OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„N-am auzit vreodata sa se predice
atit de devreme si atit de tirziu“.

Poate ca, din unghiul posteritatii – a trecut putina vreme de la disparitia fizica a doctorului Alexandru Safran, somitate contemporana in materie de interpretare a Cabalei, ales membru de onoare al Academiei Romane in 1997 –, discursul sau de receptie, Perceptiunea Dumnezeirii in Cabala, filozofie si stiinta, centrat pe unitatea interioara dintre sensibilitate si rationalitate, joaca rolul firului Ariadnei in intelegerea conduitei sale de lider spiritual al evreilor romani intr-un timp anomic, 1940-1947.

conduitei sale de lider spiritual al evreilor romani intr-un timp anomic, 1940-1947. Retrospectiva acelei perioade ofera citeva teme de meditatie: importanta relatiilor interumane in situatii-limita; valoarea ecumenismului; receptivitatea evreilor romani fata de sionism si fata de utopia comunista. Cind a fost ales Sef Rabin, intr-un moment foarte critic pentru evreii europeni si, implicit, pentru evreii romani, s-a mizat pe capacitatea sa de comunicare deopotriva cu lumea evreiasca traditionala (era fiul unui „print al Torei“, gaonul Bezalel Safran), cu „intelighentia“ evreo-romana emancipata si cu societatea romaneasca (beneficia de o profunda cultura moderna, romana si europeana). Seful Rabin avea mandatul reprezentarii evreilor in Parlament, si acesta nu se putea obtine decit cu derogare (criteriul de virsta pentru admiterea in Senat era 40 de ani, el avea doar 29).

Acceptul ii prilejuieste doctorului Filderman, atunci presedintele Federatiei, o afirmatie-citat legata de o alta afirmare timpurie memorabila, aceea a lui Bossuet: „N-am auzit niciodata sa se predice nici atit de devreme nici atit de tirziu“. Atit de devreme fiindca Bossuet era foarte tinar, si atit de tirziu pentru ca era miezul noptii. „Devremele“ nu avea nevoie de explicatii, iar anul ’40 era, intr-adevar, miez de noapte pentru evreii europeni. Faptul s-a facut simtit cu acuitate in Parlamentul vremii, cind avea sa se confrunte cu programul senatorului antisemit A.C. Cuza, ba chiar, dupa ultimatumul sovietic din 26 iunie ’40, cind Romania a fost silita sa cedeze Uniunii Sovietice Basarabia si sudul Bucovinei, cu telefoane de amenintare cu moartea daca indrazneste sa vina la Senat. Si, intr-adevar, daca n-ar fi fost senatorul Tanasescu, profesor chirurg, care s-a interpus intre Safran si A.C. Cuza, amenintarea s-ar fi materializat. De altfel, Parlamentul avea sa fie dizolvat la 6 septembrie ’40, odata cu proclamarea statului national legionar. Din acel moment, tot ce va realiza Sef Rabinul Safran pentru ameliorarea situatiei dramatice a comunitatii sale se va datora inzestrarilor sale diplomatice, pragmatismului, capacitatii de a construi punti ecumenice.

Chemat in ’41, impreuna cu alti capi ai comunitatii, de generalul Stoenescu, convine sa semneze apelul catre populatia evreiasca de a subscrie la imprumutul de stat pentru armata, care urma sa fie lansat, primind asigurarea ca statul „va oferi protectie“ comunitatii. Principiul do ut des avea sa faca posibila infiintarea unei retele de invatamint evreiesc cind elevii si profesorii evrei au fost exclusi din invatamintul de stat, sa faciliteze permisiunea de emigrare a evreilor romani in Palestina aflata sub mandatariat britanic. Permisiune care aducea guvernului Antonescu beneficii economice substantiale si capital politic. in cazul in care Germania nazista pierdea razboiul, se putea arata ca „problema evreiasca“ s-a rezolvat „pasnic“ in Romania. Iar emisarii lui Hitler inchideau ochii, fiindca socoteau ca, pina la urma, banii le vor reveni tot lor, Romania nefiind decit un satelit al celui de-al III-lea Reich. intelegerea si sprijinul aratate Sef Rabinului Safran de regina-mama Elena, nuntiul apostolic Cassulo, delegati ai Crucii Rosii Internationale, ambasadorii Elvetiei, Suediei, Turciei au facut posibila ajutorarea evreilor deportati in Transnistria. Semnificativ pentru forta sa de a trezi constiinte este un fragment din discutia cu Patriarhul Nicodim, la inceput foarte rezervat la solicitarile sale de ajutor: „Nu va ginditi ca veti fi chemat intr-o zi, in fata Judecatorului Suprem, sa dati socoteala pentru ceea ce ati permis aici, in Romania, sa se comita sub ochii dvs., de om al Bisericii?“.

La auzul acestei fraze, Patriarhul Nicodim a murmurat jumatate pentru sine insusi, jumatate pentru Sef Rabinul Safran: „Ce pot sa fac?“. Chiar daca tot ce a realizat era minim – o incetinire a ritmului deportarilor –, gestul de bunavointa a existat, totusi. Trebuie spus ca, la acea vreme, demersurile de ordin ecumenic ale doctorului Safran erau neoficiale, dat fiind ca, odata cu infiintarea, la inceputul lui ’42, a Centralei evreilor, Consiliul de conducere al Federatiei functiona in clandestinitate, in propria-i locuinta. Interventia la Mitropolitul Balan a avut rezultate notabile: salvarea evreilor din sudul Transilvaniei si a unui convoi de evrei din Bucuresti, care urmau sa fie deportati in Transnistria, adunati in str. Sfintul Ioan cel Nou din Capitala. in iulie ’42 el apeleaza la Iuliu Maniu, care nu-i refuza ajutorul, constient ca modul in care a fost tratata populatia evreiasca din Romania avea sa cintareasca greu in fata Fortelor Aliate, cind, dupa razboi, se vor stabili responsabilitatile fiecarui stat beligerant.

De altfel, in ’43, cind devenea din ce in ce mai evident ca Germania nazista va pierde razboiul, Sef Rabinul Safran obtine de la primarul general al Capitalei, intimplator, acolo fiind prezenta Maria Antonescu, care-l sustine, ordinul – din pacate, in mare masura, tardiv – de incetare a profanarii cimitirului Sevastopol. Forta relatiilor umane in situatii dramatice de viata se manifesta in ambele sensuri. Dupa ’44, Sef Rabinul Safran il salveaza de la arestare, poate chiar de la moarte, pe Mitropolitul Balan, care-si exprima public gratitudinea cu prilejul intrunirii-eveniment de la Cluj consfintind restituirea Transilvaniei catre statul roman, intrunire la care participa amindoi. Cind, in ’46, Ion Antonescu este condamnat la moarte, sotia lui, Maria, il roaga sa intervina la guvern pentru a-si ingropa sotul ca pe „un bun crestin“. Dar, cind e vorba de salvarea unei colectivitati, valoarea relatiilor interumane este cu atit mai demna de luat in considerare.

- Ajutorul pentru Romania in anii secetei
Aflat in iarna lui ’47 in vizita in S.U.A., Sef Rabinul Safran ia legatura cu oameni politici evreo-americani, cu lideri ai unor mari organizatii evreiesti americane si internationale pentru ajutorarea Romaniei care traversa o grava perioada de seceta. Desi, teoretic, era considerata inca de Fortele Aliate o tara inamica, presedintele Truman decide sa trimita subsidii Romaniei.

- Aportul la fondarea ecumenismului modern
La sfirsitul lui iunie ’47, Sef Rabinul Safran are un rol de seama in adoptarea celor „Zece puncte ale Conferintei internationale a crestinilor si evreilor pentru combaterea antisemitismului de la Seelisberg“ sau, mai pe scurt, a „Cartei de la Seelisberg“, prin care se pun bazele ecumenismului in acceptia moderna a cuvintului, fiindca, pentru prima data, preotii si pastorii recunosc public antisemitismul crestin si hotarasc ca au datoria sa-i puna capat. Reconsiderarea relatiilor intre crestini si evrei la lucrarile Conciliului Vatican II isi are sorgintea in aceasta „Carta“.
Aderenta la ideile sioniste a evreilor romani, abia scapati de cosmarul Holocaustului, este determinanta pentru intilnirea Sef Rabinului Safran cu presedintele Comitetului Special al Natiunilor Unite pentru Palestina (U.N.S.C.O.P.), Emil Sandström, din august ’47, la Geneva. „Emigrarea in Tara Sfinta a evreilor capata o asemenea importanta, o asemenea urgenta incit ei ar profita de orice ocazie pentru a pleca“, declara, insotindu-si afirmatia de un detaliu concret, semnificativ: „Chiar azi mi s-a comunicat ca opt mii dintre ei au sosit la Viena, in drum spre Eretz Israel“.

- Evreii – primele victime ale dictaturilor de tip stalinist
Daca sintagmele evrei romani, evrei americani, evrei rusi s.a. au acoperire intr-o stare de fapt reala – dubla apartenenta spiritual-afectiva a evreilor nascuti, crescuti, educati in tarile de adoptie –, sintagma evrei-comunisti este improprie. Apropiata de realitate este aceea de evrei care au aderat la teoria comunista. Inversiunea se bazeaza pe faptul ca, fideli „internationalismului proletar“, ei respingeau etnicitatea, orice etnicitate, ca principiu, in favoarea solidaritatii general-umane pe criterii de clasa. Idealismul si necunoasterea realitatilor din Uniunea Sovietica aveau sa faca din ei primele victime ale dictaturilor de tip stalinist. Naivitate exista si in dorinta Sef Rabinului Safran de a lua legatura, la nivel comunitar, cu evreii din URSS, considerind ca ambele comunitati evreiesti, importante, au in comun suferintele indurate in timpul razboiului. I se parea de bun augur activitatea, in Uniunea Sovietica, a unui Comitet evreiesc antifascist. Putea oare banui, atunci, ce soarta rezerva, in curind, dictatura stalinista atitor membri marcanti ai acestui Comitet, artisti de prima marime – Michoels, Markis, Pheffer, iata numai citeva nume –, care aveau sa fie arestati si asasinati?! inca nu avusese loc „procesul Slansky“, care avea sa produca o reactie in lant; in Romania, sa duca la inlaturarea de la putere a Anei Pauker. Nu se declansase inca „procesul halatelor albe“ s.a. Un exemplu care putea da de gindit: arestarea presedintelui Federatiei, Sandu Lieblich, cel care ii adusese la cunostinta expulzarea – practic, il somase s-o faca –, la putina vreme dupa ce doctorul Safran se afla in exil.

- Expulzarea, raul cel mai mic
Daca noul regim instaurat de armata sovietica reusise ceva, acest lucru era nasterea unei noi forme de antisemitism: mitul „puterii evreilor comunisti“. Cind, in realitate, se stia bine ca personajul-cheie la Bucuresti era Andrei Visinski, ministrul adjunct de externe al URSS, nu cutare sau cutare „evreu comunist“, observa cu mihnire Sef Rabinul Safran. Daca „a scapat“ doar cu expulzarea, cind refuzul lui de a fi semnat un document venit din partea autoritatilor de la cartierul sovietic, in care Maniu era declarat „fascist si tradator“, cerindu-i-se pedepsa cu moartea, putea sa-l coste viata, a lui si a familiei sale, aceasta s-a datorat – aproape sigur – unui comunist neevreu (Bodnaras, crede), cu putere in anii aceia. Refuzase sa semneze documentul replicind ca, in anii prigoanei antievreiesti, el si alti capi ai comunitatii au cerut ajutor lui Maniu, „ajutor pe care el nu ni l-a refuzat“.
*
Am avut privilegiul de a ma fi aflat o zi in preajma celui trecut, azi, in eternitate. Marele Rabin al Genevei, dr. Alexandru Safran, revenise in Romania, acum zece ani, insotit de fiica sa, Esther, de nepotul de frate, Dan Safran. Pastrez in memorie fluturarea miinii in curtea Academiei, la plecare, dupa terminarea ceremoniei de decernare a titlului de care aminteam la inceputul acestor insemnari. Nu inceteaza sa ma urmareasca zimbetul venind, parca, dintr-o lume superioara celei cotidiene.