OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Seara zilei de 30 noiembrie 2008. Moment istoric, favorizat de inepuizabilul Răzvan Dumitrescu la Realitatea TV: George Becali, duşmanul limbii române şi, în general, al gîndirii articulate, îşi recunoaşte, coerent şi lucid, înfrîngerea şi ignoranţa în ale politicii, din care promite să se retragă, poate pentru vecie. La o zi, Becali dezamăgeşte şi nuanţează, spunînd că aşteaptă totuşi rezultatele finale înainte de a lua o decizie. Ele nu sînt însă de partea sa. Îndoielile lui Gigi Becali cu privire la rostul său în politică nu îl contaminează pe Corneliu Vadim Tudor – expulzat, cu tot cu partid, din Parlament. Cartonaşul roşu primit de cei doi luminează, întrucîtva, acest scrutin, iar dacă respectivele personaje aleg, în cele din urmă, să se pensioneze, naţionalismul de paradă şi populismul îşi vor găsi anevoie alte refugii politice sordide. În rest, România postelectorală pluteşte în ceaţă. Exit-pollurile care dădeau cîştigătoare Alianţa PSD + PC în faţa PD-L au fost infirmate, luni, de numărătoarea parţială a voturilor, pentru ca, ulterior, PSD şi imPUR-ul său aliat să revină în frunte – este drept – la o diferenţă neglijabilă.

 

Avansul infim faţă de PD-L risipeşte, practic, bruma de legitimitate conferită de votul popular şi invocată de şeful social-democrat, Mircea Geoană, atunci cînd revendica, grăbit, dreptul de a forma guvernul. Geoană mimează calmul şi siguranţa şi continuă să declare, ritos, că PSD a cîştigat alegerile şi că va construi în jurul său viitorul cabinet. Este obligat să procedeze astfel, pentru că perspectiva altor patru ani de opoziţie nu este pe placul unui partid obişnuit să guverneze singur şi, mai ales, să pună monopol absolut pe putere. Personaj inconsistent, inventat în laboratoarele de gîndire ale deja marginalizatei intelighenţii social-democrate clujene în contrapondere la patriarhul stîngii, Ion Iliescu, Mircea Geoană riscă mazilirea dacă PSD rămîne în opoziţie. Nici PD-L nu este mai îndreptăţit să revendice constituirea guvernului, după un scrutin în care nu a reuşit să tranşeze marea dispută cu social-democraţii. În favoarea şi peste capul democrat-liberalilor decide însă mentorul de la Cotroceni, de la care va veni şi numele candidatului pentru funcţia de premier. Apelînd la o aritmetică pe cît de precară, pe atît de lipsită de orice scrupul, PD-L interpretează, în cheie proprie, opţiunile românilor şi afirmă, prin liderul Emil Boc, că electoratul a validat dreapta şi politicile acesteia. Primarul de Cluj a inclus, aici, „generos“, PNL, adică fostul partener detestat, considerat, timp de trei ani, trădătorul Alianţei Dreptate şi Adevăr şi susţinătorul politic al demonizatului oligarh Dinu Patriciu. Aşadar, liberalii devin, brusc, din considerente pragmatice şi ideologice, frecventabili. Pe de o parte, pentru că PD-L exclude, practic, o alianţă contra naturii cu PSD. Modelul unei astfel de coabitări stînga-dreapta a fost brevetat, deja, în Germania şi Austria, dar este inaplicabil în România.

 

 

Pe de altă parte, afinităţile doctrinare dintre PD-L şi PNL sînt totuşi mai puternice, iar planurile lor anticriză, chiar dacă elaborate în pripă, se pot cizela şi uni, eventual, într-un program comun, sprijinit de o majoritate parlamentară – cel puţin teoretic – stabilă, în care ar intra şi UDMR. Curtat de marile forţe politice, deoarece este indispensabil singurelor două formule fezabile de coaliţie, PNL se situează, paradoxal, în postura cea mai ingrată. Marja de manevră i se îngustează pe măsură ce presiunea asupra sa creşte. Un mariaj cu PSD ar decredibiliza PNL în ochii electoratului fidel dreptei istorice, l-ar delegitima ideologic şi ar da apă la moară detractorilor săi probăsescieni, care au acuzat, atîta vreme, presupusa ocultă pesedisto-liberală că ar încerca să-i protejeze pe marii corupţi. La polul opus, o nouă alianţă cu PD-L, patronată tot de Traian Băsescu şi în care liberalii ar fi, de data aceasta, vioara a doua, nu pare nici ea de bun augur. Ea ar fi condamnată să funcţioneze în acelaşi cadru constituţional şi instituţional plin de ambiguităţi şi, în plus, într-un mediu economic şi social coroziv, cum se prefigurează anul viitor – posibil, dramatic afectat de criză. Problemele PNL au apărut, aproape întotdeauna după 1990, cînd s-a înregimentat într-o alianţă, iar salvarea a venit, de fiecare dată, cînd a optat pentru părăsirea ei.

 

În 2000, a ieşit la timp din Convenţia Democratică, fosta navă-amiral a dreptei politice româneşti, devenită, în scurtă vreme, o epavă. În 2007, după scandaluri do-mestice nesfîrşite şi indecente, PNL a divorţat de PD-L şi l-a alungat din guvern, zădărnicind, astfel, proiectul – niciodată mărturisit – care urmărea topirea partidelor istorice în magma FSN. Arbitru indiscutabil în viitoarea legislatură, PNL şi-ar putea dori, mai degrabă, un repaus confortabil în opoziţie, de unde să aştepte, răbdător, eroziunea politică a marilor rivali.