OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Alexandru ECOVOIU
Cei trei copii – Mozart
Editura Cognitum, Bucuresti, 2001, 176 p., f.p.

Intrat in atentia criticilor si a publicului cu romanul Saludos (Premiul Uniunii Scriitorilor 1995) si confirmindu-si apoi talentul cu Statiunea (Premiul Academiei Romane 1997) – desi mai publicase doua carti in anii ’80 –, Alexandru Ecovoiu revine cu un volum de povestiri care se anunta incitant inca din titlu: Cei trei copii – Mozart.
Fara a se departa prea mult de un univers oarecum caracteristic prezent in scrierile anterioare, povestirile de fata propun, fiecare in alt fel – si trebuie subliniat acest lucru –, un spatiu propriu si o rezolvare a „conflictului“ de fiecare data alta. Capacitatea de a sugera perfect din doar citeva linii esentialul, de a construi cu minimum de text o poveste este remarcabila cu atit mai mult cu cit subiectul nu este niciodata unul singur, decit doar in aparenta. Intr-o lume cu personaje fara nume, indicate generic, plasata intr-o geografie vaga si in timpuri imprecise, se poate intimpla orice. Si chiar se intimpla.

Un cronicar istoric impune pacea unor cetati razboinice printr-un tertip… gramatical, un sot inselat in casnicie se razbuna crunt pe cea care nu l-a iubit trimitindu-i scrisori si dupa moarte, un barbat constata ca propria imagine din oglinda nu-i mai este fidela si vrea s-o ucida, un sofer goneste nebun pe o sosea in timp ce in spatele automobilului asfaltul dispare, un labirint de sticla care exercita o puternica atractie este locul de pierzanie al barbatilor cetatii, dar si al… povestitorului, un ceasornicar mestereste un ornic care-i avertizeaza pe sateni cu o ora inaintea unui dezastru sau, dimpotriva, inaintea unei mari bucurii, stirnind o confuzie de sfirsit de lume etc…
Povestirile lui Ecovoiu uimesc printr-un nemaiintilnit pina acum in literatura noastra amestec de simplitate, neobisnuit si profunzime. Ceva il impinge pe cititor de fiecare data sa incerce a privi dincolo de ceea ce se spune, dar, in acelasi timp, cu toata tentatia decriptarii unor sensuri ascunse, de a accepta cu sadism farmecul bizar al necunoscutului.
Forta narativa a lui Al. Ecovoiu consta tocmai in mirajul cu care povestirile il prind pe cititor intr-un joc (nevinovat?) cu reguli vagi, pierdute undeva intre real si un fantastic benign. Imaginatia povestitorului functioneaza cuceritor – se poate invoca astfel alaturarea cu Dino Buzatti –, iar fantasticul fin, camuflat perfect in real, trimite la spatiul sud-american.

Story-ul nu forteaza inutil, desi atinge maximul de sugestiv, iar povestitorul este bine integrat in text, povestirea desfasurindu-se firesc, bine sustinuta de o tensiune care nu sfirseste nici macar in punctul final. Al. Ecovoiu traieste scrisul ca pe un act de suprema initiere. Povestitorul este un creator perfect, cu un crez atit de puternic incit ramine captivul propriei lumi sau, din contra, al unui spatiu strain cumva de el, care il absoarbe cu o forta stranie aproape imperceptibila. De aceea Erika nu poate fi doar o masina de scris. Este iubita, este sotia lui. Cea mai credincioasa din cite ar putea exista. O data depasit un oarecare nivel initiatic al creatiei, scrisul devine brusc un labirint (acel labirint de sticla), dar in care povestitorului nu-i e „foame“ si nu dispera in cautarea iesirii secrete, ci isi asuma ratacirea si singuratatea incercarii ca pe o senzatie unica de „mintuire“.
Scrisul si fuga in povestire ramin, asadar, ca singura alternativa a scriitorului care isi gaseste linistea doar in imaginatie, undeva de partea cealalta a hirtiei.