OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cea mai gravă şi stranie observaţie referitoare la alegerile locale ni se pare absenţa desăvărşită a condamnării comunismului din discursul şi oferta electorală. Sigur că nu-şi au locul la locale, dar ar fi fost cumva un criteriu de apreciere. Chiar şi morală. Să încercăm să avansăm cîteva supoziţii şi teme de lucru, fără a avea şi răspunsurile de rigoare la îndemînă. Teoretic, un astfel de subiect nu ar trebui să incite şi să afecteze electoratul cînd vine vorba de treburi publice de interes local şi imediat. După decenii în şir de comunism, imediat după 1989 a contat cumva – pînă la un punct doar… – pe cine am ales dintre cei propuşi ce proveneau din vechea administraţie şi nomenclatură comunistă. Era limpede o dorinţă obscură sau vădită de a primeni societatea cu cadre noi, necompromise în vechiul regim, sau a aduce în prim-plan tineri nestricaţi de sistemul anterior de guvernare şi administrare a societăţii în care trăim. Cum, necum. Eşec total: nu am reuşit să adunăm 15.000 de specialişti de care s-a făcut atîta vîlvă – aveam nevoie de mult mai mulţi –, dar s-a epuizat o idee şi o speranţă. Că acei nou-veniţi sau nou-pregătiţi vor funcţiona altfel şi se vor comporta altcumva decît vechea gardă a gîndăcărimii de stat şi de partid. „Noua clasă“, în termenii lui Milovan Djilas, s-a dovedit la fel de coruptă şi incompetentă, chiar dacă acum nu mai aveam absolvenţi de „Ştefan Gheorghiu“, ci fel de fel de absolvenţi de prestigioase colegii şi universităţi, cu patalamale şi titluri sforăitoare. Nu au folosit la nimic.

 

Dezamăgirea populaţiei faţă de prestaţia vechii şi noii clase politice a crescut pe măsură ce ideea condamnării comunismului se uza în forme procedurale, iar timpul scurs golea de forme practice de utilizare un minim efect real al unei absolut necesare judecăţi morale a unui sistem care a generat teroare şi suferinţă decenii în şir. Şi am ajuns în 2008, cu un raport asumat de şeful statului român, de condamnare a comunismului, care nu foloseşte în termeni reali, şi o mărturisim cu mare tristeţe, din moment ce am susţinut mereu şi mereu necesitatea unui astfel de proces, la nimic. Este trist şi revoltător să constatăm un asemenea proces. Sigur că trebuie să privim înainte cum ni s-a tot şuşotit din ’90 încoace, sigur că nu mai are rost să mai scormonim în trecut, cum ni s-a tot băgat pumnul în gură, sigur că trebuie să dăm dovadă de pragmatism ca să ne umplem burţile şi să golim sufletele de chestiuni etice şi morale care nu ne ţin de cald. Aici am ajuns. Bătălia electorală actuală nu se mai dă între comunişti – foşti/actuali, şi anticomunişti – cvasiinexistenţi/puţini, consecvenţi şi reali, ieri, de formă şi căpătuială, mult mai mulţi, azi –, ci între aşchiile desprinse din acelaşi viguros arbore al comunismului rezidual numit FSN. Oricare ar învinge, tot „ei“ vor fi la putere, vor avea succes de cauză. Vom vota personaje cam de aceeaşi factură, mai mult sau mai puţin oneste şi simpatice, cu carismă sau nu, în funcţie de simpatii sau antipatii exterioare, şi nici pe departe partide sau ideologii.

 

Aşa-zisa dreaptă actuală este un hibrid amorf, aşa-zisa stîngă, un hibrid miciurinist – vă mai aduceţi aminte de combinaţia dintre mărul Antonovka şi pădureţul de Ussuri?, cam aşa e „lipeala“ dintre Cristian Diaconescu şi Marean Vanghelie – şi lipsit de substanţă doctrinară. Fără să mai continuăm prea mult aceste consideraţii, observăm cu tristeţe un fenomen pe care aproape nimeni nu-l putea anticipa acum 19 ani: condamnarea comunismului a devenit antiproductivă şi riscantă pentru orice candidat la orice funcţie publică din România. Cine ar pomeni de aşa ceva ar pierde voturi! Condamnarea oficială a comunismului şi Raportul Comisiei Tismăneanu, oricît de necesare şi bine-venite au fost, se dovedesc inutile. Ce condamnare a comunismului să mai aibă loc, cînd are loc înmulţirea foştilor activişti în incubatoarele capitalismului şi transformarea lor în noi cadre ale unei reale, totuşi, democraţii ce se impune – nici repede şi nici uşor – în România? Am pomenit în acelaşi colţ de pagină de victoria UTC-ului asupra PCR-ului în aceşti ultimi ani de politică românească. Putem spune acum că deja bătălia pentru putere se dă între diferitele aripi şi gheare ale UTC-ului proliferate şi infiltrate peste tot. Reacţia agresivă şi plină de insanităţi a unui bard al comunismului precum Adrian Păunescu la unele dezvăluiri de presă este semnificativă. Nu există o anume ruşine sau jenă pentru porcăriile comise, ci doar o greţoasă sete de popularitate şi notorietate. A fi fost un torţionar al sistemului sau o victimă a comunismului devine o chestiune inoperantă. Generalul Pleşiţă ar culege mai multe voturi decît Paul Goma sau Doina Cornea. E sinistru, dar aici am ajuns.