În loc de un autoportret parabolic, ce poate fi mai potrivit
pentru tînărul sculptor Cristian Răduţă (n. 1982) decît lucrarea Revelaţie,
lungă de 2,5 m? Este posteriorul cu codiţă în vînt al unui cîine ce se ascunde,
pe dinainte-i, sub un pled, astfel că partea lătrătoare şi muşcătoare se
topeşte în fine pliuri. După primul an studenţesc în Capitală, Răduţă, un bălai
ploieştean timid, a rămas să lucreze fără întrerupere în curtea secţiei de
sculptură. Agonisea drept material pentru compoziţii literalmente poveriste,
printre altele, frunze de dud, cuiburi de păsări şi toate oscioarele de peşte
ieftin pe care le-a mîncat peste vară. Aşa au apărut în expoziţia sa timpurie,
din 2002, de la Galeria UNA, înaltele cufere-insectar cu fundal de fagure,
peste care Răduţă a migălit (din ace de macrou) specimene imaginare de
libelule, răgace ori fluturi. Au urmat de atunci seria păsărilor, a şoriceilor,
a „cîinilor ruşinoşi“, a fulgului (temă rară pentru sculptură). Mai recent,
stilizările bizantine ale palmei gigantizate sau hainele rigidizate în angobă
ne trimit spre motivul livresc ori domestic. Peste tot ce-i cade sub mînă,
Cristian modelează transfigurări spre diafan şi miracol candid, cu gest de
netezire şi abur de calambur. Ca probă de breaslă, la finalul studiilor, el a
îmblînzit iconografic tancul dürerian, adică Rinocerul. De o robacitate fără
pereche în mediul atelierului, tînărul a primit recunoaşterea de excelenţă a
universităţii şi apoi bursa naţională „Vasile Pârvan“, timp de doi ani, la Roma
(2006). Atunci a dezvoltat ciclul fermecător al tîrlei de rinoceri ciclamen.
Cea de a doua expoziţie personală, Alb de corn (iunie 2010), oferă unei galerii
de casă interbelică (418 Gallery) cîteva partituri bine dozate spaţial ale
seriilor de rinoceri. Sînt variaţiuni ale secţionării de cranii cu corn,
aliniamente fin ritmate alături cu macheta de monument minimalist cubic inserat
cu mici detalii de nasicorni. Decupajul variat al modulului animalier şi
amplasamentele inopinate de detalii rinocereşti dau tonicitate lecturii
spaţiale prin elipse perfect expresive. Rinocerul lui Răduţă, cu al său multiplicat
corn-al-lunii albe, poate fi o bună imagine plastică pentru „osul vidului“ din
teoria cuantică a neantului.
E o dulce ironie, ca o baie de lapte de pasăre peste formele
născocite de Răduţă. Nimic agresiv sau straniu – adică din cele ce se poartă obsesiv
– , ci jovialitate inventivă şi ataşament şugubăţ faţă de bazarul naturii.
Oricum, în statuara lui Răduţă îşi face loc fragilul, moalele, imponderabilul
sau detaliul hipertrofiat. Colecţia cu trofee de corn de rinocer pe scala
alb-rozaliului se compune spaţial modular cu sincope umoristice, de pildă
înfăşurarea cornosului cu paie multicolore de sorbit limonadă.
Excelent inventator de imaginar al unei noi vîrste
adolescentine în sculptura noastră, Răduţă este invitat să lucreze vara la
conacul Drugă de la Cetate, pe Dunăre, să expună şi să fie vîndut apoi pe scena
internaţională prin Galeria 418 (Bucureşti-München).
*
Tot în această lună expoziţională, pe simeza Institutului
Cultural Român explodează pictural false hărţi de urbanism. Pînze cu format mare
şi cîteva cu format de cabinet servesc o compunere dinamică cvasiabstractă, în
gesturi picturale precipitate, dar valoros arpegiate tonal. Tudor Marinescu (n.
1969) a pictat din copilărie printre borcanele cu tincturi ale mamei sale,
regretata tapisereasă Elena Haschke Marinescu. Dar arheologia Eşafodajelor
pentru lucruri mici este una citadină, o exorcizare de prizonier al traficului
auto şi al cutiilor de apartamente. Aflasem, la o expoziţie personală găzduită
de Galeria Sabina şi Jean Negulescu în 2001, că pictorul, un discret-ghiduş,
iubeşte parabola şi sarcasmul cuvintelor. Scrie poeme şi mai ştie să apese pe
orga electronică pînă îi ies coloane sonore pentru scurtmetraje documentare.
Titlurile de acum, bine asezonate abstracţiei de după deconstrucţia
figurativului urban, au trimiteri spre improvizaţia muzicală.
Delicatul „Dodo“ Marinescu a cules ceva premii pentru
tineret, din timpul studiilor, terminate în 1996, la clasa prof. Vladimir
Zamfirescu. A participat de atunci la taberele şi saloanele cuvenite unei
cariere ordonate. Dar nu aderă, nici măcar drept spectator, la secţiunea
ritmică a „hip-hop“-ului în artele vizuale, preferată de absolvenţii
bucureşteni după pragul mileniului, pentru facilul ei tehnic şi pentru alibiul
sincronizării. Tudor Marinescu, un dotat şi el cu „kit“-ul existenţei urbane
(automobil & Internet), ar trăi cît mai mult posibil bucolic, într-o căsuţă
împresurată de grădină, la liziera pădurii Baloteşti. El îmi pare să fie,
într-o zare a afinităţilor, prototipul de sensibilitate impregnată de şcoala
picturii de la Tescani. Ca şi soţia sa, pictoriţa Oana Panaitescu, Tudor
Marinescu demonstrează un bogat imaginar al materiei vegetale. Cu o vocaţie
sigură a rafinamentelor de straturi cromatice întreţesute, a explorat plastic
şi cele două registre de inserţie ale vegetalului, geologicul şi văzduhul.
Pînzele care au deschis spectaculos expoziţia de debut pentru publicul
bucureştean, în 2001, erau compuse strict bidimensional, într-un filigran de
abstracţie lirică. Ele captau pe un cadru cu perspectivă plonjantă mici grafeme
care amintesc emotivitatea nervoasă a gesticii picturale la Cy Twombly.
Registrul imagistic de atunci, fie el „aerul“ sau detritusul biologic, este
alăturat, în seria citadină actuală, aceleiaşi vederi de hartă asupra
frămîntărilor de reţele prin care pictorul percepe un motiv. În 1996, o pînză
monumentală din tema sa de licenţă declama, printr-un pretext figurativ chiar
sordid, o stare de tensiune metafizică. Cu reverenţă materică la Bernea–Florin
Ciubotaru, era pictată o neliniştitoare perspectivă de conducte utilitare din
subsolurile Universităţii de Artă bucureştene!
Tudor „Dodo“ Marinescu ştie cu certitudine să „culeagă“
bonnardian efectele de desiş cromatic din orice. Dar pictorul din el nu se
grăbeşte şi nu e lacom de senzorialităţi. Devin interesante rupturile de
planuri tematice, adică pragurile pe care şi le impune. Cel mai recent stadiu
străluceşte ca o lamelă de microscop cu preparat tropical. Există o tensiune de
membrană a planului pictural implodat sau explodat prin puzderia de mici volume
geometrice dintr-un posibil joc lego la scară urbană. Paralelipipedele
imaginate din nacela ochiului de pictor sînt dispersate brownian, cu multiple
puncte de fugă perspectivală. Fragmentaritea şi aglomerarea de similifigurativ
îi convine compoziţional lui Tudor Marinescu pentru a-i alimenta indecisul (bun
pentru pictură) între asamblare şi dispersie. Printre fărîmele de module
înecate în reţele de vectori şi grafii topite pictural, identificăm, ca o
gropiţă de humor, hexagoanele coloanei brâncuşiene.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters