Autor: 
Categoria: 
Generaţia intelectualilor dintre războaie, al căror strălucitor început de carieră a fost curmat de închisoarea şi de persecuţiile venite odată cu noul regim impus cu forţa armelor, în 1944, şi-a continuat cumva parcursul firesc prin cei cîţiva reprezentanţi care s-au putut salva în Occident.
Unul dintre membrii marcanţi ai exilului românesc de după
război, profesorul Alexandru Ciorănescu, a ajuns în Canare la sfîrşitul anilor
’40, la Universitatea din Tenerife, unde a ilustrat Catedra de Literatură
franceză şi comparată. Aici şi-a trăit anii cei mai activi şi mai rodnici ai
unei cariere extraordinare, care cuprinde publicaţii devenite clasice pe plan
european, în domenii precum literatura comparată, filologia romanică, istoria
şi literatura română, literaturile franceză, italiană şi spaniolă, ca şi o
literatură proprie, publicată în română, franceză şi spaniolă, adică două
volume de versuri, o piesă istorică, două romane şi un volum de nuvele, ca să
nu mai vorbim de traducerile sale: din franceză în română, din italiană în
franceză (Divina Commedia, reeditată acum cîţiva ani), din română în spaniolă
etc. O parte însemnată a activităţii sale s-a îndreptat spre istoria şi cultura
insulelor care l-au primit şi găzduit, oferindu-i o patrie temporară în locul
celei rămase dincolo de Cortina de fier: bibliografia cercetărilor sale privind
Canarele este probabil cel mai voluminos, dacă nu şi cel mai substanţial
capitol al vastei sale bibliografii, pe care una dintre ultimele sale eleve,
dna Voicu-Brey, a cercetat-o într-o teză de doctorat, începută încă din vremea
cînd profesorul Ciorănescu trăia şi-i putea oferi exegetei preţioasele sale
îndrumări.
Don Alejandro
Cu ocazia prezentării substanţialei sale teze despre
activitatea de comparatist a profesorului Ciorănescu (Alejandro Ciorănescu:
biografia intelectual de un comparatista, Instituto de Estudios Canarios, 549 p.),
Universitatea La Laguna şi Institutul de Studii Canare au organizat un colocviu
consacrat personalităţii lui don Alejandro, cum continuă localnicii să îi spună
cu afecţiune marelui nostru compatriot, dispărut în 1999. Textele acestei
întîlniri omagiale au apărut foarte recent, sub îngrijirea profesorului Andrés
Sánchez Robayna, un mare prieten al profesorului Ciorănescu, poet şi traducător
el însuşi de poezie românească, într-o plachetă editată de Institutul de Studii
Canare: Alejandro Cioranescu: de la literatura comparada a los estudios
canarios, 2009, 89 p. În aşteptarea manifestărilor care vor marca şi la
Bucureşti, în toamnă, cei zece ani trecuţi de la plecarea profesorului la o
catedră mai înaltă, această plachetă semnalează şi confirmă, încă o dată, locul
important pe care profesorul Alexandru Ciorănescu îl ocupă în arena unei
ştiinţe destinate să bucure şi să înfrăţească oameni şi culturi, precum şi în
inimile locuitorilor din insulele pe drept cuvînt numite – şi care au fost
într-adevăr pentru don Alejandro – „Islas fortunadas“ („insulele fericite,
dăruite de soartă“).
Volumul este destinat să omagieze personalitatea
dispărutului şi să contribuie la „a face dreptate personalităţii sale
intelectuale şi critice“, aşa cum precizează „Introducerea“ editorului şi
organizatorului acelui colocviu, Andrés Sánchez Robayna. Nu se putea aduce un
omagiu mai potrivit memoriei eruditului şi împătimitului de cărţi profesor
Ciorănescu, crede editorul pe drept cuvînt, decît publicarea unei cărţi, în
speţă teza dnei Voicu-Brey. În al doilea rînd, spune editorul, omagiul trebuia
să cuprindă, în chip necesar, discutarea operei sale de comparatist, aceea care
a fundat în peninsulă studiul modern al literaturilor comparate, aşa cum arată
alt text din culegere: „Alejandro Cioranescu y los origenes de la literatura
comparada en España“ de José Francisco Ruiz Casanova.
Într-adevăr, autorul
constată că manualul publicat în 1964, chiar la Tenerife, de către profesor
(Principios de literatura comparada, tradus şi în româneşte) este un îndreptar
sintetic şi modern într-o disciplină abia în curs de constituire pe atunci, şi
„un nepreţuit manual, primul scris în spaniolă“ (p. 30). Este concluzia spre
care se îndreaptă şi sinteza lui Pedro Aullón de Haro, „Literatura comparada, hoy“,
în Spania, această carte – la origine, cursul ţinut de profesorul Ciorănescu în
1962-1963, la Universitate – fiind „situată în centrul problemei, într-un
loc-cheie al epistemologiei comparatiste, şi nu ca o simplă formalitate de
căutare a originii obiectului literar“ (p. 24).
Ceea ce a marcat însă în chip particular evoluţia
maturităţii creatoare a profesorului Ciorănescu este contribuţia sa la
cercetarea dosarului canarian din toate punctele de vedere accesibile formaţiei
sale enciclopedice, şi ele nu sînt puţine; formaţia sa de comparatist, de
istoric şi de filolog i-a îngăduit să găsească şi să editeze texte vechi ale
autorilor locali sau texte despre insulele „fortunate“, să urmărească tema
insulei mirabile şi a Canarelor în literatura spaniolă şi europeană, să
cerceteze contribuţia acestui miraj la întreaga epopee a lui Columb, din
textele căruia a dat o ediţie şi despre care scrie şi o foarte interesantă
biografie, să urmărească, de asemenea, contribuţia scriitorilor din Canare şi
constituirea unei atmosfere culturale în aceste insule cu caracteristici
aparte.
În fine, este o activitate care s-a concretizat, treptat, într-o
relaţie specială pe care a avut-o nu numai cu trecutul insulelor, ci şi cu
prezentul lor, susţinută şi afirmată de ambele părţi prin gesturi afectuoase şi
semnificative. Ele cuprind şi iniţiative civice, precum aceea de a da unei
străzi din Tenerife numele său (păstrez fotografia făcută împreună sub tăbliţa
pe care scrie „Calle Alejandro Cioranescu“, acum 11 ani), dar şi o mai consistentă
şi explicită preţuire în lumea academică, unde au fost iniţiate şi împlinite
mai multe manifestări, precum aceea concretizată în volumul de faţă. Toate sînt
prezentate şi argumentate de Carlos Britos Díaz în studiul consacrat acestei
teme, „Alejandro Cioranescu y los estudios canarios“ (pp. 49-86), care explică
– metaforic, desigur – procesul treptatei adopţiuni a profesorului român
printr-o paralelă cu eroul romanului său Cuţitul verde: purtînd în suflet
cicatricea dezrădăcinării sale din ţara în care nu mai putea reveni, el purta
totodată, în micul său bagaj, maşina de scris, simbolul capacităţii sale
creatoare, pe care o plasează în noua lume ce i se deschide, primitoare.
În fine, autoarea tezei şi a cărţii care prilejuieşte aceste
manifestări, dna L. Voicu-Brey, scrie despre formaţia profesorului Ciorănescu,
despre generaţia atît de diversă şi de creatoare în care s-a afirmat, explicînd
implicit şi formaţia şi forţa intelectuală a reprezentanţilor ei, între care
don Alejandro ocupă un loc mai important decît noi înşine am fi putut crede,
precum şi felul în care este văzut astăzi complexul profil şi opera
profesorului Ciorănescu în patria sa de origine, în care n-a putut trăi şi
lucra strălucitul profesor care a fost nu numai în Canare, ci şi la alte
universităţi din lume („Alejandro Cioranescu visto desde Rumania“, pp. 33-47).
Este o pagină importantă şi plină de învăţăminte, care deschide doar capitolul
unei regăsiri reciproce, la care dna Voicu-Brey a adus deja o contribuţie
importantă prin cartea citată („splendidă carte“, zice unul dintre
participanţii la colocviu, p. 29) şi o va continua printr-o bibliografie
completă (sub tipar, după cîte ştiu) şi, probabil, prin alte studii.
Eleganta plachetă în care cinci universitari spanioli (unul de origine română) îşi aduc contribuţia la conturarea acestei cariere exemplare este semnul unei urme indelebile şi al unui model pe care profesorul Alexandru Ciorănescu le-a lăsat în cultura ţării sale de adopţie; ea este totodată semnul unei permanenţe pe care numeroşii săi elevi şi continuatori din ţară au promis să o pună în evidenţă şi s-o propună drept model unei generaţii pe care experienţa lui, culturală şi existenţială, o poate potenţa. Căci ţara imaginară care se vede departe, la orizontul Insulelor fericite – despre care profesorul a scris un frumos studiu acum un sfert de veac, reluat în placheta de faţă –, este chiar ţara aceea unde s-a născut, a studiat şi s-a afirmat, ţara pierdută, dar regăsită în ultimii ani ai unei vieţi zbuciumate, în care a revenit pentru a primi – tîrziu, dar poate nu prea tîrziu – omagiul celor cărora nu le putuse fi decît de departe profesor de ştiinţă, de caracter şi de modestie: membru de onoare al Academiei, profesor onorific şi doctor honoris causa al Universităţii din Bucureşti, pe care o terminase cu exact o jumătate de secol înainte.
RSS Feed
Newsletters