OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Iluzia uninominalului ca motor al reformei clasei politice a murit. Primele sale leziuni grave apăruseră din însuşi modul în care partidele au gîndit selecţia aspiranţilor la fotoliile de parlamentar. Aflate într-un deficit cronic de cadre destoinice, partidele au recurs, în disperare de cauză, la candidaţi racolaţi din showbiz şi la figuri apolitice sau au trecut la reciclarea unor vechi mercenari ai politichiei autohtone. A rezultat o ofertă pe alocuri pestriţă, emasculată ideologic, în care o miză puternică s-a pus pe notorietate sau pe popularitate. Apoi, campania, aşa cum a fost ea înţeleasă de mulţi dintre candidaţi, a fost deturnată spre promisiuni cu iz local, reduse la scara colegiului aflat în dispută. Diferenţele doctrinare începuseră să se şteargă, iar populismul grosier – alimentat de scandalul, pe moment dezamorsat, creat în jurul salariilor profesorilor – a generat şi mai multă confuzie în privinţa programelor şi a intenţiilor reale ale partidelor. Atentatul asupra uninominalului s-a desăvîrşit cînd competiţia electorală a început să semene izbitor cu infama „Ligă a lui Mitică“, suspectată, dintotdeauna, de fraude şi jocuri de culise. Dacă fotbalul lipseşte, apare ca din senin o valiză cu bani care să motiveze adversarii inamicului. Mutatis mutandis, acolo unde proiectele politice capitulează, răzbesc, poate, pomenile ademenitoare de voturi. Ciocnirile dintre suporterii „granzilor“ din Bucureşti – clişeu drag comentatorilor sportivi – s-au mutat în arena electorală, unde activiştii partidelor şi-au împărţit cu dărnicie pumni. Iar ingredient comun, în spaţiul microbistic şi în cel politic, a devenit maneaua.

 

 

După 30 noiembrie se va trage linie. La pasiv vor merge absenteismul – justificat, în bună măsură, de lipsa de atractivitate a candidaţilor –, precum şi numărul semnificativ de voturi albe, de protest, care vor fi contabilizate în premieră. Şi tot la pasiv va intra componenţa legislativului, care va fi dominat, foarte probabil, de politicieni expiraţi sau cu garanţia la limită şi de o galerie de personaje navigînd, cu graţie, între mediocritate şi oportunism. Ideea responsabilizării în dublu sens, alegător–ales, altminteri generoasă, este aruncată, astfel, în derizoriu, iar din această perspectivă, prima fază a experimentului numit „vot uninominal“ este ratată. Organismul politic românesc nu pare capabil să genereze anticorpi care să-l protejeze de impostură şi de amatorism. Ceva s-ar putea, totuşi, salva, dar meritul – paradoxal – va fi al crizei care se infiltrează prin fisurile unei economii elogiate exagerat. Finalul campaniei a delimitat, mai clar, tranşeele doctrinare din care partidele vor declanşa contraofensiva asupra recesiunii.

 

După concubinajul cu PSD – unul impus de aritmetica parlamentară şi dezavuat de electoratul fidel pentru că a echivalat cu cedări şi gesturi populiste –, PNL s-a reorientat spre matcă. Relegitimarea s-a realizat, parţial, prin însăşi rezistenţa la valul de revendicări salariale, care, satisfăcute, ar fi fragilizat economia şi ar fi făcut-o mai vulnerabilă la criză. Măsurile de relaxare fiscală şi de stimulare a ocupării forţei de muncă, pe care guvernul liberal le proiectează sau, mai exact, le sugerează viitoarei administraţii, sînt instrumente din arsenalul dreptei. O culoare ideologică mai pronunţată a căpătat şi PDL. Autodeclarat bastion incoruptibil al dreptei, acesta se rătăcise prin hăţişurile unui mesaj şi ale unor gesturi cu puternice tente populiste. Simpla apartenenţă la familia popularilor europeni nu i-a conferit niciodată PDL-ului o inatacabilă omologare internă în rîndurile votanţilor dreptei, care nu i-au uitat avatarurile stîngiste. Partidul a greşit, pe de altă parte, achiziţionînd, bulimic, traseişti şi oportunişti de toate nuanţele. Această operare riscantă cu criteriul cantitativ i-a minat calea spre rîvnitul statut de campion al moralităţii politice. Totuşi, PDL pare, acum, mai aplecat spre echilibru şi prudenţă, iar viziunea sa economică, fundamentată pe investiţii publice şi proiecte de infrastructură, se mulează pe nevoile unei economii care-şi pierde din vigoare. În sfîrşit, etern nereformatul PSD a fandat, în această campanie, spre o stîngă radicală, contaminat, probabil, de euforia obamistă care a cuprins America. În pofida contrastului flagrant dintre standing-ul economic al exponenţilor partidului şi sărăcia electorilor săi, promisiunile PSD privind solidaritatea şi protecţia socială vor convinge lesne segmentele vulnerabile; în principal, pe cei dependenţi de asistenţa statului. Teama de viitura economică va înfrînge, în cazul acestora, orice reticenţe, chiar şi pe cele legate de problemele cu justiţia ale unora dintre liderii social-democraţi.

 

Voturile din 30 noiembrie vor confirma polarizarea stînga–dreapta, iar aceasta din urmă va fi reprezentată de binomul PDL–PNL. Aritmetica parlamentară se va simplifica, epurată, probabil, de reziduuri toxice precum PRM sau concurentul imund al acestuia – noua generaţie becaliană. Timida limpezire doctrinară promite fără a anunţa, deocamdată, o reapropiere între PDL şi PNL, ceea ce ar uşura configurarea majorităţii guvernamentale. Competitorii sînt, potrivit sondajelor, departe de o victorie decisivă, iar presiunea crizei, hotărîtoare în cristalizarea aliniamentelor ideologice, le-ar putea impune celor care se declarau adversari ireductibili să refacă punţile rupte în 2007. Sînt tot mai stinse vocile democrat-liberale care condiţionează un nou mariaj de îndepărtarea grupului din jurul lui Călin Popescu Tăriceanu, ca, de altfel, şi cele liberale, care nu concep reluarea legăturilor decît prin ieşirea PDL de sub tutela preşedintelui. Cele două partide au infirmat presupuse tratative anterioare alegerilor, eschivă logică în condiţiile în care fiecare urmăreşte să-şi adjudece felia cea mai mare din votul electoratului de dreapta. Sarabanda calculelor pre- şi postelectorale s-a pornit. Orice scenariu aparent valid riscă să fie zădărnicit însă, după scrutin, de arbitrul jucător de la Cotroceni. Traian Băsescu – a prevenit el însuşi – nu este obligat de Constituţie să încredinţeze formarea cabinetului partidului care obţine doar un succes relativ în alegeri.

 

Mai mult, preşedintele îşi permite să ignore opţiunea pentru funcţia de prim-ministru a uneia sau alteia dintre formaţiuni. Totuşi, criza dătătoare de frisoane este de natură să tempereze apetitul prezidenţial pentru mutări spectaculoase, limitîndu-i, drastic, lui Traian Băsescu marja de manevră. Şeful statului admitea că România are nevoie urgentă de un guvern solid. Coliziunile frontale între vorbe şi fapte au devenit însă o marcă a prestaţiei sale. Din nefericire, în politica dîmboviţeană inconsecvenţa nu e monopol prezidenţial. Emisarii crizei au trecut de porţile cetăţii, iar acrobaţiile politicianiste se fac, acum, fără plasă de siguranţă.

 

––––––––––––