Mai întîi, merită onorată
gazda. Dreapta politică conduce continentul, iar stînga
şchioapătă, deşi recesiunea şi şomajul în creştere i-au
fost aliaţi de conjunctură. Fie că sunt la putere sau în
opoziţie, popularii, conservatorii şi creştin-democraţii din cele
mai puternice şi populate state ale Uniunii – Germania, Franţa,
Italia, Marea Britanie, Spania şi Polonia – au triumfat în
faţa socialiştilor sau au obţinut succese notabile. Aceasta pentru
a nu mai pomeni de Ungaria, unde dreapta liberală a lui Viktor Orban
a spulberat stînga. Cazul cel mai dramatic este cel al Marii
Britanii, unde laburiştii la putere au ieşit abia pe locul al
treilea, după conservatori şi eurofobii din Partidul pentru
Independenţă, iar extremiştii naţionalişti au obţinut, în
premieră, reprezentare în Parlamentul European. Scandalul
deconturilor false şi declinul accentuat al economiei au ruinat
moştenirea politică lăsată de Tony Blair şi gestionată de
Gordon Brown, finanţistul şters şi lipsit de fler politic al cărui
scaun se clatină. Aritmetica viitorului legislativ comunitar nu se
schimbă fundamental. Grupul Popularilor Europeni rămîne cea
mai puternică familie ideologică, urmat de socialiştii în
derivă, Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa, aflaţi
în scădere şi Verzii, care sînt în ascensiune.
Nimeni nu deţine majoritatea, nimeni nu decide singur. Mutarea
spectaculoasă ar putea fi părăsirea PPE de către conservatorii
britanici, nemulţumiţi de lipsa de criterii şi discernămînt
care a permis cooptarea, în sistem aluvionar, a numeroase
formaţiuni cu pretenţii de centru – dreapta, dar cu istorie şi
apucături populist – stîngiste. Parlamentul European s-a
colorat cu xenofobi, detractori ai Uniunii, extremişti vocali.
Accesul acestora a fost facilitat de oboseala generalizată la
nivelul politicienilor şi al electoratului, într-o Europă
încremenită economic şi tentată să transforme politica în
contabilitate. „Vechea“ Europă a lui Donald Rumsfeld îşi
trădează limitele. Neputinţa totală s-a instalat, însă,
acolo unde Rumsfeld plasase speranţa.
A fost descrierea gazdei. Urmează
paraziţii şi frauda. Caz clinic – România, cu politicienii
ei expiraţi sau făcuţi la comandă, trimişi la Bruxelles să o
reprezinte. Popularii impostori şi social-cleptocraţii, adică
aşa-zisa dreaptă şi pretinsa stîngă deţin ţara în
condominiu. Starea de arest se prelungeşte. Este o fraudă masivă,
denunţată exclusiv retoric. În rest, acuzele reciproce pe
care PSD şi PD-L şi le aduc privind voturile cu autobuzul,
tractorul şi drezina sunt neinteresante, fiind endemice mediului
politic românesc. Ridicolul inundă sediile centrale ale PD-L
şi PSD, unde se trîmbiţează victoria împotriva
României, iar blazarea pe cel al PNL-ului, partid care coboară
sub scorul istoric de toamna trecută. Nimeni de la partidele puterii
nu se oboseşte să se aplece, analitic, asupra dublei
contraperformanţe de a atrage la urne cel mai mic număr de români
cu drept de vot din istorie şi de a redeschide porţile politicii
lui Corneliu Vadim Tudor şi Gigi Becali. Şi de ce ar face-o ? De ce
să nu îţi cultivi potenţiali parteneri de negociere printre
mai micii politicii, la care să recurgi atunci cînd momentul o
impune? Pe de altă parte, fără resurse, sloganuri sau idei, iar pe
perioada campaniei chiar şi fără expunere mediatică, Vadim şi
Becali cîştigă, singuri, graţie numelor lor şi aversiunii
electoratului faţă de establishment, aproape 9 procente. Numai în
România se poate întîmpla astfel. Vadim, Becali şi
fosta independentă a lui Tata relegitimează votul uninominal. Asta
în timp ce pedeliştii şi pesediştii scormonesc, indecent,
prin gunoiul democratic pe care tot ei l-au produs, în căutarea
procentului care le-ar permite să se instaleze, simbolic, în
pole position pentru prezidenţiale. Pentru că Europa permite –
mai mult, încurajează impostura şi vidul doctrinar –
onorabilul Cristian Preda ar putea deveni coleg de club popular cu
George Becali. Profesorul şi profetul merg mînă în mînă
spre aripa dreaptă a Parlamentului European. Alături de ei va sta
timida EBA, redevenită pedelista Elena Băsescu, pentru care
camarila prezidenţială a lucrat tenace, reuşind să convingă
femeile tinere şi educate că pot avea în ea o purtătoare de
imagine. Şi tot în PPE vor fi Laszlo Tokes şi colegii de la
UDMR, formaţiune căreia disciplina cazonă a electoratului maghiar
şi lehamitea celui majoritar i-au adus procente grase.
În vreme ce politicienii europeni
percep absenteismul record ca pe un blam pe care şi-l asumă, la
Bucureşti, preşedintele redevine om şi tată şi se bucură
necenzurat de performanţa copilului, prim-ministrul adună cioburile
după cheful de la restaurantul Pescăruş, iar şeful Senatului şi
al stîngii face jonglerii prin Consiliul Suprem de Apărare a
Ţării. Coordonatele crizei şi ale politicii nu s-au schimbat în
România după primul euroscrutin care asigură emisarilor
Bucureştiului o legislatură completă la Bruxelles. Partidele
guvernamentale controlează banii şi structurile din teritoriu. Ele
au constatat că îşi pot menţine puterea fără implicarea
electoratului, doar prin mobilizarea militanţilor şi, de ce nu,
prin nepedepsite furtişaguri şi alte nereguli comise în ziua
votului. Europarlamentarele au fost un test politic neconcludent şi
un examen intern ratat, cu impact negativ în exterior, din
cauza specimenelor româneşti paraşutate în dezbaterea
europeană. După bătălia dintre PD-L şi PSD pentru viitorul
comisar european – singura miză vizibilă a momentului – se va
continua, oficial, marele război al prezidenţialelor.
- Articole in legatura
- Partidul Popular European, cel mai mare cîştigător al alegerilor europarlamentare