OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Alexandru MADGEARU
Romanii in opera Notarului Anonim
Centrul de Studii Transilvane, Fundatia Culturala Romana, Colectia „Biblioteca Rerum Transsilvaniae“ XXVII,
Cluj-Napoca, 2001, 259 p., f.p.

Din nou Anonymus… Multi s-ar putea intreba ce mai este de spus despre opera Notarului Anonim, dupa ce, de peste doua sute de ani, invatatii romani si unguri au forfecat-o si rasforfecat-o in fel si chip. In realitate insa, dupa cum ne atrage atentia Alexandru Madgearu, desi multi il invoca in diverse contexte, de obicei in legatura cu prezenta romanilor in Transilvania in momentul cuceririi maghiare, de prin anii 1970 excesul nationalist a facut ca multi istorici romani sa „jure“ pe Anonymus fara a mai fi receptivi la achizitiile cognitive aduse de exegeza critica pe marginea operei acestuia, pierzindu-se astfel o deschidere intelectuala ilustrata pe vremuri de un Dimitrie Onciul sau Vasile Parvan.
Fata de aceasta comoditate intelectuala ia atitudine Alexandru Madgearu, care prin cartea de fata si-a propus o reexaminare critica a scrierii Notarului Anonim. Nu este insa vorba numai despre un bilant al cercetarii, bazat de altfel pe o buna cunoastere a bibliografiei acumulate in timp prin stradania multor istorici, lingvisti si arheologi din diverse parti ale lumii. Cunoasterea aprofundata a rezultatelor cercetarilor arheologice si a analogiilor diverselor relicte, precum si a geografiei locurilor care apar in Gesta lui Anonymus ii ingaduie lui Alexandru Madgearu sa aduca si o serie de contributii cognitive proprii la problemele controversate referitoare la istoria Pannoniei si a Transilvaniei in secolele IX-X.

Nu vom intra acum intr-o discutie detaliata cu privire la aspectele in care autorul defriseaza „jungla“ parerilor referitoare la informatiile transmise de Anonymus si isi spune, argumentat, nuantat, dar si raspicat, punctul de vedere. Vom remarca doar faptul ca lectura acestei carti, care nu este intotdeauna comoda, modifica din temelii imaginea pe care si-o facusera despre primele intalniri dintre romani si unguri cei care nu se tineau la curent cu evolutiile mai noi ale cercetarii de specialitate.
Dintru inceput, Alexandru Madgearu afirma ca opera Notarului Anonim, scrisa cel mai probabil spre mijlocul secolului al XII-lea, este un izvor „in mod explicit tendentios, adica propagandistic“ (p. 26). Scopul lui Anonymus nu a fost relatarea riguroasa a trecutului istoric, ci legitimarea dreptului la stapinire al dinastiei Arpadiene. Mai mult, partea referitoare la cucerirea tarii lui Gelou, adica a Transilvaniei (cap. 24-27), este o „digresiune“ (p. 117) ce intrerupe firul narativ principal al Gestei. Si mai grav inca, aceasta parte prezinta contradictii cu informatii aflate in alte capitole, ceea ce tradeaza grave deformari ale trecutului istoric.

In esenta, deformarile privesc impingerea spre epoca lui Arpad (mort in 907) a unei cuceriri ce a avut loc mult mai tirziu si atribuirea acestei cuceriri unei capetenii pe nume Tuhutum, care ar fi venit cu aprobarea expresa a lui Arpad; in realitate, potrivit analizei lui Alexandru Madgearu, Transilvania ar fi fost cucerita abia pe la 934 de catre o capetenie al carei nume nu-l cunoastem, dar care purta rangul de gylas, al doilea in ierarhia maghiara, si care nu avea nevoie de vreo aprobare speciala pentru o asemenea actiune. In schimb, sustine Alexandru Madgearu, originea romaneasca si numele de Gelou pentru conducatorul local infrint de maghiari ramin veridice, fiind intarite de legatura cu toponimul derivat Gilau si de corectitudinea informatiilor topografice oferite de Anonymus. Pe de alta parte insa, este infirmata ideea larg raspindita ca Dabica ar fi fost „capitala“ lui Gelou; desi numele este de origine slava si s-au pastrat urme de locuire in zona din secolele VIII-IX, faptul ca sapaturile arheologice in incinta fortificata nu au scos la iveala obiecte databile strict in secolul al IX-lea sau in prima treime a secolului al X-lea, si ca in cel mai vechi nivel de locuire din fortificatie au aparut vase cu git canelat, cu analogii in zona Volga-Don si in Ungaria, indica destul de limpede ca ridicarea cetatii este legata de instalarea stapanirii maghiare in aceasta parte a Transilvaniei. „Resedinta“ lui Gelou ar fi de cautat, conform ipotezei formulate mai de mult de Kurt Horedt, in zona veche a orasului Cluj-Napoca.
Alexandru Madgearu nu se refera doar la romanii din Transilvania. O parte substantiala a cartii este dedicata discutiei refe-ritoare la populatia romanica din Pannonia, acei „Blachii ac pastores Romanorum“ din cronica Notarului Anonim, despre care la noi se stiau pina acum atit de putine lucruri. Si in aceasta parte, autorul reuseste sa coreleze critic informatia Notarului Anonim cu datele oferite de sapaturile arheologice si cu alte izvoare, reliefind existenta a doua grupuri principale de populatie romanica, unul ramas continuu in fosta provincie romana, indeosebi in unele localitati din apropierea lacului Balaton, iar al doilea imigrat in secolul al IX-lea din regiunea Timoc-Morava si din Srem (fostul Sirmium, actualmente in Serbia).

In schimb, autorul nu discuta aproape deloc despre locuitorii formatiunilor statale conduse de Menumorout si de Glad. Aceasta optiune este justificata de faptul ca nicaieri in textul lui Anonymus nu apare vreo mentiune ca romanii ar fi format aceste entitati politice. Totusi, in constiinta publica de la noi s-a fixat de multa vreme ideea fantezista ca Menumorut si Glad ar fi fost romani, incit o discutie lamuritoare era binevenita si chiar necesara. Aceasta cu atit mai mult cu cit Alexandru Madgearu afirma doar in treacat, si parca provocator, „Probabil ca insusi Menumorout era de origine kabara“ (p. 137; „kabarii“ sau „kozarii“ au fost o populatie türcica migrata spre Crisana in a doua jumatate a secolului al IX-lea; este posibil ca acesti kabari sa fie stramosii secuilor). Or, aceasta opinie ar fi trebuit sa fie confruntata mai explicit cu textul lui Anonymus, unde acelasi Menumorout raspunde „bulgarico corde“ („cu inima bulgareasca“) emisarilor maghiari. Desi o asemenea extindere a analizei ar fi depasit limitele fixate de titlu – Romanii in opera... –, ea ar fi fost cu siguranta incitanta pentru cititorul roman, si nu numai pentru el. O astfel de abordare ramine un deziderat al viitorului, speram, cit mai apropiat.