OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Moartea imi da tircoale. Se tine la o oarecare distanta. in jur, pe unde ma ocoleste, simt un usor virtej de aer rece. intinde un brat scheletic spre mine, o mina descarnata, dar apoi se retrage, se indeparteaza, dispare. Cineva ma apara. I-am fost incredintata si m-a luat in primire cind m-am ivit pe lume; i se spune – asa, pentru copii – inger pazitor. ii simt proximitatea numai de citiva ani, dar din ce in ce mai des. Cind esti tinar, poate nici n-ai nevoie intr-atit de un ajutor de acest fel, din partea unui duh blind si prietenos, cum ti se pare ca este, insa cu virsta... Prezenta sa mi s-a revelat de citeva ori, l-am simtit in spatele meu, aproape, tangibil parca, si m-am cutremurat. Valuri de fiori mi-au trecut pe spinare. Mai ca-mi venea sa ma intorc brusc... ca sa-l surprind... Ce aberatie! Ce blasfemie! Covirsita de prezenta sa nevazuta, am cazut in genunchi.
Da, creste in noi credinta in supranatural: – oare ne copilarim? Sau se ascut unele simturi in timp ce scade acuitatea celorlalte, a celor necesare vietii sociale – vazul, auzul, pina si cel al echilibrului, aducind cu sine nesiguranta la umblat (de unde povestea cu animalul simbolic ce se foloseste, in amurg, de un al treilea picior)?

Ne paste incetineala. inainte de a cadea in neputinta totala, ireversibila, constatam fenomenul incetinirii nu numai in miscarile pe care omul batrin le executa cu greu, mai impiedecat, mai neindeminatic, dar si in demersurile sale mentale. Pina isi aduce aminte de ceva, trebuie sa stea pe ginduri, sa si le adune, sa si le aseze, inainte de a profera cine stie ce prostii. Prudenta pe care o invata, o interiorizeaza spre evitarea primejdiei de a se face de ris. Mica stratagema, agasanta pentru ceilalti in cursul unei conversatii, a fost penibila si pentru el insusi, pe cind era zdravan de tot... si isi aduce aminte cum, odinioara, il apuca nerabdarea cind era obligat sa astepte, cu oarecare politete, pina ce ispravea bunicul sau vreun prieten al acestuia cu interminabilele recomandari ori reflectii despre un lucru sau altul, mai mult sau mai putin dezlinate...
Rabdare, da, rabdare pretinde elementara politete fata de cel impovarat de ani. Iar cind acesta se intimpla sa fii tu insuti, procesul de incetinire incepe prin a te mira: nu erai tu, oare, cel mai ager dintre cei ageri, nu ti se parea normal sa ai replica prompta, la fel cum pasul te ducea mereu in fruntea unui grup in care inaintai? Ca sa nu mai amintim cum ti se repezea bratul in sus, cum te tot saltai din banca, spre a te face remarcat de invatatoare si a debita, in fine, la repezeala, raspunsul vioi la intrebarea pusa. Esti, oare, aceeasi fiinta?

Scrisorile ti le concepi de obicei astfel:
Draga prietene, ar fi prea banal sa incep cu obisnuitele scuze pentru intirziere, desi e mai mare rusinea... A trecut o luna si jumatate de la ultima dumitale scrisoare, dar iata ca a intervenit din nou ceva ce tine pesemne de necazurile virstei si ma deranjeaza, ma umileste, ma descurajaza cumplit in ultima vreme: pentru mai toate cite tin de prezent, de „intimplarile din irealitatea imediata“, memoria mea a devenit ciur. Nu ma consoleaza cu nimic ca si altii, de aceeasi virsta, patesc la fel...
Sau asa:
intre timp, a intervenit ceva: am trecut printr-o aventura extraordinara, incredibila: am imbatrinit! Nu ride! Sau rizi, daca vrei, in hohote. Sa nu crezi, insa, ca am vrut sa glumesc (gluma cam indoielnica, ce-i drept). Nu, nu, gasesc, intr-adevar, ca s-a intimplat ceva extraordinar, neasteptat... De fapt, ar fi trebuit sa spun: mi s-a intimplat brusc ceva – fiindca lucrul s-a produs dintr-odata. Brusc numai ca experienta concreta, evident. Caci stiu, desigur, ca toata lumea, ca imbatrinim in continuu, treptat, o stiu prea bine, nici o indoiala! Cu toate acestea, nu mi-am dat seama. Iata o mica deosebire esentiala: una este sa ai cunostinta de ceva, alta sa cunosti. A sti si a cunoaste sint doua lucruri diferite.

Sa mergi inainte pe calea imbatrinirii inseamna, intre altele, sa devii constient de reducerea posibilitatilor ce-ti sint date. Se impune, asadar, sa-ti masori fortele, sa nu mai incepi decit ce poti duce la bun sfirsit. Dar exista obligatii... Venind vorba despre marturia (scrisa), consemnarea amintirilor, pentru ca acestea sa nu piara odata cu fiinta ei, o prietena imi marturiseste ca o apasa datoria de a asterne pe hirtie, in locul si in numele sotului ei disparut, pataniile, persecutiile, suferintele prin care au trecut si pe care el s-ar fi priceput sa le transcrie infinit mai bine, dar, iata, trebuie sa asigure, cumva, eternizarea lor, cum s-ar zice. Iar acum isi simte energia scazuta, deci si puterea de a povesti, de a formula corect legaturile dintre fapte; i s-au redus posibilitatile, care, oricum, dupa ea, n-au fost niciodata grozave.

Numai constringerea ne poate determina sa pornim un lucru, nicicum vointa noastra proprie. Iata un fapt confirmat de Cioran, care mi-a marturisit odata – textual (am notat cuvintele sale intr-un caiet-jurnal) – ca doar silit fiind, printr-o promisiune data unei reviste, si numai la reclamatia acesteia, deci de rusine, a scris articolul sau despre Saint-John Perse, trudind o noapte intreaga, spre a-l preda a doua zi. De altfel, de la el am invatat cuvintul procrastinatie.

Selectie de Luiza PALANCIUC