Alex. Leo Șerban, poetul

Alex. Leo ȘERBAN - Alte camere, alte glasuri de ieri

Autor: Adina DINIŢOIU | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Volumul de poeme Alte camere, alte glasuri de ieri de Alex. Leo Șerban, publicat recent de Editura Pandora M (Grupul Editorial Trei), în colecția „Cercul poeților apăruți“ (coordonată de Svetlana Cârstean), și lansat sîmbăta trecută la Bookfest, reprezintă, într-adevăr – așa cum scrie Ioana Pârvulescu pe coperta a patra –, o „mare surpriză“. De ce? Pentru că, deși s-a străduit multă vreme să-și țină ascunsă această latură poetică și sensibilă – cultivîndu-și imaginea de „om lucid, dur“ (cum îi mărturisește Svetlanei Cârstean – vezi prefața, „Între uși, fără punct la sfîrșit“), mult mai potrivită criticului de film și jurnalistului cultural –, „încăperile și glasurile sale interioare erau înalt poetice“ (Ioana Pârvulescu).

La sfîrșitul prefeței sale – în care evocă circumstanțele în care a luat naștere acest volum, ce s-a dovedit o „decizie“ și o urgență, alcătuit de autorul său chiar în camera de spital (din poeme scrise pe parcursul a mulți ani, din 1984 pînă în 2010) – Svetlana Cârstean notează cu finețe și justețe: „Oricine va citi Alte camere, alte glasuri de ieri va înțelege că pentru Leo a fi poet nu ar fi putut fi niciodată o meserie, o carte de vizită, ci o permanență, fie ea și ascunsă sau disimulată“. Așa este: parcurgînd acest volum „atins de grație“ (Ioana Pârvulescu), îți dai seama că toate formulele poetice încercate, voit vetuste (sonetul, haikuul, poezia cu rimă și/sau ritm, intertextul, aluziile livrești ș.a.m.d.), nu sînt deloc texte de virtuozitate – deși cea din urmă e remarcabilă, sonoritățile și voluptățile limbii (nu numai române, dar și franceze și engleze) sînt și ele de mare finețe –, ci ele dau expresie unei „alcătuiri sufletești“ (tot cu formula Ioanei Pârvulescu). Mixul de emoție și livresc, de instantaneu și trimitere culturală, de imagine concretă și imagine mediată alcătuiește substanța vie și vibrantă a acestor poeme și, în cele din urmă, chiar „alcătuirea sufletească“ a poetului Alex. Leo Șerban. O spune el însuși – într-un poem aproape programatic, pe care-l voi cita în întregime – dacă sîntem atenți la glasurile sale interioare: „mătură cu un zgomot/ mătură cu un foșnet de ziare/ mătură cu o zgîlțîire de mobilă// și camera e deschisă/ palidă ca un pat/ pentru mădularele încruntate/ bețive// și dacă tot ți s-a făcut/ să te urci ca să privești/ prin fereastră vinovăția/ și mitocănia unui zgomot/ mototolit un scaun castrat/ hodorogeala sticlei de vin/ și dacă ochiul tău i-a surprins/ pe verlaine și rimbaud rimînd îmbrățișați// întoarce-te la poezie la rimă/ la sintaxă la gramatică/ trage-te mult înapoi/ pînă cînd vei fi singur cu tine“ (bestia lîngă înger). Această dublă mișcare regresivă, ce reunește imaginea camerei – imagine esențială în carte, prezentă și în titlu (cu decoruri vetuste: gramofon, fotoliu, pervazul de nori ca în ilustrația lui a.l.ș reprodusă color pe pagina de gardă) – și pe cea a propriei interiorități/singurătăți („trage-te mult înapoi/ pînă cînd vei fi singur cu tine“), indică un proustianism asumat, ca și o sensibilitate antimodernă, cu termenul lui Antoine Compagnon. Există, într-adevăr, în special în ciclurile mai vechi – O provincie sentimentală (ce titlu asumat paseist, demodat!), 1984,aprilie orb, 1985, În alte camere, alte glasuri de ieri, 1986 –, o nostalgie pentru epocile de altădată, frisonul curgerii timpului, ca și o întreagă mizanscenă – „mateină“, spune pe bună dreptate Ioana Pârvulescu –, o serie de compoziții (de interior) savante și desuet-rafinate, exact ca într-unele dintre splendidele sale imagini vizuale din RetroVizoare (2) (ce se pot vedea pe Liternet): „de gramofon/ stau prinși/ favoriții/ bunicului/ tăiați cu o filă de/ calendar liliachiu/ décembre 1910/ deschide și vezi/ pisici în papiote/ ling tăvița de/ zăpadă/ o femeie în/ redingotă/ (mătușă/ amantă?)/ aburește într-un/ pahar cu picior/ ghici ciupercă ce/ firav cîntecel/ fulguie-n prag/ motanenbaum“ (pantazi graure, din ciclul O provincie sentimentală). Inegalabilul critic de film Alex. Leo Șerban este, în felul acesta, un artist complex, care uzează cu aceeași finețe, eleganță și talent de imagine/fotografie, ca și de cuvînt (și chiar de culoare, a se vedea desenul reprodus pe pagina de gardă).

În același prim ciclu de poeme (scrise la 25 de ani), de o grație infinită, nostalgic-cochete sînt poemele frailty=woman și les souliers de chamois (dar și indescription de visage), primul alternînd versuri în franceză și engleză, cel de-al doilea scris în franceză. Dintre haikuuri, citez aici două, care vorbesc de la sine: „nufăr fals într-o/ apă reală/ ce-i încă o zi?/ cineva mi-arată/ că încărunțesc“; „mă privesc în/ oglindă/ (e un pîrîu în/ apropiere)/ cum, am și/ trecut?“.

Al doilea ciclu de poeme, din 1985, aprilie orb, purtînd un motto din T.S. Eliot („april is the cruelest month“) – o tristă coincidență face ca a.l.ș. să plece dintre noi în aprilie... –, e marcat de accente violente și de gust de cenușă. În expresionistul peisaj: „orașul tot e/ violet/ dar grădina de/ lîngă poștă e/ albă/ ca un cuțit/ și femeia trecînd/ prin ea/ tăiată în/ bucățele galbene/ roșii verzi/ e un vitraliu“. Există și un Poe M, joc de cuvinte într-un singur vers: „nevers mort“. Iar tout est si peu e de un spleen atît de fără ieșire încît topește în existențial orice referință livrescă (atmosferă bacoviană, rusească etc.): „a vedea peste tot mîini de cenușă/ făcînd gesturi de cenușă/ în urma unor trenuri inexistente// poate femei fantomatice/ în balcoane inexistente/ scutură păpuși nou-născute/ și praful cade sonor/ ca un lemn// a căuta – ce?/ pe-aceste străzi care nu vestesc nici o casă/ nici o cotitură nici un zid/ sub atîta și-atîta cenușă/ strînsă-n hîrlețul felinarelor// a vedea – ce?/ peste tot e pustietate încenușată“.

În alte camere, alte glasuri de ieri e o secțiune pronunțat intertextuală, cu poeme care brodează în marginea unor tablouri, a unor sculpturi sau a unor autori preferați: Eliot, Michaux, Foucault, Mircea Ivănescu, ultimului dedicîndu-i-se minunatul desfăcînd un inel: „îmi place cum nu se termină poemele lui/ așa cum dantelăria unui grilaj/ se pierde violetă peste stinsul penaj/ al grădinii – în centrul cuvîntului// fraza sa e o delicată concepție – bizantin/ concetto făcut din tăceri și enigme// și nuanțe contenind între părelnice paradigme// labirinturi – lumini de mezanin// o prietenă mi-a vorbit zilele astea despre/ pisici/ despre zăpadă și surzenie și indiferență – am vorbit și de el/ și mi-am zis – ce frumos poem s-ar scrie/ aici/ între vorbele noastre desenînd o absență – desfăcînd un inel“.

Preferatele mele sînt însă ultimele două cicluri, Grădini (2000-2005) și Lispoeme (2010): cele dintîi poeme-peisaj și „peisaje-stări“ (Ioana Pârvulescu) din grădinile Romei și ale Parisului (v. giardino di s. alessio, roma, grădini pariziene, s. alessio). Poemele fluture și orez ar putea concura cel mai delicat porțelan chinezesc ori stampă japoneză: „un fluture agățat de sanda/ sau o sanda agățată/ de un fluture// tot/ una/ e“ (fluture).

Lispoemele conțin, ele, 11 poeme Lisboa I-Lisboa XI, plus o Amiază, toate exprimînd – de data aceasta în texte mai lungi, mai discursive, narativ-evocatoare – iubirea fascinată și fascinantă pentru orașul „ca o floare/ de azulejo și fier forjat“ (Lisboa III): „Lisboa/ cu boa șinelor de tramvai încolăcită în jurul gîtului de piatră/ cubică/ Lisboa/ cu firele și felinarele tale întinse deasupra străzilor arcuite/ ca niște spinări solzoase/ Lisboa/ pește și electricitate/ patrimonio do estado// parfumul igrasiilor tale/ ca o floare de ploaie“ (Lisboa I). Poemul Lisboa XI se naște pe strada Moinho do Vento – pe care altădată trecea și Pessoa –, unde activează încă un tocilar ca un fel de ultim mohican, și întregul text devine un omagiu discret adus lui Pessoa însuși (un alt autor preferat), „astăzi, în ziua cînd se-mplinesc/ 75 de ani de la moartea lui Pessoa“.

Alte camere, alte glasuri de ieri nu este, de fapt, un volum care se poate comenta, ci unul care trebuie citit și savurat în el însuși, pe îndelete și cu discreție. Așa cum Alex. Leo Șerban nu e un poet de meserie, ci un artist foarte complex (postmodern și... antimodern), care a ales, de data aceasta, să se exprime cu mijloacele cuvîntului, ale poeziei, cu mijloacele rimei, sintaxei, gramaticii, ale diverselor formule poetice pentru a da glas – de fapt, glasuri (de ieri) – interiorității/singurătății sale esențiale. Și în registrul cuvîntului – ca și în fotografie ori critica de film – el a excelat, ca întotdeauna, trecînd cu grație peste mode și timp, prin formule poetice a căror desuetudine a savurat-o în mod particular.

La puțină vreme după dispariția lui fizică, i-au apărut deja două cărți – volumul de față și Mica dietetică (Editura Art, 2011), urmînd să apară și un al treilea, cărți ce marchează în fond o prezență, cu atît mai îmbucurătoare cu cît plecarea sa neașteptată lăsase un gol ireparabil în spațiul cultural autohton.

Alex. Leo ȘERBAN

Alte camere, alte glasuri de ieri

Editura Pandora M, București, 2011, 104 p.