OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

John Updike e un autor care nu mai are nevoie de nici o prezentare. Unul dintre părinţii generaţiei Beat, autor a peste 22 de romane, volume de proză scurtă, poezie şi chiar şi cărţi pentru copii. Pentru tetralogia lui, care îl are ca personaj central pe Harry „Rabbit“ Angstrom, a primit premiul Pulitzer, iar Rabbit a intrat în legendă ca unul dintre primii mari „răzvrătiţi“ ai romanului american, prototipul personajului care se revoltă, dar cu jumătate de gură şi fără suficientă energie pentru a lua în propriile mîini frîiele existenţei sale sordide de fost erou sportiv al unei localităţi anonime de la graniţa Americii cu Canada. Updike absolvă prestigiosul Harvard, dar şi un colegiu de artă, şi scrie cu mare succes la New Yorker, dovedind de foarte deveme că destinul său va fi unul însemnat. Criticat uneori pentru că romanelor sale le lipseşte acţiunea propriu-zisă, dar şi pentru că personajele sale sînt prea statice şi nu evoluează în nici un fel, Updike rămîne, din punctul de vedere al multor critici, părintele romanului american modern. Lui Updike i-au fost acordate toate premiile literare prestigioase, a fost ambasador cultural al Americii, după cărţile sale s-au făcut filme. În Fugi, Rabbit, naraţiunea se face la timpul prezent şi, deşi există precedente precum romanele lui Faulkner ori Camus, a rămas în istorie drept prima operă literară de acest fel, iar Updike a declarat că a folosit această tehnică narativă pentru că, astfel, s-a putut mişca cu mult mai mare uşurinţă printre minţile personajelor, obiecte şi evenimente.

 

Un tip deşirat, cu un aer absent, se întoarce agale spre casă, prin apele unui asfinţit de oranjadă, dintr-un orăşel de frontieră: Brewer, Maine (New England, USA) – după tipicul american al denumirii localităţilor, amintind de păpuşile matrioşka şi de multiplele surprize rezervate de ele. Rabbit, fostă mare speranţă a baschetului local, e acum un tată de familie pe umerii căruia atîrnă responsabilităţi ce îi frîng orice urmă de avînt: cu o soţie alcoolică, un copil mic şi un altul pe drum, Rabbit se simte înfrînt şi captiv în propria existenţă insipidă, fără urmă de entuziasm şi elan vital. Romanul începe cu scena memorabilă în care Rabbit încearcă să se amestece în jocul de baschet al unor copii şi este respins ca o ciudăţenie potenţial periculoasă – în această clipă se petrece declicul lui Rabbit, care îşi conştientizează brusc ratarea, poziţia de misfit, de outsider, care nici măcar nu mai excelează în sportul ce-l făcuse o celebritate locală, nemaiavînd nici un loc în lumea în care trăieşte. Fără a se converti într-unul dintre acei outsideri senini şi pitoreşti ai Americii răzvrătite, Rabbit îşi trăieşte cu anxietate şi laşitate propria dramă şi alege calea de mijloc – fuga. Fugar ratat însă, aleargă, dar mereu în cerc şi cu privirile întoarse către cele familiare, cu nevoia de a se şti urmărit: Rabbit simte nevoia acută a unui sentiment de apartenenţă, se eliberează numai pe jumătate, dependent fiind de siguranţa călduţă pe care ţi-o conferă identitatea asumată şi apartenenţa la o anumită lume. Cu gîndul la o dimineaţă petrecută în Golful Mexic, Rabbit porneşte într-o călătorie către sud, „spre soarele alb“, către o lume care „să miroasă altfel“, dar se întoarce în „oraşul roşu“, Brewer, în momentul în care realizează că locul minat de propriile incertitudini este de preferat imensei incertitudini care este viaţa în orice spaţiu străin. Dar însăşi călătoria lui Rabbit este una atipică, un fel de incursiune grăbită, însoţită de un sentiment de anxietate permanent, care înfrînează avîntul oricărui potenţial fugar din propria viaţă. Întoarcerea laşă, „pe jumătate“, a lui Rabbit, întîlnirea sa cu mentorul din trecut, astăzi perceput caricatural, aventura amoroasă cu Ruth Leonard, prototipul frivolei emoţionale, menită să-i confere senzaţia unei libertăţi, şi aceasta precară şi iluzorie, sînt actele reflexe ale individului aflat într-un profund dezechilibru interior, a cărui existenţă e pe cale să se năruie. Tragedia ce survine, în final, în existenţa sa şi a lui Janice, soţia alcoolică, are efectul unui şoc, ce schimbă iremediabil mentalitatea fiecăruia, dar şi relaţia dintre cei doi.

 

 

Poate cel mai important element al cărţilor din tetralogia lui Updike sînt aceste peisaje ale dezolării: de mic copil, Updike trăieşte o fascinaţie profundă în faţa atmosferei oarecum rurale, dar fără urme de idilism, a orăşelului său natal din Pennsylvania. Acest sentiment al unei nostalgii nedefinite, al unei eterne melancolii dulcege, fără obiect şi fără leac, un soi de alean american, răzbate din toate cărţile sale, căpătînd totodată caracterul universal de care este nevoie pentru a ajunge la sufletul oricărei tipologii de lector.

 

Într-un articol din The New Republic, Hermione Lee, cunoscută biografă a unor scriitori importanţi şi reputat cronicar literar în Marea Britanie, se întreabă: cine ar putea să-l placă pe Rabbit, în afară de chiar creatorul său? Misogin, nătîng, leneş, incult (se chinuie pe tot parcursul romanului să termine o istorie a Americii), un tată îngrozitor, un soţ lamentabil, un amant nestatornic, un desfrînat notoriu, un afacerist ratat etc. Apoi, afirmă autoarea, ceea ce îl reabilitează pe Rabbit este faptul că, în pofida aparentei sale necizelări, el este totuşi un tip blînd, feminin şi empatic... Reabilitarea lui Harry „Rabbit“ Angstrom ar fi un adevărat dezastru pentru literatura americană, ca şi pentru cea universală, întrucît Rabbit reprezintă tocmai prototipul antieroului, al personajului negativ, al ratatului pitoresc şi nonşalant, chinuit uneori de întrebări, incapabil de a-şi pune existenţa în ordine. Marele succes al cărţii – şi, implicit, al personajului – s-a datorat tocmai acestui antimodel pe care îl presupunea Rabbit, mai ales că, la vremea respectivă, cartea fusese percepută drept una scandaloasă (iar John Updike fusese acuzat că a dorit să atragă atenţia asupra lui cu acest roman menit să semene antipatia printre spiritele burgheze). Scenele erotice, de o intensitate care astăzi ar părea derizorie, erau în momentul respectiv, în epoca gospodinelor entuziaste, a lui Doris Day şi a coafurilor tapate, pasibile de a stîrni un scandal, lucru care s-a şi întîmplat. Nararea evenimentelor la timpul prezent şi aşezarea accentului mai mult pe caracterul introspectiv şi mai puţin pe acţiunea propriu-zisă au constituit, de asemenea, elemente inedite, întîmpinate fie cu entuziasm, fie cu suspiciune, care, în fapt, au pus temelia romanului modern.