OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

L’angoisse de l’amour te serre le gosier

Comme si tu ne devais jamais

plus être aimé

Guillaume Apollinaire, Les Alcools

Fericirea id est elegia litrului de vodcă

Fără arderi inutile, poemele se recompun din molecule etilice, în urma cărora rămîn reziduuri fine. De fapt, o peliculă subţire din care să ne dăm seama că citim texte şi că nu sîntem personaje ale odiseii lui Radu Vancu. Poetul e singur. Ghidat de cîteva amintiri şi de multe remuşcări, are momente cînd pare să se înece în picăturile de vodcă. Dar salvarea lui este autoironia, mimetica „Şeherezadă a etilului“, care stă la pîndă, seducătoare, „cu ochii rotunzi ca gura păhărelelor de ţuică“ (p. 11).

Întregul volum este ritmat de o serie de priviri şi de trucuri care conturează imaginea unui personaj lămurit cu existenţa sa, oarecum împăcat, supravieţuitor al beţiei şi al societăţii, al celor două vieţi juxtapuse tranşant. O gură de arsenic sau o gură de oxigen au cam acelaşi efect în poezia lui Vancu: te lasă, pentru o clipă, fără răsuflare. La rîndul său, alcool tare, poezia îţi usucă gîtlejul.

Poetul vrea să împace şi beţia şi erotismul, dar efectul este, de multe ori, sub aşteptări. Rezultă, astfel, poeme erotice seci, care supravieţuiesc prin aburii pe care alcoourile le degajă, amestecînd jocurile de cuvinte cu stările etilice. Ceea ce rămîne după ce trec mahmureala şi protestele este „o dragoste dementă într-o lume dementă“, iar îndrăgostitul, un „kamikaze“ care îşi sacrifică abstinenţele şi viaţa spirituală pentru dragoste. La urma urmei, complexată şi neajutorată, relaţia dintre Radu şi Cameluţa se ridează grosolan cu neputinţele lor: „dragostea noastră-i un alcoolic bătrîn:/ efuziune & ţîfnă./ Extaz & depresie. / Căinţă & dipsomanie./ Dependenţă absolută“ (p. 19). „Sentimentele din carne de porc“ macerează microarmonia universului, în care ratele la bancă, sentimentul de vinovăţie, nevrozele, panica, resentimentele, ziua de salariu, sînt norme ale existenţei de amfibian: aparţinînd în egală măsură ambelor medii şi sustrăgîndu-se amîndurora, Radu Vancu reuşeşte să provoace şi să surprindă. Nu ezită decît arareori între iubire şi beţie, dar şi atunci pe fondul unei jovialităţi nefireşti, aproape grobiene: „Iată, trupurile mele fac dragoste,/ spuse amorul nostru frecîndu-şi palmele./ Ca un porcar mulţumit de vierul şi scroafa lui/ îşi freacă palmele, scuipă în ele şi le pocneşte. / Ca un pimp cu papagal pe umăr se hăhăie, satisfăcut./ Ca un regizor de filme porno alege unghiurile perfecte/ [...]/ Iubirea noastră e un pitic voyeur şi kitschos,/ însă îl răbdăm şi facem dragoste sub ochii lui/ ştiam de la bun început că e greu / să avem un zeu în proprietate mixtă.// Ce naiba să-i facem, e tîmpiţel, dar e al nostru“ (Zeul indic, p. 30). Metaforă a omului incomplet, cu metehnele şi diformităţile sale, „monstrul“ nu vrea decît să fie fericit. Beţia este o formă de evadare, dar şi frondă.

Un extaz cataleptic îl cuprinde pe poet cînd se străduieşte să-şi inducă stări de bine sau cel puţin de echilibru. Febrilitatea se domoleşte treptat, păienjenişul de pe ochi piere şi el odată cu sosirea dimineţii. Rezumativ, traiul nomad al zeului etilic devine spongiform, înfăţişînd o realitate posibilă şi coerentă dintr-o dată, scuturată de defecte închipuite: „S-a dus dracului prietenia cu alcoolul,/ şi nici de-o duşmănie ca lumea nu poate fi vorba./ Formalităţile trebuie, totuşi, respectate încă o vreme./ Chiar dacă ştiu bine că jigodia naibii/ o să-mi livreze şi data viitoare o epifanie second hand./ Vremea marilor viziuni oricum s-a dus,/ şi acum tot ce poţi spera e o butaforie ieftină/ în loc de mahmureală. Greu, tare greu se bea/ fără revelaţie“ (Elegie pentru un mare prieten, p. 46). Chiar în dragoste, se dezvoltă o relaţie de putere bazată pe un mahiheism social: „iubirea noastră preferă proletarul nisip la uretră,/ cultivînd în schimb ura de clasă pentru aristocratica ciroză“ (p. 48). Dincolo de a se separa, cele două stări ale poetului sînt concurente: beţia şi iubirea devin două ritmuri de existenţă şi două raţiuni. Neputînd să le neglijeze şi, cu atît mai puţin, să le abandoneze, poetul încearcă să-şi dovedească sieşi disponibilitatea şi ataşamentul. Acest tratament punitiv este, la urma urmei, un exerciţiu de voinţă.

Summa ethilica?

Asceza este un succedaneu pentru memoria eruptivă a lui Radu Vancu. Tristeţile litrului de vodcă îi bîntuie încă amintirile poetului: „nu din toate alcoolismele iese/ de-o tragedie. Resemnează-te: o să ajungi o epavă fericită./ Sînt şi vieţi mai rele decît asta“ (p. 47). Însă tocmai fericirea aceasta de conivenţă, formulată imprecis, este ceea ce îl sperie pe poet. Alcoolismele nu sînt sinonime decît cu micile fericiri induse, progresive, căutate. Iar cînd beţia îşi sintetizează panicile capitaliste, viaţa devine injonctivă. Coerciţia ei este revelatoare pentru diverse experienţe amputate, riguros descrise, dar seci în esenţă: „cînd verific cardul, moare în mine un Soljeniţîn“ (Elegia codului PIN, p. 38). Expiaţia nu este posibilă decît printr-o învinovăţire continuă şi lucidă: „Atîta răutate,// atîta distrugere, totul numai pentru deliciul sufletului/ tău de poet“ (p. 31). Salvarea aşteptată este la îndemînă, nu derivă dintr-o cauză primă, dar tocmai accesibilitatea ei este îndoielnică. Nu ne putem aştepta ca revitalizarea să aibă loc sub ochii noştri, deşi ea se petrece pagină cu pagină. Teama poetului este, de multe ori, mai puternică decît dorinţa schimbării: „şi îmi petrec epifania trist, înjurînd în barbă“ (p. 46). Dorinţa restituirii adevărurilor personale traversează întreg volumul: „atîta tot: fericirea există şi e adusă de bani“ (Meseria de a nu muri, p. 33). Fără revelaţii explozive, „într-o ramă kitsch sînt toate“ (p. 47), iar amintirile sînt singurele pîrghii ale vieţii reale, singurul control la trezire, semănînd în acest sens cu Dan Coman din Dicţionarul Mara.

Radu Vancu restituie în Summa ethilica o micropovestire autobiografică. Gradată cu fineţe şi umor, aceasta se petrece într-un cadru aproape familiar în care se ţes experienţa livrescă şi experienţa de viaţă: „pe vremuri îmi doream din toată inima, religios aproape,/ să ajung un straşnic băutor de vodcă./ Mi-aş fi dat chiar sufletul pentru asta.// Alcoolismul meu se hrănea din cele mai respectabile surse culturale:/ fiecare pahar de vodcă mă făcea să mă gîndesc,/ înainte de toate, la Toma din Aquino: lumina irizînd iadul lichid de 40 de grade/ mă făcea să înţeleg fizic ce înseamnă/ integritas, consonantia, claritas“ (p. 48). Summa theologica devine Summa ethilica, iar intertextul, una dintre singurele opţiuni de supravieţuire a poemului. Altele ar fi umorul crud şi autoironia. Şi lista se opreşte aici. Din păcate, multe dintre versuri sună sentenţios. Camuflată în înţelepciune, lex ethilica nu funcţionează decît limitat.

Monstrul fericit este una dintre cărţile în care mărcile livreşti rezistă în faţa beţiilor, a alcoolurilor tari şi a mahmurelii.