OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Doar cîteva zile şi vine duminica lui 30 noiembrie. În prag de 1 Decembrie, ziua naţională a României. Interesantă această potriveală istorică. Între naşterea României Mari şi renaşterea unei posibile Românii Noi. Marcată de o nouă democraţie europeană – Bruxelles-ul e cu ochii pe noi, aşa cu Mme Carol, id est Regina Elisabeta, era cu privirile aţintite asupra contemporanilor berlinezului I.L. Caragiale, aflaţi în vilegiatură la Sinaia – şi de o criză-recesiune de ultimă oră, ce nu va putea aduce nimic bun. Votul uninominal se conjugă în acest răstimp cu strînsul curelei cheltuielilor bugetare, cu restrîngerea investiţiilor şi a exporturilor, dar şi cu lărgirea orizontului decizional pentru a micşora dimensiunile crizei. Financiare, economice, cu imediate reverberaţii sociale. Închiderea unor unităţi industriale, atît la noi, cît şi în diverse ţări unde sînt implicaţi în activităţi lucrative numeroşi români, nu creează bune perspective pentru piaţa muncii în 2009.

 

De aici şi o vigilenţă de ultimă oră a organelor de decizie române, de aici şi amestecul intereselor superioare ale „Şărei şi Neamului“ în discursul electoral de ultim moment. Situaţia este gravă şi se impun măsuri rapide de contracarare a efectelor recesiunii. Apoi, se cere să nu se ajungă la dezastru din ambiţii mărunte şi din orgolii nemăsurate. Vine un moment în istoria fiecărei naţiuni cînd o schimbare e absolut necesară. Marea Schimbare românească a avut loc în decembrie 1989, dar ea nu a fost dusă pînă la capăt. Abia urmează. Poate să se întîmple acum: cum s-a întîmplat şi la americanii lui Bush şi Obama deopotrivă, tot aşa ar fi necesar la românii lui Băsescu şi Tăriceanu. Votul din 30 noiembrie va obliga cele trei mari partide din România – PSD, PD-L şi PNL – să găsească soluţii de compromis pentru o guvernare stabilă. Dincolo de instabilitatea retorică a şefului statului şi de stabilitatea demagogică a aparatului său de partid intelectual, care-i ridică osanale şi salamalecuri cu ghiotura. Un moment – şi un început – bun pentru Reconcilierea Naţională. Cu condiţia ca alde Sebastian Lăzăroiu şi Cristian Preda să-i inducă şefului statului ideea că falsele polemici şi veşnicele idiosincrazii, că monotona fixaţie pe oligarhi şi pe moguli nu duc la nimic bun. Sînt corupţi şi javrete prin toate partidele, sînt hoţi şi bandiţi prin toate straturile societăţii româneşti. Dar mai există şi oameni cinstiţi şi competenţi, mai există şi destui profesionişti oneşti care „nu au pus botul“, nu doar impostori puşi pe linguşeală şi căpătuială. Trăim de 60 de ani în România, aşa că am văzut şi am auzit destule ca să nu fim obligaţi să apelăm la imaginaţie şi ficţiuni.

 

Se poate face ceva bun? În mod cert, nu avem nici o îndoială. Scepticismul şi resemnarea pot da uneori şi roade bune. Cu puţină înţelegere superioară a situaţiei, cu perseverenţă şi cu răbdare în lucrul cu oamenii şi în gestionarea unor situaţii chiar grave se pot depăşi multe crize. Românii mai şi uită, mai şi iartă, dacă interesele superioare le cer. De ce ar fi altfel la acest scrutin electoral? Cînd ideologiile şi doctrinele nu mai sînt relevante – care dreaptă, care stîngă, cine a fost comunist şi bolşevic şi cine anticomunist de bodegă sau de masă rotundă la cine ştie ce facultate de ştiinţe politice etc.? –, cînd măsurile anticriză trebuie să fie eficiente şi pragmatice. Dincolo de suspinele sindicaliste sau de mofturile analiştilor noştri economico-financiari, care joacă „Brîuleţul“ după cum li se dictează prin transmisii fără fir. Procentele cu care sînt creditate cele trei partide de peste 15% obligă la prudenţă şi la concesii reciproce. Chestiunea litigioasă fiind fandaxia şefului statului care vrea musai să fie „cum vrea muşchii lui“, şi nu altfel. Spre disperarea sau spre amuzamentul galeriei, spre iritarea factorilor care chiar trebuie să şi administreze. La centru sau în teritoriu. A face administraţie este mult mai complicat decît a face neapărat şi tot timpul opoziţie. Corupţia şi furtişagurile, şmecheria de tip vechi se conjugă cu metodele de tip nou ale deşteptăciunii noastre ancestrale, aşa că rezultatele sînt vizibile. Miliardari semianalfabeţi şi curviştine cu aere de voci ale neamului, escroci şi vedete ale intelighenţiei, tineri cu speranţe şi vîrstnici lipsiţi de iluzii, cetăţenii cu drept de vot ai României sînt invitaţi, cu mic, cu mare, să opteze pentru cine şi pentru ce sînt trimişi nişte oameni în Parlamentul României. Candidaţi de toate soiurile, care, pentru prima oară, se luptă, aparent, sub un stindard individual. Sigur că numele contează – ce ezitări să mai ai dinaintea unui Cristian Şopescu, Radu F. Alexandru sau Theodor Paleologu? –, dar ce te faci cînd ştii bine că iarna nu-i ca vara şi că în Ferentari nu-i ca în Primăverii? Şi cîtă libertate de mişcare vor avea „individualii“, date fiind indicaţiile sau deciziile şefilor partidelor care i-au girat? Îndoieli pot persista, dar, credem noi, cu puţină bună credinţă, se vor rezolva toate problemele. Individuale sau colective.