OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De douazeci de ani, lumea islamica nu poate accepta ca romanul Versetele satanice e o opera de fictiune si continua sa-l acuze pe Rushdie ca e blasfemator la adresa Profetului Mohamed. Raspunsul nu e simplu de formulat. De ce nu-l „iarta“ pe autor? Rushdie este un musulman indian, complet „occidentalizat“, ceea ce presupune, inainte de orice, ca este liber sa gindeasca si sa-si expuna ideile. Cultura din care provine, insa, nu este deloc asa: comunitatea si familia gindesc si actioneaza pentru tine. Musulmanul occidentalizat Rushdie este considerat „o rusine“ pentru ai lui: a tradat si a jignit ceea ce se considera a fi esenta islamismului, pe profetul Mohamed.

A ales sa fie un proscris al lumii islamice pentru ca a indraznit sa scrie literatura parodica, sa-l vizeze, fara „acordul“ liderilor religiosi fundamentalisti, pe Mahomed-Profetul, ironizind, provocind, jucindu-se putin, incitind la re-gindirea Coranului. Desigur, nu putea fi iertat pentru asta. Pe de alta parte, Rushdie era o prea buna ocazie „de atac“: manipularea si dezinformarea maselor in scopul puterii absolute nu putea fi ratata. Autoritatea lui Khomeini, dupa scandalul Versetelor Satanice, a fost incredibila: vocile vag critice, progresiste, din interiorul islamului, au fost reduse la tacere. Lideri politici oportunisti au preluat discursul fundamentalist si asa s-a ajuns la „ciocnirea civilizatiilor“, Vestul contra Islamului, musulmanii impotriva crestinismului.

Suna ca o poveste medievala. Nu cred ca foarte multi musulmani au citit Versetele satanice, insa toti l-au ascultat pe Khomeini, cind i-a indemnat sa-l omoare grabnic pe Rushdie. Mai mult, s-a precizat foarte limpede ca, daca un crestin il va omori, acesta va fi rasplatit de musulmani. Toate lucrurile acestea se intimpla la sfirsitul secolului al XX-lea, cind globalizarea avanseaza si ofera un lucru de pret, pe care liderii, oricit de despotici, nu il mai pot controla: informatia. Singura care distruge ignoranta.
Rushdie nu este primul autor care a scris in mod critic despre islam. Dincolo de cuvinte, se afla, deseori, agende ale unor lideri politici sau religiosi care, printr-un discurs radical indreptat impotriva Vestului si a valorilor sale, isi mentin influenta in lumea islamica. Au aparut, insa, voci din interiorul Islamului, care promoveaza o nuantare si o liberalizare a discursului radical islamist, incercind totodata sa schimbe perceptia – nefasta – pe care vesticii o au fata de islam, mai ales dupa evenimentele din 2001.

Trebuie sa fim constienti ca in Europa traiesc peste 12 milioane de musulmani (date statistice culese intre 2001-2005, la nivel european), iar numarul lor creste considerabil in fiecare an. Tensiunea dintre propria cultura si cea vestica (in cazul imigrantilor) sau dintre cerintele vietii islamice traditionale si modul de viata occidental – care devine aproape o „norma“ din cauza globalizarii – creeaza o tensiune interna uriasa la nivelul individului, care este astfel obligat sa-si caute o noua identitate sau sa o ajusteze permanent pe cea veche. Charles Taylor, filozof canadian, considera in Sources of the Self: the making of the modern identity, carte aparuta in 1989, ca nevoia de recunoastere a ceea ce sintem in spatiul public – si lipsa acestei recunoasteri – implica o autonegare constanta in sfera privata a identitatii noastre. Ar fi vorba de asumarea unei imagini construite, si cumva constringatoare, pentru a fi acceptati de catre ceilalti, ceea ce afecteaza sinele la un nivel profund intim.

Despre aceasta tensiune vorbesc, de fapt, Rushdie si filozofia liberalismului, iar tema dezbaterii ne priveste pe toti: cum putem acomoda comunitatea – religioasa sau etnica – democratiei liberale, care acorda toate drepturile individului? Cum se poate integra un individ, provenit dintr-o comunitate traditionala, religioasa, intr-un mod de viata laic, fara ca aceasta presiune sa afecteze constiinta de sine?
Dificultatea pare sa derive din lipsa unui teren comun intre cele doua filozofii de viata, iar greseala fatala a lui Rushdie a fost ca a crezut, naiv, ca exista o logica unica dincolo de polaritatea care le desparte negativ. Din pacate, disponibilitatea pentru dialog a celor doua moduri de a privi viata (civilizatii, culturi, religii) este, insa, inexistenta in momentul de fata. Rushdie a supraestimat capacitatea islamului de a se schimba, iar Vestul a subestimat intotdeauna islamul. in acest moment, nu exista decit un singur „cistigator“: fundamentalismul, interpretarea cu rea-credinta a oricarui text, arma de temut a liderilor religiosi si politici autocratici.

Literatura, teritoriu prin excelenta rezervat visatorilor, devine argument in razboiul politic. Ceea ce se poate intimpla si cu alte scrieri fictionale, daca ne gindim ca datoria oricarui mare artist este sa provoace, sa arate cu degetul, sa demaste. Amploarea reactiilor stirnite de Versetele satanice ne da, daca vreti, dimensiunea raului.
Oamenii, ideile si lucrurile circula rapid, internetul devine accesibil aproape peste tot, in consecinta, informatia ajunge si la cei lipsiti de ea pina acum. Or, puterea liderilor religiosi fundamentalisti, care alimenteaza „razboiul“ dintre islam si Occident, consta tocmai in lipsa accesului la idei si la moduri noi de viata. Pe de alta parte, reactia vestului la provocarile imigratiei, terorismului si fundamentalismului nu a fost nici pe departe mai rationala sau macar inspirata, n-a fost bazata pe o buna cunoastere a relatiilor din trecut dintre vest si orient si a nenumaratelor greseli si nedreptati care au intervenit intre cele doua lumi. Multe dintre aceste rupturi continua.

Cea mai grava este aceea ca fiecare parte are impresia ca o cunoaste pe cealalta: pentru musulmani, vesticii sint depravati si egoisti, iar pentru occidentali, musulmanii sint inapoiati si teroristi. Deseori, am privit cu rezerve teoria „ciocnirii civilizatiilor“ propusa de Huntington. Toti avem mai mult de o singura identitate si a ne rezuma, de bunavoie sau fortat, doar la cea religioasa este foarte reductiv si neaga esenta evolutiei omului, ratiunea si libertatea optiunii. in mod paradoxal, promovarea diversitatii – scoli etnice sau religioase – pare sa fi produs mai multa alienare si diferentiere negativa decit unitate. infruntarile la care asistam astazi – din pricina globalizarii accentuate devenim parti implicate – sint provocate de liderii care instiga masele la violenta, absolutizind diferentele. Lucrurile au devenit fie albe, fie negre, cu toate ca religia, in sine, are intotdeauna multiple interpretari si nenumarate nuante. Si in cazul lui Rushdie, nuantele si interpretarile ar trebui acceptate si potentate de fiecare comunitate.