Alexandru Paleologu: anii de detenţie şi „Pactul cu Diavolul“

Autor: Tudorel URIAN | Categoria: | 2 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Alexandru Paleologu: anii de detenţie şi „Pactul cu Diavolul“

Aşa cum era de aşteptat, toţi cei judecaţi în procesul Noica-Pillat au fost în final condamnaţi la ani grei de închisoare. Nu pentru că ar fi săvîrşit mari crime împotriva orînduirii, ci pentru că aceasta era regula jocului. Alexandru Paleologu a fost condamnat la 14 ani de muncă silnică pentru „săvîrşirea infracţiunii de agitaţie contra ordinei sociale“. Decizia a fost luată de Tribunalul Militar al Reg. a II-a Militare Bucureşti şi poartă numărul 24/1 martie 1960. Recursurile sînt respinse şi sentinţa rămîne definitivă prin Decizia nr. 77/1960, dată de Tribunalul Suprem, Colegiul Militar. Potrivit sentinţei, ar fi trebuit să fie eliberat la data de 3 septembrie 1973 (din totalul anilor de detenţie s-a scăzut perioada petrecută în arest). Din fericire, a fost eliberat la 24 iunie 1964, în urma intrării în vigoare a Decretului privind amnistierea deţinuţilor politici.

În toate confesiunile sale de după 1989, Alexandru Paleologu vorbeşte despre anii de închisoare ca despre o experienţă fundamentală a vieţii sale, pe care nu ar fi trebuit cu nici un chip să o rateze. Zilele şi nopţile petrecute dincolo de gratii, bătăile şi umilinţele îndurate, exemplele de sublimă solidaritate umană întîlnite, lupta cotidiană pentru su-pravieţuire şi abandonul moral din final i-au oferit şansa unei înţelegeri mult mai nuanţate a limitelor fiinţei umane şi i-au oferit o nouă viziune asupra vieţii, în general.

„Cine fuge de suferinţă ratează fericirea“

După trei decenii, timp în care a citit Arhipelagul Gulag şi alte confesiuni ale unor foşti deţinuţi mai mult sau mai puţin celebri, Alexandru Paleologu se raporta cu jubilaţie la perioada detenţiei sale. Toate experienţele prin care a trecut au fost cruciale pentru înţeleptul care avea să devină. În discuţia pe care am purtat-o pentru volumul Nostalgia Europei, Alexandru Paleologu îmi spunea că ar fi fost „păcat de Dumnezeu“ să iasă din puşcărie, fără să fi gustat măcar o bătaie adevărată, şi a povestit cu umor cam cum arăta o astfel de bătaie: „Spînzurat de mîini sau de picioare, bătut rău, pînă la sînge. E foarte bine, dom’le! Trebuie să treci şi prin asta. Era păcat de Dumnezeu să ies din puşcărie fără să ştiu şi să gust cum este fenomenul acesta. Mai ales că mi-am spus, şi mi s-a confirmat, că acesta este preţul anticipat al cine ştie ce altor împliniri favorabile“1.

Ideea este remarcabil prelungită în Breviar pentru păstrarea clipelor. Referindu-se la „suferinţă“, Alexandru Paleologu susţine că aceasta este o componentă obligatorie a formulei fericirii. Fără ea, cunoaşterea nu este deplină, iar formula fericirii este incompletă: „Omul e făcut să cunoască şi asta. Mai mult decît atît, şi am văzut asta la prieteni de vîrsta mea, remarcabil de inteligenţi, de culţi, oameni foarte de bine, dar care toată viaţa au fugit de suferinţă şi au evitat-o: cine fuge de suferinţă, matematic ratează fericirea. Suferinţa e o ipostază posibilă şi, de altminteri, probabilă, în devenirea umană. Mai multă sau mai puţină, mai consecventă sau mai întîmplătoare, dar este2“.

Tot în Breviar..., octogenarul Alexandru Paleologu schiţează ideile unui „curs“ de supravieţuire în închisoare, mai ales în condiţiile unei prăbuşiri sociale precum cea suferită de un tînăr provenit dintr-o familie de aristocraţi. Deşi, la prima vedere, un dandy, frivol prin definiţie, pare condamnat sigur la pierderea identităţii sale în momentul în care intră în sistemul penitenciar, el poate găsi resurse nesperate de supravieţuire. Totul este să folosească „metoda Paleologu“ de adaptare, o combinaţie de frivolitate, umor, indiferenţă şi curiozitate amuzată faţă de „experimentele“ la care este supus propriu-i trup.

„De pildă, pentru mine, care am fost întotdeauna un bărbat elegant şi îngrijit, aspectul din închisoare era o chestiune paradoxală şi îl luam ca pe o fantezie. «Vai, vai, în ce hal am ajuns!» Ei, am ajuns într-un «hal». Şi asta e ceva. Este şi asta o formă de experienţă, un aspect al vieţii. [...] Trebuie să tratezi neajunsurile cu cît mai multă seninătate şi în spirit de cunoaştere. Nu te poţi conserva în condiţii de totală suspendare a normalităţii, dacă nu ai umor. Şi, mai cu seamă nu trebuie să te socoteşti victimă. Asta e marea dobitocie. Victimă nu eşti niciodată decît dacă eşti prost. E adevărat că erau acolo oameni care se raportaseră la ceea ce posedaseră înainte şi la rangul social pe care îl avuseseră. Odată pierdute acele posesii sau ranguri, se percepeau ca oameni complet desfiinţaţi. Or, eu zic că poţi să fii tu în cea mai nefericită situaţie, aşa cum am fost şi eu de mai multe ori, şi să fii tot acelaşi. Să observi viaţa cu aceeaşi luciditate, cu acelaşi amuzament şi cu aceeaşi furie cînd e cazul, deşi furia este cea mai slabă, cea mai neputincioasă reacţie la... rele“3.

Această filozofie de supravieţuire a fost aplicată de Alexandru Paleologu din prima zi de arest pînă în ultima zi de închisoare. Cum se reflecta comportamentul său în ochii celor din imediata sa apropiere? O aflăm din notele informative ale neobositului Mateovici Duşan. Fireşte, cel descris aici este Alexandru Paleologu din primele lui zile de arest, dar există temeiuri serioase de a crede că atitudinea sa nu a suferit mutaţii majore după condamnarea definitivă. Ca în toate citatele din dosarele CNSAS, am păstrat intacte particularităţile stilistice şi gramaticale ale notei informative: „În general el este bine dispus pentru că cum spune el: n-are rost să se necăjească şi să se consume, căci şi aşa se aşteptase la aşa ceva, (chiar imediat după arestarea lui Noica în urma cărui fapt a şi distrus toată corespondenţa lui Noica) şi că va încerca să-şi formeze şi aici o viaţă. În absenţa unor preocupări mai importante, el se gîndeşte la conţinutul unei cărţi pe care are de gînd s-o scrie cînd va ieşi din închisoare, bineînţeles, aşa cum convine regimului acesta. Are de gînd să se poarte bine, în general să spună totul pentru că şi aşa ancheta ştie totul foarte bine şi pentru că n-are rost să fie şi el rău văzut şi prost tratat“4.

Cooperarea rezervată şi recrutarea

Toate caracterizările făcute de comandanţii penitenciarelor prin care a trecut, toate notele informative ale celor recrutaţi din rîndurile deţinuţilor, pentru a-l supraveghea informativ, şi toate răspunsurile sale în anchetele oficiale confirmă acest tip de comportament. Aşa cum reiese din stenogramele interogatoriilor la care a fost supus, Alexandru Paleologu a avut în faţa anchetatorilor o atitudine care s-ar putea numi de cooperare rezervată. Spre deosebire de N. Steinhardt, de pildă, care nu ezita să ofere informaţii eronate sau să îl ia pe NU în braţe, Paleologu a confirmat sau a infirmat informaţiile care i se puneau în faţă (era evident că le aveau deja şi că existau toate şansele ca unul dintre ceilalţi arestaţi să le recunoască, fapt ce i-ar fi putut aduce reale prejudicii pentru minciună), dar s-a ferit din răsputeri să deschidă noi direcţii de anchetă. Altfel spus, nu a făcut exces de zel. În plus, pe măsura trecerii timpului, a dat semnale tot mai clare şi mai puternice că este reeducat şi că a ajuns să creadă cu adevărat în valorile promovate de noul regim.

Relaxat, vesel, simpatic, inteligent, cultivat, credibil printre deţinuţi din perspectiva descendenţei sale aristocratice, aparent deschis în relaţiile cu anchetatorii şi tot mai dornic să-şi însuşească principiile marxism-leninismului, Alexandru Paleologu avea toate calităţile pentru a deveni un foarte eficient informator al Securităţii. Fireşte, toate aceste calităţi nu aveau cum să treacă neobservate de cei meniţi să-i selecteze pe viitorii agenţi.

În Sfidarea memoriei, Alexandru Paleologu vorbeşte despre o tentativă ratată de recrutare a sa ca informator al Securităţii, petrecută în primii ani de detenţie, pe cînd se afla internat la Penitenciarul Jilava. În Arhivele CNSAS, nu există nici un indiciu al acestui presupus episod. În schimb, sînt referinţe clare despre tentativa de recrutare din 1956, la care s-a renunţat în urma constatării că cel vizat avea un potenţial redus de a aduce informaţii utile în cazul respectiv. Nu avem nici un motiv însă de a pune la îndoială autenticitatea episodului relatat de scriitor. El este descris în cele mai mici detalii şi, pînă în prezent, nimic din ceea ce a mărturisit Alexandru Paleologu în legătură cu activitatea sa de informator al Securităţii nu a fost infirmat de conţinutul arhivelor. Din moment ce nu a ezitat să se spovedească public, fără ca cineva să i-o fi cerut, în legătură cu faptele cele mai controversate ale vieţii lui, este inacceptabil de imaginat că scriitorul şi-ar fi putut asuma acte fictive de eroism, eventual pentru a cosmetiza ceea ce singur a deteriorat: propria sa imagine în societate. Este foarte posibil ca, pentru a nu raporta superiorilor un eventual eşec, ofiţerii care s-au ocupat de caz să fi şters toate indiciile scrise ale tentativei eşuate de recrutare. Peste ani, scriitorul era încă foarte mîndru de atitudinea demnă pe care ar fi adoptat-o în acele momente. Ceea ce, fireşte, nu-l împiedică, încă o dată, să prezinte lucrurile într-o notă cvasiumoristică:

„Imediat după proces am fost depuşi la Jilava. Cîţiva am fost chemaţi la conversaţie cu un colonel. Cafele, ţigări, literatură, filozofie, Arghezi, Blaga... [...] În fine, de toate, agreabile. Nu a spus ce vroia şi mă întorc în celulă, îi povestesc lui Sergiu Al. George şi facem tot felul de presupoziţii – absurde, bineînţeles. Că ar fi masonii. Mai ştiu eu ce, mă rog, aberaţii. [...] Iar sînt chemat. De data asta, altfel. Că ei au apreciat că sînt un om inteligent şi onest, că au nevoie de asemenea colaboratori, din păcate cei mai mulţi sînt nişte laşi sau canalii, aş putea avea o ameliorare şi chiar o scurtare a pedepsei, dacă aş consimţi să dau informaţii corecte şi aş servi nu numai cauza partidului, dar şi societatea românească şi valorile în care cred. [...] Deşi eram ferm hotărît să refuz, chestiunea mi-a pus multe întrebări. Tot mă învîrteam în jurul problemei. În primul rînd era ceva de ordinea politeţii – cum să-i răspund aşa, dom’le, te refuz?! Cînd mă roagă o revistă să colaborez şi n-am chef, amîn, mai o sucesc, în fine scap. Dar acum?! [...]

După cîteva zile sînt chemat din nou. De data asta, nu mai era colonelul, ci un tînăr îmbrăcat în haină albă de vară, cu o cravată frumoasă. Politicos, amabil, m-a întrebat dacă m-am gîndit la întrebarea pusă. Da, m-am gîndit, dar uitaţi, răspunsul meu e negativ, nu reţin ce se întîmplă în jurul meu, nu-mi place să fiu atent la conversaţii care nu mă privesc, nu pot face munca asta. «Cîţi ani ai de făcut?», «Paisprezece». «Ai să-i faci pe toţi şi încă în lanţuri. Tot bandit ai rămas, f... în c... pe mă-ta!», mi-a urlat tînărul şi mi-a cîrpit două palme năucitoare. Ei bine, palmele acelea le ţin minte şi le simt şi acum ca pe unul din cele mai frumoase momente ale vieţii mele5“.

Privit prin lumina acestei întîmplări, angajamentul de informator al Securităţii, semnat la penitenciarul din Botoşani, în anul 1963, devine aproape imposibil de înţeles. Condiţiile de detenţie erau mult mai bune, semnele apropiatei eliberări se vedeau tot mai clar. În privinţa metodei folosite la recrutare, ea a semănat pînă la cele mai mici detalii cu cea care a dus la eşecul încercării de la Penitenciarul Jilava. Nu este o întîmplare sau o lipsă de imaginaţie a ofiţerilor care au astfel de sarcini. În manualele şi instructajele lor, ea poartă şi un nume: „metoda convingerii îmbinată cu interesarea personală6“.

În foarte multe interviuri acordate după căderea comunismului, Alexandru Paleologu a explicat pe larg circumstanţele acestui dificil de înţeles abandon moral. Pe de altă parte, în arhivele CNSAS se găsesc rapoartele ofiţerilor care s-au ocupat de această acţiune. Din suprapunerea celor două perspective se poate reconstitui cu maximă precizie modul în care a fost pregătită şi dusă la îndeplinire acţiunea.

A devenit procomunist „în mod sincer, dar idiot“

Versiunea lui Alexandru Paleologu despre modul în care a decurs recrutarea este expusă pe larg în dialogul cu Stelian Tănase. Circumstanţele sînt asemănătoare, pînă la un punct, cu cele descrise de Alexandr Soljeniţîn în Arhipelagul Gulag, cu privire la propriul său abandon moral. Alexandru Paleologu îşi aminteşte că, la un moment dat, pe cînd se afla la Penitenciarul Botoşani, a fost introdus de ofiţerul politic într-o încăpere în care erau doi domni distinşi. Aceştia au discutat cu el cîteva probleme de politică internaţională, subliniind poziţia de deschidere a României şi i-au cerut să comunice informaţiile respective unor deţinuţi mai serioşi. I-au mai propus să colaboreze cu două articole demascatoare la revista Glasul Patriei şi să devină preşedintele Clubului penitenciarului, unde se dădeau filme, se ţineau conferinţe, aveau loc tot felul de manifestări culturale. A acceptat să devină preşedintele Clubului şi să scrie articolele împotriva lui Mihail Fărcăşanu şi Emil Cioran. Fascinat de efervescenţa deschiderii care se profila (să nu uităm că suntem în anul 1963 şi, mărturisea chiar scriitorul, în perioada respectivă, în penitenciar fiind, avea acces la Contemporanul, în care apăreau numele unor scriitori precum Ion Barbu, Lucian Blaga, Valéry sau Beckett, fapt inimaginabil cu numai cîţiva ani înainte), după patru ani de temniţă, Alexandru Paleologu şi-a spus că „nu mai e cazul să păstrăm poziţiile vechi şi, dacă ni se întinde o mână, trebuie să o luăm7“.

A ţinut o conferinţă la Clubul penitenciarului, în care şi-a pus cenuşă în cap pentru ideile lui retrograde din tinereţe care l-au adus în mod „binemeritat“ în închisoare, şi a aşteptat cu sufletul la gură apariţia revistei Glasul Patriei cu articolele sale împotriva lui Cioran şi Fărcăşanu. Aşa cum singur a mărturisit, cu o sinceritate dezarmantă, a devenit procomunist „în mod sincer, dar idiot“. Cu voluptate sado-masochistă îşi face publice ideile de atunci într-o perioadă (primii ani de după căderea regimului comunist) cînd cei mai mulţi dintre oameni se străduiau să-şi cosmetizeze biografiile inventîndu-şi sentimente şi atitudini anticomuniste pe care nu le-au avut niciodată.

Raţionamentele lui Alexandru Paleologu, în toamna anului 1963, erau de tipul următor: „Procomunismul meu venise din colonia de muncă unde simţisem pe pielea mea cum se muncea la muncile agricole, din care, eu şi generaţiile care m-au precedat am tras foloase. De unde îmi veneau mie Mallarmé, Proust, franceza? Din munca unor oameni care cam aşa munceau şi cam cu aceleaşi mijloace erau impulsionaţi. Şi mi-am zis că am de plătit o mai veche poliţă, de mai multe generaţii. Dacă nu comunismul, în tot cazul revoluţia e justificată şi întemeiată. Expresia «bestii moşiereşti» nu mi se aplica mie ca persoană, dar clasei în ansamblu, da. Coroborînd cu o mai veche înclinaţie a mea social-democrată, mi-am spus că aşa trebuie să fac8“.

Cu noile sale convingeri, semnarea pactului cu Securitatea nu a mai constituit o problemă. Alexandru Paleologu o anunţă sec, fără să mai insiste: „La închisoarea de la Botoşani mi s-a reînnoit propunerea refuzată cu 5 ani în urmă. A revenit şi am acceptat-o. Am acceptat-o cu formele în regulă, cu pseudonim, cu toate alealalte9“.

De partea cealaltă a baricadei, la 3 octombrie 1963, maiorul de securitate Emil Macri primeşte un Referat cu propunerea ca deţinutul Alexandru Paleologu să fie recrutat ca agent pentru „acoperirea informativă a camerei 118“. Între calităţile care îl recomandă pe cel în cauză ca demn de a fi recrutat, raportul specifică:

„Agentul «Tuţi Ilie» cu care este supravegheat informativ, la 8 august 1963, ne informează că deţinutul Paleologu recunoaşte faptele comise de el, le regretă, manifestă un interes deosebit pentru activitatea de reeducare ce se desfăşoară în penitenciarul Botoşani, apreciind şi elogiind realizările prezente, uneori îndemnând şi pe ceilalţi deţinuţi din cameră să păşească pe noua cale deschisă de socialism.

De asemenea este cunoscut faptul că a luat cuvîntul la club în faţa tuturor deţinuţilor ce se aflau în sală (cca 250), a recunoscut că la data arestării se considera nevinovat prin prisma concepţiilor politice ce le avea, însă în prezent recunoaşte 100% vinovăţia ce i s-a reţinut în sarcină cu ocazia condamnării sale.

Solicitînd raportul organelor noastre la data de 10 sept. 1963 s-a discutat cu el, raportînd că el ar dori să studieze cîteva opere ca Operele lui Lenin, Capitalul, Antiduring (sic!), Dialectica materialistă etc, deoarece doreşte a păşi pe aceeaşi cale cu deţinuţii C.R. (?), Paul Dumitriu, Dan Lăzărescu, Netea Vasile cu care este coinculpat şi buni prieteni din libertate“.

Despre candidatul la recrutare se mai spune că este inteligent, cultivat şi că se bucură de multă simpatie printre deţinuţi. Se cere acordul ca recrutarea să fie făcută de căpitanul Dora Alexandru (persoană foarte agreată de candidatul la recrutare) la data de 11 octombrie 1963.

Referatul primeşte aprobarea lui Emil Macri, iar căpitanul îşi începe misiunea de recrutare. După primele discuţii cu Alexandru Paleologu, observînd entuziasmul convingerilor sale procomuniste şi energia neobişnuită utilizată pentru a le disemina printre ceilalţi deţinuţi, asumîndu-şi pe faţă antipatia unora dintre ei, căpitanul Dora Alexandru ajunge la convingerea că deţinutul Paleologu este superior condiţiei de simplu informator şi propune recrutarea lui pe o treaptă superioară, ca agent de influenţă:

„În discuţie a precizat că despre convingerile sale ulterioare a discutat şi cu colegii lui deţinuţi, chiar şi cu alţi deţinuţi decât colegi, continuând să le demonstreze acest adevăr obiectiv.

Dîndu-mi seama în procesul recrutării că deţinutul Paleologu Alexandru depăşeşte cadrul unei simple recrutări de agent şi că va corespunde pentru a fi recrutat agent de influenţă – am solicitat să ne dea şi în scris aceste impresii, cu care a fost de acord.

Actualizată afirmaţia sa cum că a exercitat influenţă pozitivă asupra altor deţinuţi, i-am sugerat ideia să facă şi în viitor, dar pentru a face organizat, să se consulte şi cu organele noastre, cu care candidatul a fost pe deplin de acord“.

În continuarea Raportului său, ofiţerul de Securitate spune că a stabilit cu agentul ca numele său conspirativ să fie MARIN OLTESCU şi descrie cîteva metode de lucru, prin care calitatea sa de informator să nu fie sesizată de ceilalţi deţinuţi. Precizările sînt interesante pentru că oferă o idee despre modul în care erau protejaţi informatorii aflaţi în sistemul penitenciar.

„Deoarece din camerele vecine la fel au fost scoşi deţinuţi pentru a scrie diferite teme ca: nuvele, poezii etc, a fost instruit ca la rîndul său în cameră şi el să-şi justifice lipsa de mai multe zile prin scrierea unei astfel de lucrări.

Am accentuat asupra păstrării în secret a faptului că el s-a angajat de a colabora cu organele noastre, să fie obiectiv în relaţiile sale cu noi, să nu facă provocări şi deci treptat să treacă la înfăptuirea rolului său de a influenţa pozitiv pe ceilalţi deţinuţi din camera 54 unde se află în prezent. Aceasta, în deosebi prin folosirea articolelor din presă, a literaturii ce li se pune la dispoziţie, filme vizionate, conferinţe audiate etc. Apoi la întâlniri pe care le va avea cu noi, să ne relateze mersul discuţiilor şi reacţia produsă în rândul celorlalţi deţinuţi din cameră.

Întîlnirea viitoare s-a fixat aproximativ peste două săptămîni, cînd, după ce vom discuta individual şi cu alţi deţinuţi din cameră va fi chemat şi el“.

Propunerea căpitanului Dora Alexandru ca Alexandru Paleologu să fie recrutat ca agent de influenţă, nu ca informator este avizată pozitiv de căpitanul M. Vidraşcu, şeful grupei „K“ şi aprobată pe prima pagină a Referatului de Şeful direcţiei Reg., Maior E. Macri. Noul statut l-a salvat, poate, pe scriitor de la scrierea unor note informative precum cele ale lui Mateovici Dusan. Nici în dosarele de urmărire informativă, nici în cel de reţea, ale lui Alexandru Paleologu nu am descoperit vreo notă scrisă de agentul „Marin Oltescu“ în închisoare. E drept, şi vremurile deveniseră cu totul altele.

La şapte luni după ce este recrutat de Securitate, Alexandru Paleologu este unul dintre primii beneficiari ai Decretului nr. 310/1964 de amnistiere a pedepselor deţinuţilor politici. Prinde primul val de liberări şi iese din închisoare la 24 iunie 1964 (spre deosebire de Nicu Steinhardt, de pildă, care a mai rămas în penitenciar încă două luni). Redevenise, în sfîrşit, un om liber. Dar nu cu totul. Pentru că efectele angajamentului cu Securitatea, din noiembrie 1963, îl vor urmări, într-un fel sau altul, pînă în ultima clipă a vieţii.

De ce nu au apărut articolele despre Cioran şi Fărcăşanu?

În mai multe dintre confesiunile sale, Alexandru Paleologu şi-a exprimat uimirea şi dezamăgirea pricinuite de nepublicarea în revista Glasul Patriei a celor două articole scrise în Penitenciarul Botoşani împotriva lui Emil Cioran şi Mihail Fărcăşanu.

Cu trecerea timpului, sentimentul de dezamăgire s-a transformat în credinţa că a avut parte de o protecţie divină şi că prin nepublicarea respectivelor texte a scăpat de o foarte mare ruşine. Interesant, dar foarte relevant pentru onestitatea absolută a spovedaniilor publice făcute de scriitor în anii din urmă, este faptul că, în loc să îngroape subiectul, fericit că, în chip miraculos, el nu a devenit public în perioada comunistă, Alexandru Paleologu îl scoate senin la lumină într-o vreme în care principala preocupare a celor mai mulţi dintre intelectuali era să ascundă orice urmă a colaborării lor cu trecutul comunist. În convorbirea cu Stelian Tănase autorul recunoaşte cu o sinceritate dezarmantă:

„Am ales să scriu un articol împotriva lui Mihai Fărcăşanu, cu care fusesem prieten, şi altul împotriva lui Cioran. Cele două articole le-am scris cu o plăcere enormă, cu senzaţia că-mi reiau meseria. Erau foarte violente şi brutale. Puţin mai apoi mi s-a dat şi drumul (din închisoare – n.n.). Aşteptam să apară în Glasul Patriei. Dumnezeu m-a iubit şi m-a protejat şi a făcut ca articolele să nu apară.

De ce credeţi că nu au apărut?

Nu ştiu de ce nu au apărut. Dar nu au apărut. Dumnezeu a ascultat-o pe mama, care se ruga disperată să nu apară. Întâi am fost jignit că nu le-am publicat. Pentru că eu am ieşit din închisoare foarte procomunist. [...] Nu cred că articolele mai pot apărea de acum înainte. Dar dacă ar fi apărut n-aş mai fi avut obraz. Ele însă există, sînt, le-am scris cu mîna mea, le-am gîndit cu capul meu. Şi le-am scris cu plăcere10“.

Dumnezeul care l-a iubit şi apărat pe scriitor, prin nepublicarea celor două articole infame, avea cu siguranţă un nume şi purta un grad în Securitate. La aproximativ o lună de la punerea în libertate a lui Alexandru Paleologu, maiorul Macri primeşte un Referat, prin care se solicită „înregistrarea agentului «Marin Oltescu» la Serv. «C» şi folosirea lui în problema PNL“. În motivaţie se precizează că, potrivit ordinului primit, fostul deţinut a fost contactat de mai multe ori pentru a i se stabili în mod clar utilitatea ca agent.

„Cu ocazia acestor contactări s-a constat că în afară de elementele menţionate în lista de legături dată în penitenciar în care apar şi o serie din cei fugiţi în străinătate în această perioadă, el are posibilităţi (i-a contactat în această perioadă) pe lîngă Alimănişteanu Dumitru, fost în conducerea PNL şi ministru de finanţe, urmărit în acţiune individuală conform ord. 70/c, Bolintineanu Nicolae, Grozdea Mircea, foşti în TNL, Roşca Radu, fiul vitreg al lui I.G. Duca, semnalat în prezent cu o serie de legături şi alţii.

Printre elementele cu care a avut legături, dar pînă în prezent n-a reuşit să le contacteze, menţionăm pe: Radu şi Dan Patrulius, Teodorescu George – Cealâc, foşti membri în conducerea TNL, Rădulescu Săvel, fost ministru plenipotenţiar, toţi luaţi în evidenţa dosarului de problemă PNL, Lăzeanu Mihail, fost în C.C. PNL şi secretar general la Ministerul de Finanţe, urmărit în acţiune individuală“.

Concluzia ofiţerului care a redactat nota este că „agentul este util muncii noastre şi are calităţi“. Înainte de a face propunerea pentru utilizarea agentului „Marin Oltescu“ în dosarul PNL, el mai face însă o observaţie foarte relevantă:

„Mai menţionăm că, cu puţin înainte de eliberare, agentul a scris două articole (despre Emil Cioran şi Fărcăşanu Mihail – ambii fugiţi) care după cum apreciază tov Col Todiriu prezintă interes dar n-au fost exploatate până în prezent“.

Această precizare dovedeşte faptul că, deşi Alexandru Paleologu părăsise penitenciarul de mai bine de o lună, situaţia celor două articole se afla „sub control“ din punctul de vedere al Securităţii. Explicaţia nepublicării lor devine străvezie dacă recurgem la celebra întrebare a anticilor, Cui prodest? Cîtă credibilitate ar fi putut să aibă articolele scrise împotriva lui Cioran şi Fărcăşanu de un om aflat în închisoare, ca deţinut politic? Oricine şi-ar fi putut imagina că a fost obligat să le scrie sau, poate, chiar mai rău, că a fost pus să-şi treacă semnătura pe textele scrise de alţii.

Paradoxal, în situaţia în care, publicate, articolele ar fi fost recunoscute şi acceptate de toată lumea ca fiind scrise de bunăvoie de Alexandru Paleologu, Securitatea ar fi avut şi mai mult de pierdut. Credibilitatea agentului „Marin Oltescu“ în cercurile PNL ar fi devenit nulă (practic, s-ar fi deconspirat, în condiţiile în care Mihail Fărcăşanu fusese preşedintele Tineretului Naţional Liberal şi devenise un simbol al rezistenţei anticomuniste prin calitatea sa de director al secţiei în limba română, la recent înfiinţatul post de radio Europa Liberă).

Aşa cum reiese din Referat, Securitatea urmărea să-l infiltreze pe agentul „Marin Oltescu“ în cercurile foştilor liberali. Prin urmare, s-ar fi sabotat singură dacă ar fi dat drumul articolelor defăimătoare, care l-ar fi transformat pe autorul lor într-un personaj detestabil în rîndurile celor pe care avea misiunea să şi-i facă prieteni. În fine, ţinute sub obroc, articolele puteau fi oricînd material de şantaj în cazul unei eventuale defecţiuni a agentului „Marin Oltescu“. Este limpede că, dincolo de satisfacerea orgoliului de scriitor al autorului lor, publicate în Glasul Patriei, cele două articole nu ar fi fost nimănui de folos. Interesant este, însă, un alt aspect: ele nu se mai află nici în Arhivele CNSAS, acolo unde se găseşte, de pildă, foarte detaliata autobiografie a lui Alexandru Paleologu, redactată la Penitenciarul Botoşani, în exact aceeaşi perioadă.

Preocuparea Securităţii de a-i oferi agentului ei o credibilitate cît mai mare în rîndurile opozanţilor regimului reiese clar şi dintr-un alt material. La 6 iulie 1965 este redactată prima caracterizare a muncii agentului „Marin Oltescu“. Autorul materialului remarcă la un moment dat: „În ce priveşte comportarea lui faţă de elementele cu care venea în contact, la început agentul a avut o atitudine necorespunzătoare, în sensul că şi după punerea sa în libertate, el a căutat să influenţeze în sens pozitiv elementele cu care intra în contact (s.n.). Aceasta a făcut ca unele elemente chiar dacă nu-l suspicionează, să-l considere totuşi foarte timorat şi astfel să evite contactul cu el. În ultimul timp, ducîndu-se cu el o muncă susţinută, el pare să se mai fi debarasat de acest mod de a discuta“. Altfel spus, în libertate fiind, Alexandru Paleologu nu scăpa niciun prilej să laude noua realitate, pînă acolo încît a devenit suspect în ochii tuturor. O spune maiorul care notează cu pixul la sfîrşitul acestei caracterizări: „de acord cu caracterizarea. Atenţie însă că prin comportarea lui, atît din penitenciar, cît şi după a stîrnit suspiciuni chiar rudelor lui apropiate“.

Relaţiile cu Securitatea, după ieşirea din închisoare

Ca informator al Securităţii, Alexandru Paleologu a fost fost activ de la recrutare (5.11.1963) până la scoaterea din reţea (10.12.1984). În anul 1973 a fost trecut în subordinea unităţii care se ocupa de viaţa literară, iar numele de cod i-a fost schimbat din „Marin Oltescu“ în „Alexandru“. În cei peste douăzeci de ani ani de colaborare cu Securitatea a avut, simultan, şi statutul de urmărit. În mod paradoxal, activitatea sa poate fi dedusă din analizele şi planurile de măsuri propuse de ofiţeri şi aprobate de superiorii lor, dar, cel puţin din dosarele oferite spre consultare de CNSAS, lipsesc elementele concrete, notele informative la care se face trimitere. Cazul său este, din acest punct de vedere, singular, net diferit, de pildă, de cele ale lui Nicu Steinhardt (al cărui dosar de urmărire informativă, doldora de probe mai mult sau mai puţin relevante, a fost închis doar după decesul scriitorului în anul 1989) sau Ştefan Augustin Doinaş, în care abundă transcrieri de convorbiri telefonice, rapoarte ale agenţilor de filaj, fotocopii ale corespondenţei.

În dosarele lui Alexandru Paleologu există planuri de măsuri aprobate (în care el este dirijat spre diverse obiective sau alţii sînt dirijaţi să îl supravegheze pe el) şi caracterizări de bilanţ, la sfîrşit de an (majoritatea laudă felul în care şi-a îndeplinit misiunile), dar nici o referire la rezultatele concrete ale acţiunilor întreprinse în virtutea respectivelor planuri. Notele scrise de el şi semnate „Marin Oltescu“ ori „Alexandru“ sunt rarisime şi irelevante, nu există transcrieri ale convorbirilor sale telefonice, iar Tehnica Operativă care i-a fost montată la domiciliu nu pare să fi reţinut ceva demn de a intra în atenţia Securităţii.

–––––––––––––––

1. Nostalgia Europei, p. 24.

2. Breviar..., p. 19.

3. Idem, pp. 18-19.

4. ACNSAS, dosar I 205, vol. 2, f. 28 (faţă-verso)

5. Sfidarea memoriei, pp. 186-187.

6. ACNSAS, Dosar R 84 ff. 72-74

7. Sfidarea memoriei, p. 188.

8. Idem, p. 189.

9. Ibidem.

10. Sfidarea memoriei, pp. 188-189

Recomanda articolul prin:

Etichete: Alexandru Paleologu

Comentarii utilizatori

o poveste foarte trista..Sophia - Joi, 18 Februarie 2010, 20:40

Chiar daca stiam (cine nu stia, oare?!), am senzatia ca e pentru prima oara cand pricep... cine a fost cu adevarat Al. Paleologu. Niciodata nu i-am judecat pe aceia care, in inchisoare fiind, au cedat semnand "pactul cu diavolul". Dar sa-l mai si respecti pe de-asupra, cu atata "umor", mi se pare totusi, impardonabil. Trista, foarte trista poveste!

Felicitari!I - Sambata, 20 Februarie 2010, 03:04

Un articol excelent. Bine documentat, bine scris. Important este ca dl. Paleologu a ramas ca o lumina in viata celor ce l-au cunoscut. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!