OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dan LUNGU
Raiul gainilor. Fals roman de zvonuri si mistere
Prefata de Mircea Iorgulescu,
Editura Polirom, Colectia „Ego. Proza“, Iasi, 2004, 196 p.


Nostalgii si tranzitii

Cine mai scrie, azi, despre „anii nebuni ai comunismului“? Ar fi, in linia intii, o intreaga generatie de prozatori (’80) pentru care centrul de greutate e fixat undeva, dincolo de bariera lui 1989. Atunci cind apare tranzitia (pe post de personaj caragialian) cu trena ei de blugi turcesti, mititei la gratar, alba-neagra, marci-dolari avem, seminte-sa-va-dam, adrian-l’enfant-prodige si care-ai-ciordit-ba-ca-te-tai, ea e un fel de continuare pestrita si bizara a climatului de dinainte de revolutie. Radacinile sint tot in mijlocul bancurilor cu Ceausescu, al cozilor interminabile, al celor doua ore de program TV garnisite cu Radio Europa Libera, ascultat pnv, in camara. Asta e lumea celor mai multi dintre scriitorii care au acum in jur de patruzeci de ani: generatia in blue-jeans, care asculta discuri cu Led Zeppelin si mergea la porumb ca la discoteca, sau, de cealalta parte, prelungirile limfatice, printre sorturi chinezesti si casetofoane „de la rusi“, ale unei lumi autarhice, „sfint trup si hrana siesi“. Decorul-sablon e cel al filmului Asfalt Tango. Putini reusesc sa scrie despre ultimii cincisprezece ani fara sa mute totul, cu arme si bagaje, in „iepoca odiosului“. Peste tot apar dezradacinati ai tranzitiei, nostalgici care-si amintesc viata „de dinainte“, linga o jumatate de tuica, pensionari debusolati de disparitia cozilor, „lucizi“ care incearca sa (se) convinga, ezitant, ca „pe vremuri nu se traia mai bine“. Viata bate filmul si, in orice caz, filmul bate literatura – am vazut-o la Nae Caranfil!

Nu stiu daca aceasta tentatie de a scrie, din nou si din nou, despre comunism e buna sau rea. Multe lucruri trebuiau spuse, filonul mai poate fi, inca, exploatat. Cu riscul de a repeta (prea siciitor!) si de a cadea in desuetudine. Lumea de azi e, in multe privinte, la ani-lumina de comunism, altele sint subiectele prezentului si, cu siguranta, altele sint modalitatile literare prin care ele pot fi abordate. E ciudat ca tineri prozatori precum Dan Lungu sau Lucian Dan Teodorovici insista, frenetic, asupra unui decor fata de care generatia lor ne-am fi asteptat sa ia distanta. Acesta nu e, bineinteles, un criteriu de evaluare. „Buna“ sau „rea“ poate fi proza celor doi numai sub raport estetic. E doar o bizarerie, daca iei, de pilda, Filantropica sau scurt-metrajul lui Catalin Mitulescu, Trafic, drept repere ale „actualitatii“. Sau un fapt normal, in cazul in care fixezi Miss Litoral-ul lui Mircea Muresean drept etalon al anilor ’90. In colectia sa de povestiri – Proza cu amanuntul, reeditare (completata) a primului sau volum de proza, Cheta la flegma –, Dan Lungu realiza un remarcabil „hronic al virstelor“, cu orientare sociologica si viziune de „comedie umana“.

Mai intii copiii, apoi tinerii si, la urma, batrinii trec, plini de frustrari, betesuguri si manii, prin fata unui obiectiv colorat, care surprinde, uneori, drame din cartierele muncitoresti (Virgil, buldozeristul, caruia primaria refuza sa-i ingroape fiica, e un Manolache Plesa al mahalalei), alteori, mici momente, splendide, ale cotidianului, cu iubirea, frumusetea si tineretea unei femei care flutura, precum voalurile racoroase, deasupra mizeriilor din strada sufocanta (Intimitati, Promisiunea). Unele romanturi cad in derizoriu si ridicol (Cinci, cinci si jumatate), un tinar obsedat de o singura iubire isi rateaza admiterea la facultate pentru a ramine la el in sat, functionar la primarie, alaturi de fata pe care o iubeste platonic, de la distanta (fara ca ea sa il cunoasca), cu care se insoara, in acte, in asteptarea momentului in care destinul ii va aduce impreuna. Vladimir Procopiu, pensionarul care tine, „ca in vremurile bune“, rindul pentru toti vecinii la butelii, intra tot in registrul comic-absurd. La fel si profesorul de geografie sexagenar, domnul Silvian, pentru care un pix cu arc si mina detasabila, iarasi „ca pe vremuri“, devine simbolul unei lumi ordonate si al unei cariere didactice in care a fost respectat si ascultat.

Pensionarii (printre care si Tantilili, gospodina model, sau Titi Chichifoi, portarul de la caminele de baieti) sint tipare, scheme, fantose care danseaza dupa ecoul unei melodii vechi de pe un patefon casat. Ei nu sint, insa, judecati, ci, dimpotriva, sint priviti cu simpatie si compasiune. Dincolo de ridicol se intinde viata pustie a unor oameni care si-au pierdut locul in societate, reperele si mobilul existentei, o data cu desfiintarea fabricilor la care lucrau, cu disparitia uzantelor si a legaturilor care-i faceau respectabili si importanti. Dan Lungu se afla la cirma unei plute cu naufragiati care aluneca de-a lungul unui canal plin cu pacura si gunoaie. Din cind in cind, pescuieste cite un splendid ciob al unei emotii marunte, care sclipeste in soare, cite un tinar debusolat, care isi ia asupra lui rautatea si violenta patologica a lumii (Norii) si se urca in barca, linga batrinii care joaca zaruri. Imaginea fetitei in zdrente care aduna si catalogheaza, la marginea soselei, chistoacele si betele de chibrituri dintr-o groapa miloasa e emblematica.

Strecurata intr-un „moment publicitar“, ea este mica zeita a tranzitiei, rahitica si jegoasa, „fetita cu chibrituri“ moderna, serioasa si, in felul ei, cocheta, care se va urca si ea pe pluta lui Dan Lungu. Da, din aceasta pagina (scrisa ca un scenariu TV) Catalin Mitulescu ar scoate un scurt-metraj pe cinste!
Romanul Raiul gainilor e tocmai capatul de drum – portul paraginit in care a ajuns aceasta pluta cu naufragiati. Adunate din scoli, uzine si mahalale, personajele s-au dat jos, cu sarsanalele lor pestrite, cu catel, purcel, rime (!) si gaini, pentru a intemeia o strada. A Salcimilor, pe locul unde, odinioara, se intindea Groapa lui Ouatu. Este asemanatoare cu mahalaua din Cheta la flegma, unde gasca lui Ata, Prastie si Nababul umbla cu fetiscane de-alde Fifi, Pipi, Coco si Mimi, de care se foloseau, pe rind, intr-o camaraderie promiscua si nepasatoare. Puradeii care, hartuiti de baietii mai mari, cauta doze de spray, cutiute chinezesti si tuburi de medicamente prin groapa de gunoi plina cu apa statuta coboara, direct din suburbia ieseana, in peisajul strazii. Lipseste insa (in mod fericit!) episodul cu initierea sexuala, de o duritate naturalista si gratuita, din volumul de povestiri.

In schimb a aparut, in premiera, un personaj inedit pentru Dan Lungu (dar foarte comun in literatura „de gen“): Hleanda, nebuna, care umbla pe strazi si striga, in chip de profetii cu rezonanta biblica, adevarurile de care toti se tem. „Imparatia de apoi“ e infernul ceausist, sloganele publicitare, golite de orice functie comerciala – „Consumati peste oceanic si gemuri de fructe!“ –, se suprapun peste mesajele propagandiste – „Stima noastra si mindria, Ceausescu, Romania!“ – si devin prevestiri ale unei catastrofe sociale. O haita de ciini care urla de foame, in cor, la fiecare slogan, insoteste nebuna, care va fi, la scurt timp, gasita in casa, sfisiata de potai. Scena are un aer tenebros si macabru, poate prea serios, de o ostentatie exagerata. Ceea ce Hleanda descrie e, bineinteles, perioada din ultimii ani ai comunismului, pe care Dan Lungu o infatiseaza, pur si simplu (sub forma de profetie – cam ieftin truc!), fara prea mari exagerari. Pe fundalul demolarilor si al „sistematizarii“, care aduce drame mai mari decit mutarea la bloc, in „cutii de conserva“ – oameni care isi pierd mintile scormonind, in pijama, prin darimaturi, altii care prefera sa moara in propria casa –, Hleanda e personajul potrivit, la locul potrivit – cu un comportament previzibil si tipic: edificiul mintii, o data surpat, deschide o perspectiva spre viitor. Complexul Cassandrei insoteste marile catastrofe.


Un paradis consumist

Celelalte doua puncte de pornire ale romanului se gasesc tot printre povestirile din volumul de debut. Domnul Chichifoi poate sa fie, foarte bine, Relu Covalciuc, Clara Chichifoi se oglindeste, partial, in Geta, nevasta batrinului Covalciuc, din Raiul gainilor. Ambele personaje traiesc, la un moment dat, o experienta bizara, situata, pina la un punct, in planul fantasticului. Povestirea – un posibil mise en abime al romanului – se sfirseste „in coada de peste“, ambiguitatea e pastrata pina la capat. Romanul e, si el, construit pe tiparul echivocului. Un eveniment bizar – milioane de rime invadeaza, claie peste gramada, gradina lui Relu Covalciuc – stirneste, timp de trei-patru zile, agitatie pe Strada Salcimilor.

Titlul provine, transparent, de la aceasta „tema de fond“: abundenta viermilor inseamna, pentru gainile din ograda, fericirea suprema. Pentru romanii care viseaza la Occident, paradisul este, prin acelasi rationament, unul consumist. „Teza“ romanului se dovedeste una... metaforica! Deznodamintul este, insa, foarte simplu – departe de imaginatia infierbintata a oamenilor, care asteapta sfirsitul lumii, un mare cutremur sau vizita extraterestrilor – si, intr-un fel, dezamagitor. Cauza „miracolului“ e una... electrica, tine de incompetenta celor care intretin reteaua de curent. Dan Lungu a incercat sa creeze, printr-un fir conducator – acela al fantasticului misterios –, o furtuna intr-un pahar cu apa. O intimplare derizorie, care se propaga, sub forma undelor concentrice, din ce in ce mai mari, prin „canalele subterane“ ale „radiosant“-ului bodegii (Dom’ Petrica, Costel Spataru, Tataia Hrib) si ale gospodinelor (Milica, Aurora) si animeaza, prin nota de insolit, intreaga strada. Saga refugiatilor de pe Strada Salcimilor sta sub semnul birfelor, al ridicolului si al trivialului. Din nou, insemnele tranzitiei. Bineinteles, gen Asfalt Tango – foarte apropiata de pragul 1989. Micile jocuri tineresti, intimitatea, erotismul au disparut. La fel si povestile pe jumatate patetice, pe jumatate triste, foarte emotionante si calde. Au ramas numai derizoriul, burlescul, „discutia de vorbe“. Care nu erau, neaparat, partile cele mai tari ale prozei lui Dan Lungu.


Ramificatii narative

In sfirsit, „modelul“ romanului este un soi de „miniroman“, tirgovistean prin structura – Marea impacare sau Micile aventuri ale domnului Silvian si ale blindei (dar indaratnicei) Tantilili. Influentele experimentelor optzeciste (sau, ma rog, preoptzeciste) sint, de altfel, vizibile in Raiul gainilor peste tot. Naratiunea este alambicata, joyciana, cu amintiri care se desfasoara pe pagini intregi si declanseaza (à la Gabriela Adamesteanu) alte amintiri, fragmentele despre copilarie, alaturi de cele fantastice, amintesc de Orbitorul lui Cartarescu, chiar structura „retro“ a capitolelor, cu titluri lungi si explicative, ca in romanele lui Jules Verne, se subsumeaza asumatei ironii (vai!) postmoderne. Compusa din trei episoade (cu doua „pauze publicitare“), povestirea-matrice este primul semn care anunta apetenta scriitorului (atras, pina atunci, de genul foarte scurt) pentru o constructie epica mai ampla. Discutiile conjugale, „paradisul casnic“ deranjat de certurile care pornesc de la schimbarea televizorului alb-negru cu unul color anunta capitolele de „bucatarie domestica“, animata si condimentata cu replici acide sau molcome, din familiile Socoliuc, Covalciuc si Spataru.

Relatiile de cuplu sint si ele schematizate si intemeiate pe „gag“-uri: nevasta autoritara, care ascunde bautura barbatului in cele mai fanteziste locuri, sotul calm si rabdator, care, dupa 100 de vodca, isi ia la „indreptare mecanica“ femeia „lenesa si proasta“.
De pe canavaua mahalalei lui Dan Lungu nu lipseste nici un personaj, nici un eveniment si nici o „situatie consacrata“. Vera Socoliuc intruchipeaza „bucuresteanca“ semi-educata, cu „ifose“, care vine, ca nora, in casa familiei sa faca ordine si este, pina la urma, tolerata, dupa citeva lectii care-o fac ridicola si simpatica totodata. Colonelul este, in schimb, personajul invidiat si ocolit de toti, datorita averii si obiceiului de a nu se face ridicol, deci de a nu-si dovedi, fata de ceilalti, slabiciunile. Dom’ Petrica e povestasul cu limba ascutita, care stabileste, in orice intimplare, verdictul si pune etichete tuturor. Si lista e lunga. Nu prin aceste „caractere“ exceleaza, insa, Dan Lungu.

Memorabile, cu adevarat, sint paginile in care personajele „vorbesc discutii“. Romanul culmineaza intr-o glosolalie asurzitoare, in crisma „La tractorul sifonat“, unde barbatii dondanesc precum catihetii lui Creanga din Falticeni. Un covor autentic de replici usturatoare si inventive, bine aduse din condei, pe care se deseneaza proiecte fantastice, cu averi facute pe seama „fraierilor“ de occidentali, e tesut de limbile ascutite, dezmortite de alcool, care se intrec, care mai de care, sa intepe si sa se lase, cit mai greu, intepate. Capitolul e remarcabil, e un alambic de zvonuri, un laborator sociologic pus la punct cu un remarcabil talent literar. Asezat in centrul cartii, experimentul (para, meta si transliterar!) confera romanului valoare si sens.
Deocamdata, Dan Lungu a hotarit sa preia o mica parte a prozei sale (nu cea mai reusita!), s-o dezvolte si sa-i exploateze la maxim potentialul. Depinde de el, mai departe, daca va porni la realizarea „proiectului“ pe care povestirile sale il contin, in nuce, sau daca se va multumi cu statutul de „arhitect“, in fata mesei de desen. Diferenta dintre un povestitor si un romancier: citeva zile, luni si ani de rabdare in plus. Care paveaza drumul de la „prozatorul tinar“ la scriitorul matur.