OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O concidenţă – întîmplătoare şi nu tocmai – face să scriu cu întîrziere despre cartea lui Alex. Leo Şerban, 4 decenii, 3 luni şi 2 zile cu filmul românesc, imediat după neaşteptata plecare/mutare (?!) a autorului exact la antipozi, sărind graniţele a două emisfere – australă şi vestică: la Buenos Aires. Prima dintre explicaţiile pentru întîrzierea comentariului datorat cărţii am prezentat-o într-un dialog purtat cu Leo, în numărul 6 (57) al revistei Idei în dialog. Angajasem încă din primăvară, cu redacţia Observatorului cultural, o cronică a apariţiei concomitente a două cărţi deschizătoare de serie la Polirom: cea înainte citată şi Bunul, răul şi urîtul în cinema de Andrei Gorzo. Dar a trebuit să-i notific interlocutorului că am întrerupt lectura însăşi, spre a replonja brusc – la incitarea sa – în „monstruozităţile sistemului cu care îmi stîlcesc atît de des frazele şi paginile scrise“, recte al „n“-lea scandal al concursurilor de proiecte malversate de MCCPN şi CNC („Asta e!“ se intitula resemnat dialogul, reluînd titlul documentarului din 2001 al lui Thomas Ciulei). Iar declaraţiile făcute de Alex. Leo Şerban săptămînile trecute, la aparent extravaganta sa plecare/mutare, rezumă mult mai bine decît aş face-o eu situaţiile ulterioare, care m-au privat de privilegiul, deliciul şi datoria de a scrie cu promptitudine despre cele două cărţi care – ziceam în Idei în dialog – „vor rămîne. Nu doar «corecte şi coerente», dar şi active“.

 

De fapt, pentru noi, ca prieteni şi colegi, a.l.ş. (cum îi place să-şi prescurteze minimalist semnătura) n-a plecat şi nu s-a mutat nicăieri (apropo de semnătura cu minuscule, aparenta despărţire este dedramatizată şi de o precedentă „extravaganţă“, prin care Leo ne anunţa în presă că vrea, nici mai mult, nici mai puţin, să-şi schimbe numele). O confirmare prin e-mail întîrzie, dar contez/contăm pe faptul că el va rămîne şi în tabloul cu cotaţii „Cei 12 care au speriat restul“ – de el iniţiat şi botezat parafrastic în 2001 (cînd eram numai 5) – şi va fi în continuare activ la colocviile noastre periodice.

 

Fiindcă nu e aplicabilă prea poetica speculaţie, din cu totul alt secol şi altă lume, „Partir c’est mourir un peu“, nu voi fi encomiastic, nici exhaustiv în rîndurile ce urmează. Dar evenimentul (fiindcă este unul, prin distanţa unui Buenos Aires!) mă determină să înlocuiesc proiectul neonorat la timp, al unei cronici comune şi comparatiste, cu un comentariu extins asupra celor 4 decenii, 3 ani şi 2 luni cu filmul românesc, sacrificînd momentan Bunul, răul şi urîtul în cinema. Vor fi însă nişte note reflexive de lectură, fără solemnităţi sau sentimentalisme, mai degrabă provocatoare, cum ne şi impune nonconformismul funciar al autorului. Notaţii introductive, fiindcă evenimentul ne oferă răgazul unei analize a cărţii în context, o încercare de introspecţie asupra condiţiei actului critic local, în materie de cinema, ca preludii ale unei discuţii de durată şi care se anunţă incomodă. Nu din cauza unei fatale retrogradări a criticii de specialitate în bietele zile ale postmodernităţii (aici mă despart de o tentă uşor melodramatică, reiterată de Leo cu acest prilej), ci din raţiuni intrinseci. Ele sînt puse în lumină încurajator, prin contrast, de calităţile ieşite din comun ale practicii exegetice din acest (mereu parafrastice titluri, de data asta la umbra unui La Palme d’Or!) 4, 3, 2 pe hîrtie tipărită în volum.

 

Voi fi, în consecinţă, disociativ. Cartea de peste 380 pagini m-a captat integral şi irezistibil începînd cu pagina 193, odată cu fascicolul „Cronici“. Din acest punct încolo, m-a cuprins frisonul unui „plaisir du texte“ funcţional – nu-i vorbă – de la prima pagină, dar intrînd acum plenitudinar pe palierul unei reconfigurări a profesiunii înseşi, la meridianul nostru. (Mi se impune o scurtă digresiune istoricistă în paranteză, care nu intră în rimă cu textele din volum. Critica de film a fost prima branşă profesionalizată în cinematografia română interbelică, prin prea puţin cunoscuţii şi deloc studiaţii Paul Constantin-Cernovodeanu, Ion I. Cantacuzino şi, întrucîtva, D.I. Suchianu, anticipaţi, în filmologia teoretică, de tînărul Tudor Vianu. Dar acest protocronism s-a transformat, în deceniile dictaturilor inaugurate în 1938, în stigmatul singurei bresle care n-a mai reuşit pînă la sfîrşitul secolului trecut să se apropie de nivelul atins în anii ’20-’30.)

 

Odată cu cronica la Senatorul melcilor (1995) de Mircea Daneliuc, proza critică a lui a.l.ş. se sustrage în mare măsură, precum cinema-ul ca artă şi, înaintea lui, muzica şi poezia, unui comentariu în alt limbaj, încît soluţia optimă ar fi să reproducem, dacă s-ar putea, în integralitate sau prin lungi pasaje juxtapuse (doar cu sublinieri atent marcate sau cu modeste note de susbsol, pentru care n-avem aici spaţiu) textele care se definesc prin ele înseşi. Fac, totuşi, o remarcă prealabilă. Semnatarul volumului de faţă reuşeşte – pare-mi-se în singularitate, oricum, la nivelul performanţei maxime – o demonstraţie de forţă şi fineţe într-un registru probat ca handicap pentru mulţi şi chiar pentru cei mai buni dintre noi. Sînt acele „judecăţi de existenţă şi de situare“ care preced, însoţesc sau se topesc în „judecăţile de valoare/evaluare“. Sînt tehnica şi deontologia celor ce onorează critica, în unicul domeniu în care acest termen numeşte o profesiune. Sînt „prezumpţia de legitimitate“ şi ipoteza virtualităţilor optime în ecuaţia oricărei lucrări, pe care e chemat să le descopere în ineditul lor ascuns şi de la care porneşte un critic nemalformat de ticurile perpetuate neştiut din spaţiul celor vreo şase decenii de eclipsă epistemologică.

 

Este fascinant traseul în zig-zag sau imprevizibil, de bisturiu insesizabil şi benefic, cu care analistul operează incizii în paradigma constitutivă a fiecărui film. De la cele admirate la cele detestate, trecînd prin majoritatea intermediarelor, cu tot scrupulul deferenţei, dar fără eschive în faţa radicalismelor „extremitare“: „Chiar dacă nu am gustat – şi nu mi-e ruşine să recunosc – acel moft stilistic numit Glissando, mă consider un admirator al lui Mircea Daneliuc“; „Oricît de «verosimile» ar fi aceste personaje, aceste incidente, ele nu emoţionează; sînt prea pitoreşti.“ „Demonstraţia, spuneam, e reuşită; însă filmul e născut pe jumătate paralizat…“ „Dacă Nae Caranfil consideră acest Asfalt tango un simplu intermezzo în cariera sa de regizor (mic exerciţiu 100% comercial), atunci e bine; vom trece cu vederea inconsistenţa multor personaje, felul foarte série B de a trata psihologiile […]. Dacă însă Nae Caranfil a vrut ceva mai mult cu acest film […], atunci […] Nae nu s-a apropiat de Billy Wilder (modelul său), ci de Cornel Diaconu (Paradisul în direct).“ „Dacă întrebi regizorul (în speţă, pe Dan Piţa, după Eu sînt Adam – n.m.), el te va lămuri că «merge împotriva curentului», că «s-a plictisit de filmele americane», că vrea să facă Artă, şi nu… De acord. Problema este însă că acest cinema, înecat în propriile strădanii, este atît de desuet ca formulă, încît «împotriva curentului» e sortit să se scufunde încă de la primele cadre! […] artizanat cu pretenţii.“ „… aparent «toantă», aparent vulnerabilă, Laura Vasiliu (interpretînd-o pe Găbiţa din 4, 3, 2 al lui Mungiu – n.m.) îi împrumută o fragilitate de elastic ce nu se rupe niciodată. Cît despre domnu’ Bebe, acesta e pur şi simplu personajul-pe-care-l-urăşti, «omul nou» creat în eprubetă de amoralismul «iepocii» […], deşi, chiar şi el, este (tot) o victimă […]. În interpretarea lui Vlad Ivanov, este băiatul venit la oraş pentru care «să ne înţelegem omeneşte» se dă la pachet cu violul, cu zahărul şi uleiul, pe buletin.“

 

După astfel de mostre, e greu să ne întoarcem la o trecere în revistă standard a capitolelor cărţii: „Atitudini şi clasamente“, „Portrete, dialoguri şi relatări“, pomenitele „Cronici“ la aproape 40 de filme, plus o suculentă „Addenda“, în care e loc şi pentru „Dicţionarul (cărămida) lui Caranfil“ (Tudor, nu Nae): „Pentru a pricepe suceala lui Caranfil-père, e suficient să vă spun că nu-l gustă pe Bresson, în schimb îl adoră pe Angelopoulos, şi că nu-i plac Tarkovski şi Spielberg, în schimb se dă în vînt după Alain Resnais şi Ioan Cărmăzan. Pas’ de-nţelege ceva“.