Unul dintre cei mai buni traducători
ai literaturii noastre, unul dintre cei mai buni traducători în
limba franceză pe care i-am avut vreodată, Alain Paruit, a murit
într-un spital din Paris după o lungă suferinţă. Nu demult,
împlinise 70 de ani. Graţie mediului de familie (tată român,
mamă franţuzoaică) şi educaţiei (începe şcoala la Paris,
o termină la Bucureşti, unde îşi continuă şi studiile
universitare), dar mai ales a unui talent deosebit, Alain Paruit era
un bilingv perfect, cu un simţ al nuanţei şi al proprietăţii
mult peste nivelul obişnuit al unui excelent traducător. Problemele
traducerii îi ofereau mereu material de meditaţie şi în
acelaşi timp îi stimulau interesul filologic pentru forme
particulare ale limbii, pe care o cunoştea şi o simţea ca un
adevărat scriitor. Fiind solicitat de cele mai mari edituri
pariziene, a tradus un număr uriaş de cărţi din română
într-o franceză pe care o făcea să sune ca o carte scrisă
direct în această limbă: 80 de volume (arată catalogul
Bibliotecii Naţionale), pe care le alegea personal, în acord
cu preţuirea şi cu judecata lui, în marea lor majoritate de
literatură modernă (Sebastian, Eliade, Cioran), dar mai ales
contemporană (Vona, Adameşteanu, Ţepeneag, Cărtărescu, Norman
Manea, Nedelcovici, Paler, Maria Mailat, ş.a.). De fapt, era
îndrăgostit de poezie, pe care o traducea cu plăcere, cu
dăruire şi cu har: a colaborat absolut gratuit, întrerupînd
alte lucrări, la un volum de traduceri din poezia lui Cezar Baltag,
a transpus în franceză poeme ale Martei Petreu şi a tradus
pentru revista lui Ţepeneag, Cahiers de l’est, versuri din Virgil
Mazilescu, Bogdan Ghiu ş.a .
Rolul lui în anii importanţi ai
exilului românesc postbelic, la începutul anilor ’70, a
fost mult mai mare decît apare astăzi celor care n-au trăit
atunci: a fost primul traducător al cărţilor lui Goma, care au
creat atunci o mişcare de emoţie şi de simpatie fără precedent
pentru România. A colaborat cu Monica Lovinescu şi Virgil
Ierunca la celebrele lor emisiuni, a scris la reviste cu audienţă
şi a publicat, în 1978, o culegere apreciată din genul care
explică şi colorează existenţa noastră sub dictatură: bancul
politic (Les barbelés du rire, colecţia „Cahiers de l’est“,
1978).
Era un om fermecător, un intelectual
cu totul deosebit, un artist pe care îl concura un filolog,
care îmbina rigoarea franţuzească cu umorul şi nonşalanţa
noastră, un om de o mare generozitate, cu sentimentul profund al
prieteniei şi al datoriei. Voia în primul rînd să fie
el însuşi, şi era: firesc, cu simplitate, cu nobleţe;
împrăştia în jurul lui dragoste, frumuseţe, libertate.
Nu cred să existe persoană care să-l fi cunoscut şi să nu fi
fost cucerită de farmecul lui, de forţa lui, de modestia lui,
specifică marilor caractere.
N-a cerut şi n-a prea primit
recompense, deşi le merita cu prisosinţă, dar golul pe care îl
lasă în cultura română şi în ceea ce se cheamă,
palid şi impersonal, istoria relaţiilor franco-române este
imens; nu l-ar putea umple toate titlurile şi recompensele din lume.
Peste vocea lui, bine timbrată şi inconfundabilă, cunoscută de
miile de ascultători ai Europei Libere din anii sumbri, peste vocea
afectată de teribila maladie din ultimii ani se vor suprapune în
amintirea noastră miile de pagini ale unei întregi literaturi
pe care, ca un benedictin, a făcut-o accesibilă lumii, depăşind
bariera unei limbi puţin cunoscute.
Autor: 
RSS Feed
Newsletters