Preocupat încă din adolescenţă
de toate formele de manifestare ale spiritului şi de rezultatele
sale, de cultură, în sensul cel mai larg al cuvîntului,
Alexandru Ciorănescu a respins întotdeauna „specializarea“
îngustă, fiind obligat, cum o şi spune mai tîrziu, cînd
era în plină glorie, să-şi asume destinul: „Am fost
amestecat în prea multe lucruri, în prea multe medii,
unul după altul şi unul în altul. În acest moment, nu e
vorba nici măcar de o vocaţie, e o obligaţie de a vorbi despre
lucruri pe care le cunoşti sau pe care se crede că le cunoşti,
chiar dacă nu e în întregime adevărat. Este vorba,
deci, n-aş spune de un determinism comparatist, dar de o tendinţă
înnăscută şi de condiţii biografice care m-au împins,
dincolo de comparatism, către europenism, un europenism apatrid,
dacă vreţi, sau de om care are mai multe patrii; eu aş prefera
această ultimă definiţie“ (citat dintr-un interviu din 1980,
despre Baroc).
A început dintr-odată, pe mai
multe planuri, cum au început mai mulţi intelectuali
străluciţi din generaţia sa: a scris versuri, a tradus, a făcut
cercetări istorice, filologice, se interesa de pictură. Venea, de
altfel, dintr-o familie şi dintr-un mediu – cel al învăţătorilor
de la ţară – caracterizate prin două trăsături definitorii:
dragostea pentru cultură şi forţa de caracter. Într-adevăr,
tatăl, Ion Ciorănescu, din Moroieni, primul pe ţară la examenul
de capacitate, în 1894, institutor cu specializare în
Germania, înainte de Primul Război Mondial, pomenea într-un
volum de memorii – publicat de una dintre fiicele sale abia în
1974 – că, „în 1908, am venit de la Berlin cu haine
nemţeşti; pînă atunci umblasem îmbrăcat cam numai
ţărăneşte“ (a fost, un timp, şi inspector în Ministerul
Educaţiei, a scris manuale şi articole într-o specialitate
aproape necunoscută atunci, defectologia).
Alexandru Ciorănescu se odihnea
schimbînd domeniile de activitate
Copiii institutorului, a cărui casă
adăposteşte astăzi Primăria din Moroieni, fraţii şi surorile
lui Alexandru Ciorănescu, au fost, toţi, oameni cu studii serioase
şi, mai toţi, s-au ilustrat în domeniile lor de activitate:
Nicolae, matematician, a fost profesor la Politehnică şi membru
corespondent al Academiei; George, licenţiat în ştiinţe
politice, drept şi filozofie, a obţinut un doctorat despre ideea
federalizării la români, a fost redactor la postul de radio
Europa Liberă, poet, prozator, traducător inspirat, a fost
fondatorul şi animatorul revistei Apoziţia, din exil, şi al
cenaclului cu acelaşi nume; Ecaterina, chimistă cunoscută,
căsătorită cu un coleg, Costin Neniţescu, a fost profesor la
Politehnica din Bucureşti şi membră a Academiei; Ioan, mort de
tuberculoză la douăzeci de ani, era poet şi traducător. Puţini
dintre fraţi nu pot fi găsiţi într-un dicţionar sau altul,
iar profesorul spunea că una dintre surori, farmacistă, autoare a
unui roman nepublicat şi pierdut, era probabil cea mai talentată
dintre toţi.
Neobişnuita curiozitate, cultura,
puterea de muncă, spiritul iscoditor şi ludic, în pofida
marii sale capacităţi de entuziasmare pentru o idee, pentru o
cauză, au făcut din profesorul Alexandru Ciorănescu o apariţie
stranie printre colegii dedicaţi, cuminte, unei singure discipline,
unei singure vocaţii. El avea mai multe şi le întreţinea,
simultan sau alternativ, cu o fervoare şi o naturaleţe care te fac
să crezi că se odihnea schimbînd domeniile de activitate, nu
încetînd activitatea, ca noi toţi. Cercetările sale
istorice, continuate pînă la sfîrşitul vieţii, se
împleteau – explicabil – cu cele de istorie a literaturii
şi a culturii în general; numai că nu era vorba doar de
literatura, istoria şi cultura română, ci şi de cele
franceze, spaniole, italiene, iar curiozitatea sa era slujită de un
har deosebit pentru limbi. A şi tradus din şi în mai toate
aceste limbi: din franceză, italiană şi spaniolă în română,
încă de pe cînd se afla în ţară, dar şi din
română în franceză (Eminescu, de pildă), din română
în italiană, din italiană în spaniolă şi aşa mai
departe pînă la Divina Commedia dantescă, pe care a tradus-o
din italiană în franceză. Se pare că nu a fost vorba de o
traducere obişnuită, de vreme ce textul – publicat în două
volume – a fost reeditat de trei ori, iar ziarul La Réforme
din Geneva vorbea, la apariţie, în 1964, de o traducere
„definitivă“, făcută de „unul dintre cei mai mari romanişti
din lume“. Nu în cele din urmă, trebuie pomenite cărţile
sale de literatură, dintre care, în afară de cele scrise în
română, versuri, teatru sau proză, se poate aminti primul său
roman, scris în franceză, sub pseudonim, ca multe altele
dintre textele sale beletristice: Le couteau vert (tradus apoi în
germană, spaniolă şi, după 1990, în română).
Ca exemple de aplicaţie şi de muncă
metodică în bibliotecă, destinată parcă să umilească pînă
şi un benedictin, rămîn marile sale Bibliografii ale
literaturii franceze din secolele XVI, XVII şi XVIII – al căror
manuscris, povestea cu umor, a trebuit să-l ducă la editură în
cărucior –, elogiate şi utilizate pe toate meridianele lumii, sau
Dicţionarul canarienilor americani (două volume, peste două mii de
pagini), sau Dicţionarul etimologic al limbii române, scris şi
publicat de unul singur, în sihăstria Universităţii de la La
Laguna, unde fusese invitat ca profesor, în 1948. Dar a
publicat şi documente, începînd cu cele istorice, din
vremea lui Mihnea al III-lea, găsite la Veneţia şi publicate cînd
avea douăzeci şi trei de ani, şi a continuat, în anii
exilului său din Las Islas Fortunadas, insulele Canare, cu mii de
pagini editate din opera vechilor autori canarieni şi din
documentele vechi despre această margine atlantică a lumii antice
şi medievale.
Dar nu documentaristica şi
bibliografia, oricît de impresionante ar fi realizările lui,
sînt domeniile care i-au asigurat admiraţia şi supravieţuirea
într-o lume care îşi înnoieşte obiectivele,
ţintele şi modelele la fiecare douăzeci de ani. Imensa cantitate
de texte parcurse, de documente, în sensul cultural al
cuvîntului, sînt numai temeiul pe care se ridică unele
dintre cele mai rodnice şi pasionante cercetări ale culturii
umaniste contemporane.
Între ele, studiile de literatură
com-parată, în care autorul vede nu numai circulaţia ideilor
şi a formelor, ci şi dovada unui model comun de gîndire sau
ideea de utopie şi de reformulare a trecutului, sub aspectul unor
perspective de viitor, dezvoltată în una dintre primele cărţi
dedicate acestei idei care modelează epoca modernă (L’avenir du
passé), sau barochismul ca joc al măştilor şi, deci, ca o
mentalitate caracteristică modernităţii, studiat în
originile sale (El barroco o el descubrimiento del drama, Le Masque
et le visage) şi în întinsele sale consecinţe – toate
acestea sînt piese ale unei construcţii despre formele
spiritului uman care se întrepătrund, se luminează şi se
explică reciproc. În miezul tuturor acestor viziuni devenite
cărţi vom găsi, de cele mai multe ori, idei recurente, idei
modelatoare, a căror origine trebuie căutată în anii de
formaţie, în curiozităţile şi experienţele tinereţii sale
studioase, în preocupările de atunci; între ele, vom
găsi întotdeauna interesul pentru cultura originară a acestui
adevărat european, pentru cultura şi literatura română. Nu
doar cele trei monografii esenţiale dedicate unor scriitori români,
dintre care două scrise în anii ’70, dovedesc acest lucru,
ci şi zeci de studii, care se intercalează între cercetări
de istorie culturală din spaţiul hispanic, francez sau portughez,
de fapt – întotdeauna şi sub toate formele – comparatist
şi general european; studii precum La culture roumaine et l’Europe,
din 1942, sau Spiritul european în cultura românească şi
altele, reunite în volumul Literatură comparată, din 1944,
antologii ca La Roumanie vue par les étrangers, din 1944, şi
mai ales cercetările din ultimele două decenii, care revin,
semnificativ, asupra unor mari autori români – Filimon,
Alecsandri, Ion Barbu, Mircea Eliade. El se apleacă înainte de
toate asupra lui Eminescu, căruia îi dedică multe pagini
luminoase, scrise în ultimul său deceniu de viaţă; ele
configurează nu numai un vast studiu pe cale să se nască, ci şi
un domeniu al absolutului, al referinţelor existenţiale, care
explică opţiunile şi atitudinile autorului mai mult decît
orice cercetare biografică.
Un român european
Repetarea acestui cuvînt,
„european“, ar putea induce ideea că este vorba de o limitare a
experienţelor şi a cercetărilor sale, cînd intenţia este
doar de a caracteriza un spirit şi o abordare prin excelenţă
deschise. Alexandru Ciorănescu este considerat, printre colegii şi
prietenii ultimelor sale decenii de activitate, desfăşurate în
insulele Canare, drept întemeietorul studiilor canariene
moderne, cel care le-a dat un nou avînt şi le-a aşezat într-o
ambianţă proprie: a editat şi a studiat vechii scriitori originari
din insule, a cercetat raporturile unor scriitori importanţi cu
acest spaţiu şi cu reprezentările sale (Dante, Torquato Tasso,
Rabelais), a urmărit rolul insulelor în imaginarul istoric
european şi, firesc, în „descoperirea“ Americii, inclusiv
personalitatea şi viaţa lui Columb (căruia i-a scris o biografie
documentară, pasionantă ca un roman de aventuri, despre al cărui
„umanism atlantic“ a scris o altă carte şi căruia i-a editat
opera), a urmărit destinul oamenilor din insule prin lume şi, în
general, a aşezat Canarele pe o hartă imaginară a globalizării,
unde ele joacă rolul de stimulent al deschiderii şi de punte între
civilizaţii, adevărat simbol al Atlantidei care a înflăcărat
imaginaţia generaţiilor de căutători. Mai e de mirare că o
stradă din Tenerife poartă numele profesorului Alexandru Ciorănescu
încă de cînd el trăia, iar comunitatea academică
locală îi dedică manifestări ştiinţifice şi studii
(ultimul apărut, în 2009, este volumul coordonat de profesorul
Andrés Sánchez Robayna: Alejandro Cioranescu. De la
literatura comparada a los estudios canarios)?
Personalitatea şi opera profesorului
Alexandru Ciorănescu n-au rămas necunoscute şi necomentate în
ţară, cum n-au rămas nicăieri în lume; un număr
semnificativ de specialişti a scris în ultimele douăzeci de
ani despre diferitele sale opere şi cercetări, iar Universitatea şi
Academia l-au chemat în rîndurile lor: doar onorific,
dată fiind vîrsta omagiatului la vremea cînd aceste
instituţii s-au putut manifesta. Nu omagiile şi nici comentariile
nu îi lipsesc acestei figuri emblematice de român
european, ci însăşi substanţa, materia perenă pe care se
întemeiază admiraţia noastră: cărţile sale. Nu numai că
au rămas inedite cărţi importante (al doilea volum al memoriilor
sale, un studiu despre Renaştere, eseuri etc.), dar – cu excepţia
cîtorva foarte meritorii, dar prea rare apariţii, ediţii şi
traduceri – opera sa aşteaptă o operaţie concertată şi bine
gîndită de reeditare, fără îndoială selectivă, care
să o pună la îndemîna adevăraţilor beneficiari, a
tinerilor cărora profesorul Alexandru Ciorănescu a ştiut
întotdeauna să le vorbească.
Scriitorul, comparatistul, istoricul
literar Alexandru Ciorănescu, membru de onoare al Academiei şi
profesor onorific al Facultăţii de Litere din Bucureşti, s-a stins
din viaţă acum zece ani, în Tenerife, unde îşi
petrecuse ultimii patruzeci de ani ca profesor la Universitatea din
La Laguna. Pentru a omagia această figură de savant umanist –
celebră în lume, dar încă prea puţin cunoscută la noi
–, Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi
Asociaţia de Literatură Generală şi Comparată din România
organizează în Capitală, la începutul lunii noiembrie,
un colocviu cu participare internaţională. O manifestare similară
va organiza, la Tîrgovişte, Universitatea Valahia şi
Asociaţia Scriitorilor Tîrgovişteni, iar Editura Bibliotheca
din Tîrgovişte va lansa o bibliografie completă a operei
savantului şi un volum de Eseuri europene.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters