle Sam sint in sfera utilitatii universale ceea ce este pentru americani importatul material de fabricatie germana pentru suflete! Universitatile americane au preluat tot suflul apologionului socratic si, ca si cind n-ar fi fost de ajuns, au imitat incompetent acel Rektoratsrede heideggerian care afirma increzator pentru o mie de ani: „Timpul deciziei a trecut. Decizia a fost deja luata de partea cea mai tinara a universitatii germane“.

Concluzia lui Bloom? SUA au ales un sistem de gindire care, aidoma unor vinuri, „nu calatoreste“. Ceea ce „beau“ americanii nu este nectarul lui Hebe, chiar daca Heidegger a facut pentru urmasii protestantilor sositi pe Noul Continent o arheologie a Fiintei, ca intoarcere radicala spre antici. Numai ca el s-a intors, cindva, si spre Hitler si criza universitatii germane a devenit, prin refugiul peste Ocean al purtatorilor, criza celei americane. Ceea ce vad americanii nu le este propriu: poseda, alterat de criza interna, un nihilism fara abis: nu sint priviti, desi cred ca l-au vazut.

- Cind problemele se prezinta sub forma de cuie
Dar fiindca au fler – si geniu inductiv! –, propun prin acest lucid Allan Bloom un DEX al modului in care gindesc SUA. in timp ce in Europa s-a forjat atacul concertat al boemului, literatului si artistului impotriva burghezului, America trece la reconstructia politicii care vesteste zorii unei lumi noi. Numai ca Europa din care a importat Nihilina de Stinga sau de Dreapta nu are tipare pentru omul lui Thoreau, cel care era atent la ce creste pe linga Universitate: ceea ce acolo se prezinta ca problema, pe Noul Continent se vede ca solutie. Cum zice proverbul american favorit al Neocon: daca toate problemele se prezinta sub forma de cuie, atunci solutia este un ciocan.

Hobbes, Locke, Rousseau, in felul lor diferit si totusi asemanator, anunta formidabila descoperire a democratiei liberale pe care americanii o vor perfectiona cu un zel neintrecut decit de naivitatea lor in fata nuantei: drepturile. Daca schemele politice ale ginditorilor iluministi erau concepute pentru a fi puse in practica, spre deosebire de „sterilitatea“ pe care Bloom le-o imputa filozofilor greci aflati „subt vremuri“, proiectul proiectiv al unitatii care reflecta ordinea inteligibila a lumii, acea examinare a intregului pe care filozofia o facea posibila, e astazi in criza, dupa cum demonstreaza in partea a treia a cartii, Universitatea. Era ratiunii aristocratice care incepuse cu triumviratul de mai sus isi gaseste indreptatirea in lockeanitatea concretizata de americani in verticalitatea individului data de legea morala plantata in om. Statuia Libertatii nu-si are doar un constructor european, ci si un proiectant ideal venit din aceeasi zona: legea cu dintii in ea. Astazi, la mult timp dupa forjarea conceptului de societate civila (libertatea de gindire si de vorbire opusa fanatismului si tiraniei unei minoritati conducatoare, elita, vai!), America are o dilema de rezolvat si se pare ca nici macar Ciocanul American nu poate transa prea usor: libertate sau securitate?

Este noul Kramer vs. Kramer mutat in spiritul unei tari lovita intre timp in inima ei de un tsunami motivat de ura dusmanilor ei interni si externi. Acea opinie majoritara, ca instanta infailibila, de necontrazis, de care se temea Tocqueville privind in sufletul american a fost constrinsa de „tirania cea mai plina de succes“. Desigur, Bloom nu-l putea anticipa pe Bush si intreg staff-ul sau neocon, asa cum nu putea anticipa ucazurile date de Jebb Bush, fratele presedintelui. Acesta, din postura de guvernator, edicteaza ce trebuie sa predea profesorii de istorie pe teritoriul statului Florida: „istoria autentica a SUA si nu teoriile revizioniste sau post-moderniste despre relativitatea adevarului istoric“. Oameni ca Jebb Bush sint, desigur, PRM-isti americani si nu trebuie sa ne mire ca actioneaza astfel; ceea ce e mai rau e ca au puterea si o exercita prin ceea ce Bloom numea „lingusirea poporului“, ca si prin incapacitatea de a rezista unei opinii publice asupra careia Toqueville avertizase.

- Datoria Americii
in fata disperarii culturale
Nihilismul in stil American sau „schita unei arheologii a sufletelor asa cum sint ele“, limbajul travestit, cu radacini in marxismul vulgar („marxismul vulgar este marxismul“), acel farmec al violentei care seduce generatii intregi de americani sint admirabil descrise de un spirit care vede cum derationalizarea lui Marx si stingizarea lui Nietzsche fac din cele mai bune universitati americane exponente stralucite ale acelei ideologii informate de trinitatea weberiana a violentei, aceasta legitimata de justificarile credintelor umane care postuleaza obedienta individuala fata de sistem. Dupa Weber, oamenii se supun fiindca: 1) asa a fost mereu; 2) consimt s-o faca in fata slujitorilor civili competenti care urmeaza reguli stabilite in mod natural; 3) sint incintati de extraordinarul har al cite unui individ (in Germania, in ziua in care Hitler a venit la putere, Carl Schmitt a exclamat: „astazi a murit Hegel!“).

Criza spiritului american incearca sa combata, surprinzator pentru un indragostit de Platon, asertiunea maestrului: pestera e intratabila. insa doreste energic si intoarcerea la valorile propuse de Platon in Banchetul. Apararea libertatii se poate face numai prin apologia universitatii (oricit de bun ar fi fost, Socrate n-a creat institutii, ci doar poteci), acolo unde filozofii s-au refugiat intre timp, si prin intoarcerea la valorile care consolideaza si protejeaza aceasta libertate. Bloom constata ca problema aceasta vasta si raspindita in intreaga lume este, prin actuala natura a lucrurilor, de competenta SUA. Americanii au o datorie astazi. Disperarea culturala care a cuprins o parte a lumii, si implicit SUA, nu trebuie sa arunce pe nimeni in melancolia unui al doilea „Declin al Occidentului“. intoarcerea la ratiune si la comuniunea de idei pot salva ceea ce pare inexorabil degradat. Banchetul lui Platon despre asa ceva povesteste.